Solidaritatea, cheie a vulnerabilităţii umane

Catastrofe naturale, criză financiară, pandemii, războaie și tulburări sociale – toate lovind societatea într-o succesiune din ce în ce mai rapidă – ne conștientizează de vulnerabilitatea noastră.

Pentru mai mult de un secol, a fost cultivat un optimism superficial cu privire la perspectivele de pace, prosperitate şi progres universal prin evoluţie socială şi revoluţie tehnologică (sau revoluţie socială şi evoluţie tehnologică). Paradoxal, ceea ce fusese aclamat ca soluţie la suferinţele omenirii este considerat azi, în parte, o sursă a crizei globale. Acest tablou sumbru pune din nou în discuţie o chestiune pe care am fi vrut să o uităm – vulnerabilitatea umanităţii.

Solidaritatea, cât de importantă este în zilele noastre

Noţiunea de „vulnerabilitate” vine din latinescul vulnus, adică „rană”. Dacă substantivul a avut iniţial un sens preponderent fizic, corporal, în modernitate termenul a devenit mai abstract, desemnând capacitatea fiinţei umane de a fi supusă unor pierderi psihologice sau morale. Dacă în secolul al XVII-lea, termenul avea atât sens activ, cât şi sens pasiv – a răni şi a fi rănit -, sensul modern se referă doar la dimensiunea pasivă.

Lumea socială pe care oamenii o modelează în mod colectiv este alarmant de precară. După cum credea Bryan Turner, „aranjamentele sociale pe care le creăm nu sunt niciodată cu totul adecvate sau demne de încredere. Trăim într-o lume de schimbări sociale permanente, ceea ce face ca lumea socială să nu fie niciodată perfect adecvată nevoilor şi intenţiilor umane. Lumea asociaţională este contingentă şi instabilă, aşa că este de asemenea imprevizibilă. Trăim într-un context instituţional în care strategiile manageriale cer în mod constant amalgamarea, restructurarea şi reorganizarea lumii corporatiste. Caracterul riscant al aranjamentelor sociale este în mod particular evident în condiţiile unei modernizări rapide. Nu există niciun tipar perfect pentru dezvoltarea instituţională, aşa că suntem cu toţii supuşi rezultatelor capricioase ale acţiunii. Trăim într-o lume a consecinţelor imprevizibile”[1].

Perspective divergente

Care va fi rezultatul final al manifestărilor de vulnerabilitate ale societăţii umane? Va exista un asemenea „final”? Opţiunile filosofice sunt diverse, chiar divergente. Indiscutabil, rasa umană are o capacitate ieşită din comun de a absorbi loviturile şi de a se reface suficient pentru a merge mai departe, cu toate aceste pierderi. „În ciuda vulnerabilităţii corporale şi a precarităţii instituţiilor sociale, viaţa socială persistă. Fiinţele umane, ca indivizi şi ca grupări sociale, au o capacitate surprinzătoare de refacere, supravieţuire şi reînnoire. Orice raport privind divizările şi conflictele care însoţesc insuficienţa de resurse pentru atingerea obiectivelor trebuie, de asemenea, să ia în considerare cooperarea, reciprocitatea şi spiritul comunitar, care sunt cărămizile existenţei sociale. Pe lângă conflictul social asupra resurselor insuficiente, relaţiile sociale au, de asemenea, o calitate de celebrare, pe care o găsim în ceremonii, ritualuri şi sărbători”[2].

Mulţi se întreabă dacă vor fi suficiente forţele sociale ale coeziunii şi interactivităţii pentru a salva societatea. Pentru alţii, aşteptările se limitează la permanentizarea experienţei milenare de conflict, de distrugere şi apoi de renaştere din cenuşa celor care au pierdut. Perspectivele variază de la optimism neclintit la scepticism şi pesimism fără speranţă.

Experienţa de secole a omenirii, ale cărei culturi şi comunităţi au parcurs nenumărate cicluri de criză/catastrofă/refacere/dezvoltare, permite studiul aprofundat şi multidisciplinar al modului în care tendinţe contrare ca egoism-altruism, izolare-asociere şi individualism-solidaritate se manifestă la diferite nivele ale societăţii.

Aspecte ale solidarităţii

Steinar Stjerno, în lucrarea Solidarity in Europe, discută patru aspecte ale solidarităţii: Care este fundamentul solidarităţii? Care este obiectivul sau funcţia solidarităţii? Care este gradul de incluziune – pe cine include şi pe cine exclude? Cât de puternică este orientarea spre colectivitate – în ce măsură sunt permise individualitatea şi libertatea individuală? „Astfel, solidaritatea combină două teme centrale în teoria socială – relaţia dintre un „eu” şi identificările acestuia cu un „noi”, pe de o parte, şi relaţia dintre un „noi” şi un „ei”, pe de altă parte. Aproape toate exemplele de solidaritate au aspecte de incluziune şi de excludere şi o considerare a relaţiei dintre libertatea şi autonomia individului şi dispoziţia acestuia de a subordona grupului acea libertate şi autonomie”[3].

Educaţia pentru solidaritate

Care este terenul pe care se dezvoltă interesul pentru binele celorlalţi şi dispoziţia de a contribui la fericirea lor? Este o chestiune în primul rând afectivă? Sau o alegere raţională, fundamentată pe considerente morale? Scriitoarea Aurora Morales susţine că nici una, nici cealaltă. „Solidaritatea nu este ceva ce ţine de altruism. Solidaritatea vine din incapacitatea de a tolera afrontul la adresa propriei noastre integrităţi, adus de colaborarea pasivă sau activă la oprimarea celorlalţi, şi din recunoaşterea profundă a celui mai cuprinzător interes personal pe care-l avem. Din recunoaşterea faptului că, fie că ne place sau nu, eliberarea noastră este strâns legată de aceea a oricărei alte fiinţe de pe planetă şi că, din punct de vedere politic şi spiritual, în adâncul inimii noastre ştim că nimic altceva nu este de neatins”[4].

Deşi vorbeşte despre acest interes personal primordial ca fiind sursa principală a solidarităţii, Aurora Morales nu are în vedere interesul instinctiv, needucat, nemodelat prin gândire socială responsabilă. Astfel de gânduri nu apar în mod spontan, ci sunt rezultatul obţinut cu migală şi disciplină de gândire educată şi modelată. Experienţa istorică a omenirii se cristalizează în legi sociale, care trebuie înţelese, însuşite şi integrate în sistemul de valori al individului sau al unei colectivităţi. Viaţa este însă uneori prea scurtă sau prea plată pentru a permite formularea conştientă a unor asemenea legităţi ale interdependenţei sociale. De aceea, examinarea istoriei din perspectiva sociologiei interacţiunilor, a rolului valorilor dăruirii şi ale sprijinului mutual aduce o asemenea convingere. „Niciun om nu este o insulă în sine, suficientă sieşi; fiecare om este o parte dintr-un continent, o piesă dintr-un întreg”, scria poetul John Donne.

Există şi o dimensiune emoţională a solidarităţii, respectiv capacitatea de a rezona la suferinţa sau nedreptatea impusă unui individ sau unei comunităţi. Se poate educa însă această latură afectivă a solidarităţii? Rolul familiei şi al comunităţii în care se formează copilul, apoi tânărul, este esenţial. Atmosfera din familie, răspunsul adulţilor la durerea sau frustrarea celor care nu îşi pot impune voinţa, comentariile despre cei marginalizaţi, insultaţi, alungaţi, certaţi sau consideraţi de toată lumea ca neavând niciun fel de drepturi sau protecţie legală – iată care sunt factorii care pot să sensibilizeze sufletul copiilor sau, dimpotrivă, să accentueze indiferenţa şi respingerea faţă de persoanele defavorizate.

Creaţiile artistice, în mod special literatura, teatrul şi filmul, îşi extrag adeseori subiectele din lumea celor suferinzi şi nedreptăţiţi. Descifrarea perspectivei din care un autor priveşte şi trăieşte durerea celorlalţi şi inechitatea socială, precum şi înţelegerea ecourilor din propriul suflet, valorizează experienţa umană şi transformă perspectiva asupra vieţii.

Solidaritate în acţiune

În paralel cu aprofundarea înţelegerii vulnerabilităţii şi suferinţei semenilor, sensul solidarităţii se exprimă prin acţiune comună pentru susţinerea celor în nevoie şi pentru contracararea cauzelor care perpetuează inegalităţile şi lipsurile. Este relevant exemplul oferit de Dwight Nelson, pastorul unei biserici universitare din Michigan (SUA), cunoscut publicului românesc din emisiunea „Dovada”, al cărui realizator este. „Anul trecut am conceput o nouă echipă de acţiune – Solidaritate cu săracii – aici, la Pioneer Memorial Church. Grupul este format din profesori ai universităţii, asistenţi sociali, oameni de afaceri din zonă şi studenţi. Misiunea acestei echipe de acţiune este să ajute la stabilirea priorităţilor din regiune, în special din zona urbană din apropiere, şi să ajute la dezvoltarea unei strategii care să îi conştientizeze pe cetăţeni şi congregaţia studenţească de obligaţia morală de a interveni.

I-am ascultat pe aceşti activişti civici descriind înţelegerea pe care o au cu privire la chemarea lui Dumnezeu pentru dreptate socială. Săracii din zona centrală a oraşului sunt prinşi în lanţurile ignoranţei şi neşansei. Dacă nu li se pot da unelte şi deprinderi, ei vor rămâne pentru totdeauna în sclavie economică şi socială. Şi este o adevărată sclavie, o oprimare care nu se deosebeşte de starea de război”[5]. Asocierea în dezbatere, decizie şi acţiune a tinerilor, a educatorilor, a specialiştilor şi responsabililor dintr-o zonă adună o echipă redutabilă şi creează un spirit de responsabilitate şi implicare cu ramificaţii întinse care, în timp, transformă societatea.

Intervenţia momentană, orientată spre criză, spre nevoile acute, este desigur importantă. Dar solidaritatea se maturizează prin examinarea cauzelor care au generat o criză, prin atacarea acestora într-un mod sistematic şi perseverent. Acţiunile corective, restructurarea socială, îmbunătăţirea sistemului legislativ, sancţionarea grupurilor care profită de nefericirea semenilor lor reprezintă proba de maturitate a solidarităţii. Mulţi consideră că rolul creştinilor este limitat la intervenţia în criză, la alinarea bolii şi a rănilor morale – fără ca ei să aibă dreptul să conteste răul structural din societate şi să acţioneze pentru eradicarea lui şi pentru înlocuirea cu sisteme economice şi infrastructuri sociale care să le ofere şanse celor marginalizaţi.

Că lucrurile nu stau aşa o reflectă poziţia afirmată de unul dintre cei mai respectaţi teologi evangelici ai timpului nostru, John R. W. Stott: „Crucea este o revelare atât a dreptăţii lui Dumnezeu, cât şi a iubirii Sale. Acesta este motivul pentru care comunitatea crucii trebuie să fie interesată atât de filantropie iubitoare, cât şi de justiţie socială. Niciodată nu va fi de ajuns să avem milă de victimele nedreptăţii, dacă nu facem nimic pentru a schimba însăşi situaţia nedreaptă. Întotdeauna va fi nevoie de buni samariteni, care să vină în ajutorul celor loviţi şi jefuiţi; cu toate acestea, ar fi şi mai bine să curăţăm drumul dintre Ierusalim şi Ierihon de tâlhari. În acelaşi fel, este nevoie de filantropia creştină în termenii alinării şi ajutorului. Dar dezvoltarea pe termen lung este şi mai bună. Nu putem să ne eschivăm de la responsabilitatea noastră politică de a contribui la transformarea structurilor care frânează dezvoltarea. Creştinii nu pot să se uite cu o superioritate rece la nedreptăţile care pervertesc lumea lui Dumnezeu şi Îi înjosesc fiinţele create. Nedreptatea Îi produce durere acelui Dumnezeu al cărui spirit de dreptate s-a manifestat atât de viu la cruce; ea trebuie să producă durere şi poporului lui Dumnezeu”[6].

Ziua solidarităţii

În provocatoarea sa carte Rich Christians in an Age of Hunger (Creştini bogaţi în epoca foamei), Ronald Sider arată cum o autentică „practicare a Sabatului” ne eliberează din strânsoarea materialismului, prin faptul că ne aduce mai profund în prezenţa lui Dumnezeu: „Dacă toţi creştinii ar recupera practicarea Sabatului, acest lucru ne-ar ajuta să ne distanţăm de consumerismul bolnav care îi distruge pe oameni şi mediul lor. Aproape tot ce se află în cultura noastră subminează ceea ce Porunca a patra insistă în mod înţelept să păstrăm”[7]. Ziua a şaptea i-a fost lăsată omului de Dumnezeu pentru odihna minţii şi a trupului, ca timp de bucurie petrecut cu familia şi prietenii. O evadare din mecanismul de fier al celor şase zile lucrătoare ne-ar ajuta să redescoperim săptămânal importanţa relaţiilor şi a preocupării pentru binele celorlalţi. Suntem mai mult decât simpli observatori ai vieţii sociale. Şi chiar dacă eforturile noastre de solidaritate nu ne vor recompensa întotdeauna cu rezultate pe măsură, cel puţin vom şti că am fost ocupaţi cu ceea ce merita cu adevărat.

Acest articol este din anul 2010 și a fost publicat într-o ediţie retrospectivă de colecţie Semnele timpului, ianuarie 2018, la împlinirea a 110 ani de la primul număr în limba româna al revistei.

[1] Bryan S. Turner, Chris Rojek, Society and Culture. Principles of Scarcity and Solidarity, Londra, SAGE Publications, 2001, p. xii, xiii
[2] Ibidem.
[3] Steinar Stjerno, Solidarity în Europe. The History of an Idea, Cambridge University Press, 2004, p. 17, 18
[4] Aurora Levins Morales, Medicine Stories, Boston, South End Press, 1998, p. 92
[5] Dwight Nelson, Pursuing the Passion of Jesus, Nampa, Pacific Press, 2005, p. 59, 60
[6] John R. W. Stott, The Cross of Christ, Downers GorveIl, Inter Varsity Press, 1986, p. 292, 293
[7] Ronald Sider, Rich Christians in an Age of Hunger, World Publishing, 1997, p. 207