Riscul nuclear cunoaşte noi dimensiuni după ce SUA şi Rusia şi-au prezentat, pe rând, noua doctrină militară. În timp ce unii critică şi descurajează înarmarea, alţii reclamă tocmai pericolul dezarmării nucleare. Jucători şi arbitri fac apel la schimbarea lumii. Cine şi cât e dispus să-şi sacrifice securitatea pentru o lume mai sigură?
Titlul nu e nou, sintagma „tango nuclear” apare adesea în analiza evenimentelor de pe scena puterilor nucleare. Primăvara aceasta, însă, ne-a făcut martorii unui tango de peliculă hollywoodiană cu agenţi secreţi. În astfel de scenarii, revolverul rece, din coastă, şi o şoaptă scurtă, fără inflexiuni, obligă la o prestaţie fără greşeală pe ringul de dans. În lumina reflectoarelor, totul este impecabil, deşi încordat. Cu un sărut, se smulge admiraţia publicului. În culise, au loc descătuşările, negocierea la sânge sau vărsarea lui.
În ultimele luni, s-au făcut în ring paşi fără precedent, mişcări aproape şocante, simetrii şi contraste perfecte. Perechile sunt alese de mulţi ani. SUA şi Rusia încă se monitorizează reciproc, alături de ele fiind China, Marea Britanie şi Franţa. Replicile dintre primele două încearcă să influenţeze, în acelaşi timp, şi pretendenţii de pe margine, Pakistanul, India şi, în special, Iranul şi Coreea de Nord.
Ianuarie-februarie. Noua doctrină militară a Rusiei
La începutul lunii februarie (5.02, a.c.), preşedintele Dmitri Medvedev semna noua doctrină militară a Rusiei. Conform anunţului făcut de Consiliul de Securitate de la Moscova, „ajustarea doctrinei militare a Rusiei a fost impusă de ameninţările reale şi de provocările întâmpinate de ţara noastră.” Rusia îşi rezervă dreptul de a folosi puterea nucleară în cazul în care este atacată.[1] Vicepremierul Sergei Ivanov afirma că noua doctrină militară a Rusiei nu este diferită în ceea ce priveşte folosirea potenţialului său nuclear. Recurgerea la armamentul nuclear se face cu atât mai mult cu cât trupele convenţionale duc lipsă de echipament modern şi forţele armate trec printr-o reformă de profesionalizare a efectivelor. În acest context, dependenţa de armamentul nuclear este nedisimulată. În ceea ce priveşte dezarmarea, Rusia a afirmat, prin vocea premierului Vladimir Putin, că va renunţa la armamentul nuclear doar dacă şi Statele Unite – care au creat şi folosit aceste arme – vor face acelaşi lucru.
Martie-aprilie. Pasul similar al Americii
SUA au cheltuit în jumătate de secol (1940-1998) suma de 5,5 trilioane de dolari pe armamentul nuclear şi, de aceea, pare greu de crezut că se va ajunge vreodată la desfiinţarea completă a arsenalului nuclear. Totuşi, s-au făcut paşi clari spre dezarmare. Barack Obama a anunţat încă din septembrie 2009, în cadrul discursului său de la tribuna ONU, că unul dintre stâlpii fundamentali pentru viitorul lumii este „neproliferarea armelor nucleare şi dezarmarea”.
Ca o confirmare a noii politici americane, la începutul lunii aprilie (6.04, a.c.), administraţia Obama a prezentat noua doctrină militară a SUA. În cadrul documentului dat publicităţii se afirmă: „SUA nu vor dezvolta noi focoase nucleare, […] nu vor susţine noi misiuni militare şi nici nu vor furniza mijloace pentru noi stabilimente militare.”[2]
Documentul stipulează că America nu va ataca, dar va folosi armele nucleare pentru a răspunde sau pentru a preveni (descuraja) atacuri nucleare asupra obiectivelor sale. Un alt aspect care a atras atenţia drept o schimbare decisivă în politica americană a fost faptul că, pentru prima oară, SUA au declarat explicit că nu vor folosi arme nucleare împotriva unui stat fără capacitate nucleară, aflat în acord cu TNN[3], chiar dacă acesta ar lansa un atac biologic, chimic sau cibernetic. Obama a precizat că de la această regulă fac excepţie state „mincinoase”, ca Iranul şi Coreea de Nord.
Doar 48 de ore mai târziu (8.04, a.c.) s-a semnat, la Praga, START II, tratatul bilateral al SUA şi Rusiei privind utilizarea armelor nucleare (Strategic Arms Reduction Treaty). Între prevederile noului tratat se găsesc limitarea numărului de focoase nucleare la 1.550 pentru ambele ţări, cu 75% mai puţin decât prevedea precedentul tratat START (1991) şi cu o treime mai puţin decât acordul SORT (2002).
Aprilie. Summit şi conferinţă
Administraţia Obama a organizat la Washington, între 12-13 aprilie a.c., un summit privind securitatea nucleară. În faţa reprezentanţilor a 50 de state, preşedintele american observa că „la 25 de ani de la Războiul Rece, riscul unei confruntări nucleare între naţiuni a scăzut, dar riscul unui atac nuclear a crescut. Aceasta este o crudă ironie a istoriei.” Atenţia tuturor este îndreptată spre ţările şi organizaţiile teroriste care nu se supun tratatelor sau organizaţiilor internaţionale de raportare şi monitorizare.
Fără „nicio polemică”, după cum preciza Medvedev, summitul s-a încheiat în consens deplin: reiterarea pericolului terorismului nuclear şi cooperarea în obstrucţionarea acelor state care doresc să obţină capacităţi nucleare prin mijloace ilegale. Iranul nu a fost invitat la acest summit, nici Siria sau Coreea de Nord.
Fără a se considera în vreun fel subordonat de decizia summitului american, preşedintele iranian a organizat, la rândul lui, o conferinţă internaţională la Teheran (17-18 aprilie a.c.), cu titlul „Energie nucleară pentru toţi. Arme nucleare pentru niciunul.” Intenţia Iranului a fost întotdeauna aceea de a demonstra că dezvoltă capacităţi nucleare în interese domestice: producerea de energie.
Un alt scop al conferinţei iraniene a fost acela de a atrage atenţia asupra unui precedent – Israelul. Uimit de tăcerea vestică asupra situaţiei Israelului, Iranul cere explicit un Israel dezarmat (este cunoscut că Israelul nu a confirmat şi nici nu a infirmat vreodată deţinerea armei nucleare). În acelaşi timp, fără a participa la summitul american sau la conferinţa iraniană, premierul Netanyahu a avertizat statele occidentale să nu permită ascensiunea Iranului asemenea Germaniei naziste.
Mai. Conferinţa TNN
„Trebuie să abandonăm ideea neconstructivă conform căreia este reprobabil moral ca unele ţări să caute să dezvolte arme de distrugere în masă, şi totuşi să fie acceptabil moral ca altele să se bazeze pe aceste arme pentru securitate, mai mult decât atât, să continue îmbunătăţirea capacităţilor şi să schiţeze planuri pentru a le folosi.” (Mohamed El Baradei, fost director al Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (IAEA), 1997-2009, laureat al Premiului Nobel)
La începutul lunii mai (3-4.05, a.c.) a avut loc conferinţa Tratatului de Neproliferare Nucleară, la New York. Prezent la conferinţă şi susţinându-şi discursul înaintea americanilor, preşedintele iranian a acuzat statele care au deja putere nucleară, apreciind că acestea le ameninţă pe cele mai mici, care doresc să-şi dezvolte tehnologia nucleară paşnică. Ahmadinejad a criticat eşecul procesului de dezarmare a marilor puteri, afirmând că „producţia, stocarea şi îmbunătăţirea calitativă a armamentului nuclear slujesc drept justificare pentru ca şi alţii să îşi dezvolte [tehnologii asemănătoare].” „Bomba nucleară este mai degrabă un foc împotriva umanităţii, decât o armă de apărare. Deţinerea bombelor nucleare nu este o ocazie de mândrie. Deţinerea lor este dezgustătoare şi ruşinoasă,” a declarat Ahmadinejad.
La rândul ei, Hillary Clinton a prezentat Iranul în faţa delegaţilor ca pe un stat ce şi-a violat obligaţiile asumate şi care nu se supune sancţiunilor impuse de consiliul de securitate al ONU. Punctele forte ale discursului secretarului de stat american au fost semnarea actului START II şi dezvăluirea arsenalului nuclear american. Pentru a doua oară în istorie, America a făcut publice o serie de informaţii clasificate. Arsenalul nuclear american este de 5.113 focoase nucleare, alături de multe alte mii care au fost scoase din uz, urmând a fi dezafectate. În 1967, America deţinea recordul, cu 31.255 de focoase. În cele 4 decenii trecute de atunci, efectivele s-au diminuat cu circa 84%.
Hillary Clinton a subliniat că gestul SUA are în vedere îmbunătăţirea politicii de transparenţă în ceea ce priveşte regimul dezarmărilor şi încurajarea altor state de a se conforma. „Aşadar, pentru cei care se îndoiesc că SUA şi-ar face partea în procesul dezarmării, acesta este inventarul nostru, acestea sunt promisiunile noastre şi astfel trimitem un semnal clar, fără echivoc,” concluziona Clinton.
În TNN se specifică încă din preambul că „proliferarea armelor nucleare creşte pericolul unui război nuclear,” iar un astfel de conflict „ar devasta omenirea.”[4]
„Vă aduc la cunoştinţă o realitate terifiantă: odată cu dezvoltarea armelor nucleare, Omul a ajuns, pentru prima oară în istorie, să deţină mijloacele tehnice prin care să distrugă întreaga civilizaţie printr-un singur act.”
Sir Joseph Rotblat
America este singura ţară din lume care a folosit ofensiv bombe atomice în cadrul unui conflict armat (august 1945, Hiroshima şi Nagasaki, Japonia). De atunci şi alte ţări au detonat un număr de peste 2.000 de bombe atomice, însă doar în cadrul unor teste. Şahul marilor puteri domină agenda discuţiilor pe teme nucleare de decenii întregi. Riscul cel mai pregnant, consideră Obama, este cel al organizaţiilor teroriste şi al statelor care acţionează în afara cadrului regulamentar. Pentru eliminarea pericolului nuclear, „ca singura putere nucleară care a folosit arma nucleară, Statele Unite au o responsabilitate morală să acţioneze,” afirmă preşedintele american.
Recent, un cleric iranian a făcut din nou dovada că ţara sa are o dispoziţie beligerantă, în ciuda mesajelor pacifiste. „Prin harul lui Allah, Iranul a intrat în clubul mondial al ţărilor nucleare,” a afirmat Ahmad Khatami într-o predică transmisă de postul naţional de radio. Adresându-se puterilor care iau în calcul noi sancţiuni împotriva Iranului, acesta a avertizat: „Dacă vă veţi ridica împotriva acestui sistem religios (islamic), veţi sta împotriva religiei lui Allah, iar dacă vă veţi ridica împotriva religiei noastre, vom pune în pericol întreaga lume.”
Pericolul dezarmării
Foto: cns.miis.eduSoluţia este, bineînţeles, dezarmarea. Colin Powell îşi declara speranţa că vom trăi o vreme în care arsenalul nuclear să fie redus la zero.[5] În discursul de primire a Premiului Nobel pentru Pace, Joseph Rotblat[6] puncta etapizarea: „Toate puterile nucleare ar trebui acum să recunoască şi să declare – în forma unui tratat – că nu vor fi primele care să folosească armele nucleare. Astfel s-ar deschide calea unei reduceri graduale, mutuale, a arsenalelor nucleare, până la zero.”[7]
Până la un arsenal nuclear cu stoc zero, singura funcţie a armelor pare cea de sperietoare, prin care ţii în şah şi împiedici un conflict. Sergei Karaganov, decanul Facultăţii de Economie Globală şi Afaceri Externe, din cadrul Universităţii de Stat de la Moscova, identifică inedita moralitate a armelor nucleare: „Armele nucleare au şi o semnificaţie morală distinctă. Spre deosebire de alte arme, ele sunt mijloace sigure de prevenire a unor războaie majore, a distrugerilor în masă ale populaţiei, ale proprietăţii şi culturii, războaie care au fost o plagă asupra umanităţii de-a lungul istoriei.”[8] Dublul caracter de armă legitimă şi armă totală este deplâns de ElBaradei: „E nevoie să delegitimăm armele nucleare, iar prin această delegitimare înţeleg încercarea de a dezvolta un sistem de securitate care să nu fie dependent de războiul nuclear.”[9]
Există, evident, şi un pericol al dezarmării. Cu ani în urmă, Doamna de Fier a Marii Britanii afirma explicit că „o lume fără arme nucleare ar fi mult mai instabilă şi mai periculoasă pentru noi toţi.” Evident, pentru o putere deţinătoare de armă nucleară, dezarmarea înseamnă vulnerabilitate.
O schimbare sigură a lumii
„A respinge armele nucleare şi a lupta pentru eliminarea lor este, fără îndoială, o ţintă morală, cel puţin în abstract. Dar este fezabilă numai dacă omenirea se schimbă.”
Sergei Karaganov
Tangoul este parcă predestinat. Rusia e dependentă major de arma nucleară. America a investit prea mult şi nu-şi permite să greşească. Iranul sau Coreea de Nord simt că le aşteaptă soarta Irakului. În faţa acestor poziţionări internaţionale, nu doar cetăţeanul de rând, ci ţări întregi sunt tăcute, pe holuri. Peste capul omului de rând, se poate hotărî orice – peste noapte, printr-o semnătură, printr-o apăsare de buton.
Va fi vreodată folosită arma nucleară? Herman Kahn7 prezice că armele nucleare vor fi folosite undeva în următoarea sută de ani, dar uzitarea lor va fi mai degrabă mică şi limitată, decât la scară largă. Şi totuşi, nimeni nu poate exclude posibilitatea ca, oricând, un atac nuclear să trezească sau să adoarmă o ţară. Riscul ca metropole ale lumii civilizate să ajungă precum Prypiat, oraşul abandonat în urma dezastrului de la Cernobîl, nu este eliminat.
Între psihoza nucleară şi „amorţeala nucleară”[10], creştinii ştiu din Scriptură că va veni un timp în care „oamenii vor leşina de frică în aşteptarea lucrurilor care urmează să vină asupra omenirii, căci puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:26). Istoria ne atrage atenţia că sunt momente de la care întoarcerea este imposibilă. Nimeni nu poate, spre exemplu, dez-inventa bomba atomică. Nimeni nu poate anula precedentul Hiroshima. Riscul nuclear este un dat pentru restul timpului. Certitudinea textului biblic este aceea că va veni o vreme în care lumea va fi convinsă de propria incapacitate de a schimba cursul major al istoriei planetei. De altfel, dacă ar fi posibilă schimbarea omenirii prin ea însăşi, nu ar mai fi nevoie de a doua venire a lui Christos.
[1] „Russia-NATO Council to discuss Russian military doctrine by videoconference", ITAR-TASS, 19 aprilie 2010 [2] „Excerpts from Obama's New Nuclear Strategy", New York Times, 5 aprilie 2010 [3] TNN - Tratatul de Neproliferare Nucleară (engl. NPT sau NNPT - Nuclear Non-Proliferation Treaty) [4] „The Treaty of the non-proliferation of nuclear weapons", www.un.org [5] www.globalzero.org [6]Fizician polonez, naturalizat britanic, deţinător al Premiului Nobel pentru Pace (1995) în semn de apreciere pentru eforturile sale în procesul de dezarmare nucleară. [7]Discursul la primirea Premiului Nobel, www.pugwash.org [8]„The Dangers of Nuclear Disarmament", The Moscow Times, 30 aprilie 2010 [9] Mohamed ElBaradei, „Nobel Lecture", http://nobelprize.org, 10 decembrie 2005 [10] Eminent futurist, care a prezis ridicarea Japoniei ca putere mondială. Teoriile sale au contribuit la dezvoltarea strategiei nucleare americane. 8 Nuclear numbness, sintagmă introdusă de psihiatrul Robert J. Lifton, care a studiat cauzele şi efectele psihologice ale războiului. Suprasaturat prin mediatizarea excesivă, omul s-a obişnuit cu armele nucleare şi activează un mecanism de insensibilitate în faţa riscului.
