Întoarcerea la binecuvântarea mărunţișurilor

Să redescopăr binecuvântarea care pulsează în lucrurile mici ale vieţii a fost una dintre provocările fiecărui anotimp pe care l-am traversat. Aceasta este concluzia la care ajung mereu, ori de câte ori îmi iau răgazul unui moment de bilanţ.

Aflase mama că e ziua ei de naștere și decretase timid că mergem să o sărbătorim toate trei: eu, ea și prietena mamei. Convinsă că agenda zilei are încheieturi prea firave ca sa mai susţină o vizită aniversară, am decis că voi participa doar la pregătirea cadoului, reprogramând întâlnirea, așa încât să mă pot bucura într-adevăr de ea. Mama și-a cumpănit întrebarea, a rostogolit-o spre mine, apoi și-a văzut împăcată de ale ei: „Și dacă ar fi ziua lui Dumnezeu, ai merge?”.

Ora de dinaintea asfinţitului ne-a găsit pe toate trei pe poteca ce duce la uliţa îngustă, năpădită de arbuști și de pâlcuri de iarba, unde se află căsuţa ei. Curtea casei, micuţă, fusese confiscată de verdele sălciilor și al ierburilor sălbăticite și de albul ameţitor al tufelor de iasomie.

Sărbătorita ieșise în prag, mustrând-o pe prietena mamei că nu o anunţase că îi aduce musafiri, dar era o mustrare plină de bucurie. Veselia unui om învăţat să fie singur, cu bătăile inimii lui și cu gălăgia radioului. Mai avea un musafir, o vecină, și căsuţa aceea se umpluse dintr-odată de larmă, de urări, de priviri. Sărbătorita purta o bluză albă, un alb neaniversar, ponosit ca nopţile ei, în care nu poate dormi liniștită, pentru că adesea câinele o vestește că i se fură lemne din grămăjoara așezată la colţul casei. Și atunci nu poate face nimic, doar aprinde radioul, dacă bateriile mai funcţionează încă, și speră ca hoţul se va speria și va fugi.

„Și dacă ar fi ziua lui Dumnezeu, ai merge?”

Lumina n-o aprinde niciodată. Nu are curent electric. Doar câteva lumânări, pe care le aprinde rar, atunci când are un oaspete la ceas de seară. Altfel nu i-ar folosi la nimic. Tocmai de aceea albul din bluza ei e nefiresc, ca în toate mărunţișurile spălate și atârnate pe o culme micuţă, deasupra plitei. E albul murdar al omului care nu mai vede lumina ce năvălește voioasă prin unicul și îngustul geam al încăperii.  Chiar și așa, învăluită într-un întuneric dens, gătește ca orice gospodină, iar dacă mâncarea nu are gustul care trebuie, este pentru că, adesea, din dulapul ei lipsesc ingredientele imperios cerute de reţetă.

Nu ne povestește nimic din greutăţile ei. Nu ne spune cât de mică e pensia ei și cât chin îndură ca să strângă, o dată pe an, banii de lemne. Lemnele cu care se încălzește, își încălzește apa de spălat rufe și pe care le păzește noaptea de hoţi.

Își risipește cu largheţe întrebările, în dreapta și în stânga: Cum sunt copiii, când vin nepoţii, cum merg răsadurile, dacă a început curăţatul livezii, cum au ieșit analizele… Și ascultă apoi răspunsurile, cu un aer de veselie festivă.

Veselia ei nu rimează cu nimic din ce este în jur: nici cu tavanul prea scund, cu onduleuri, nici cu pătura care tine loc de ușă despărţitoare între două încăperi mici, nici cu hainele agăţate în cuie pe pereţi, în lipsa unui dulap și a spaţiului care să-l găzduiască.

Pentru că îmi tot alunecă gândul la ce ascunde desaga zilei de mâine, uit că sunt datoare vândută pentru binecuvântarea din ochiurile zilei de azi.

Despre ea vorbește puţin, iar laitmotivul vorbelor ei e bucuria care a năvălit, de aniversare, în ungherele inimii ei, acolo unde încă strălucește lumina. A mâncat tort și a primit o carpetă de perete. Din carpetă ne privește un cerb demodat, pe care ea nu-l poate vedea, acoperind un perete strâmb – oglinda unei vieţi pline de neajunsuri, care s-a rotunjit acum la șaptezeci de ani.

Și în timp ce stau acolo, într-un colţ al camerei întunecoase, știu că viaţa trece pe lângă mine nu pentru că ratez proiecte și reușite cu rezonanţă, ci pentru că uit să mă opresc și să exersez gesturi mici. Pentru că adulmec urma bucuriilor mari și le pierd printre degete pe cele mărunte (din care sunt însăilate, până la urmă, satisfacţiile „mari”). Pentru că îmi tot alunecă gândul la ce ascunde desaga zilei de mâine, uitând că sunt datoare vândută pentru binecuvântarea din ochiurile zilei de azi.

Pentru că înnod prea puţină bucurie în sufletul celor care sunt recunoscători pentru fiecare voce de om care se aude între pereţii casei lor, pentru fiecare gură de aer pe care o respiră. Până la urmă, mama avea dreptate. Uneori lui Dumnezeu îi este foame. Nu-i ajung lemnele. Se luptă cu singurătatea. N-are cu cine împărţi pe din două o bucurie. Și tânjește ca, de ziua Lui, să se deschidă poarta și să Îi intre în casă un oaspete cu o felie de tort și o carpetă demodată.

În miezul lucrurilor simple

Amintirea acestei aniversări atipice clipocește foarte viu într-un colţ al minţii, adesea când mă opresc să fac bilanţul unei etape. Nu se întâmplă, cel mai adesea, la sfârșit de an, pentru că inima mea are calendarele și cronologia ei. Iar eu mă opresc să-mi adun și să-mi descâlcesc gândurile despre lecţiile și provocările întâmpinate atunci când simt că mi-e plin ulciorul de dă peste el de toate lecţiile (ne)învăţate.

Cele mai bune sezoane ale vieţii nu par să fie cele ale evenimentelor și schimbărilor frapante, ci acelea care, de departe, au un aer fad, monoton. Cu zile semănând prea mult unele cu altele, ca și cum aș fi obţinut rolul principal în Ziua cârtiţei. Unul dintre cele mai bune calupuri de timp s-a aciuat în memorie ca un sezon tern al lui „fără”, aveam să constat la o verificare ceva mai lucidă: fără multe ieșiri, fără vacanţe, fără evenimente speciale, fără maratoanele de lectură ale anilor trecuţi. Un timp trăit în vria activităţilor de zi cu zi, a problemelor care se rezolvă și se agravează ciclic. Și totuși, dacă-l scrutez mai bine, cercetându-i fiecare cusătură, ar putea fi, mai degrabă, timpul (re)descoperirii și reconcilierii cu gesturile, cuvintele și bucuriile dintr-o gamă minoră.

Chiar și pe tărâmul scrisului, lucurile s-au cantonat o vreme în zona subiectelor și preocupările care par nesemnificative în timp de criză (și, pe care, dacă este să fim cinstiţi cu noi înșine, le neglijăm prea adesea și în timpuri bune). Modul în care ne folosim timpul liber sau ne gestionăm amintirile neplăcute. Apropierea de poveștile de familie. Felul în care ne facem auziţi de oamenii de lângă noi. Căi de a încetini pentru a ne bucura de viaţă. Arta de a alege cuvintele care alină suferinţa altuia. Bucuria de a îmbrăţișa lucrurile obișnuite ale vieţii. Planuri pentru a citi sau a memora versete biblice. Alegeri simple care menţin sănătatea creierului. Instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a ne înfrunta fricile și rușinea. Firescul mărturiei creștine, care nu înseamnă nimic mai mult decât să transformi povestea ta în povestea lui Dumnezeu.

Cuvântul nostru n-are un efect mai puternic asupra semenilor decât efectul pe care am îngăduit să-L aibă asupra inimii noastre vorbele Lui.

Dacă fixez lupa asupra exerciţiului scrisului, de la un capăt la altul al acestei experienţe, descopăr că mi-a fost greu deseori să găsesc tonul potrivit pentru articolele despre crizele pe care le trăim la nivel macro, dar și la nivel interior. Dar ca greul a venit mereu din zarva iscată din senin înlăuntrul meu – că nu voi reuși să spun totul, ba nici esenţialul, că tot ce contează a fost deja enunţat, că tot ce nu e la nivelul excelenţei e o pierdere de vreme și, că, poate, asta nici măcar nu e treaba mea, ci a altcuiva mai înzestrat. La capătul resurselor și limitărilor noastre se află întotdeauna El, și ceea ce m-a ajutat să nu uit acest adevăr a fost un gen special de feedback.

De exemplu, atunci când am pus punct fără tragere de inimă unui articol care nu mă mulţumea, pentru ca mai târziu cineva să îmi spună că, de când l-a citit, doarme mai bine, iar altcineva că i s-au risipit fricile sufocante din ultima vreme. În sâmburele acestui paradox, se ascunde, desigur, un secret „mărunt”: cuvântul nostru n-are un efect mai puternic asupra semenilor decât efectul pe care am îngăduit să-L aibă asupra inimii noastre vorbele Lui.

Bucuria de a împărţi bunătate

După ce multă vreme am fost acaparată de „mărimea” reușitelor și acţiunilor de rezonanţă, licărul de bucărie pe care l-am găsit ascuns în oamenii care n-aveau prea multe motive să se bucure m-a făcut să pășesc pe vârfuri în lumea strălucitoare a experienţelor comune. A bucuriilor neînsemnate. Mi-au fost învăţăcei atâţia oameni. Cu ochii la oamenii aceștia a căror busolă e mai mereu setată pe speranţă și optimism, mi-am despachetat bucuriile simple și le-am verificat cu un fior de recunoștinţă, deși știam că nu lipsește niciuna.

Licărul de bucărie pe care l-am găsit ascuns în oamenii care n-aveau prea multe motive să se bucure m-a făcut să pășesc pe vârfuri în lumea strălucitoare a experienţelor comune.

Să asculţi jelania vântului, cuibărindu-te în cearceafuri moi, în timp ce lemnele troznesc leneș în soba încinsă. Aroma de pâine coaptă adunînd familia în jurul mesei. Un câine ieșit din minţi de bucuria revederii, chiar dacă ai lipsit o zi sau câteva ore. Să urci în mașină și să conduci încotro vrei – spre farmacie, spre un lan de lavandă abia înflorită ori spre casa unui prieten. Să baţi aleile parcului fără teama că va suna alarma de avertizare anti-aeriană. Ori să porţi bluze de un alb nemânjit și să ai ferestrele luminate la ceas de seară. Să te bucuri de fiecare zi în care e ziua Lui și să-i observi nevoile și durerile din carnea celor mai neînsemnaţi fraţi ai Lui.

Căci nu există acte de bunătate (prea) mici – iar dacă aș verifica toate ungherele trecutului, acest adevăr s-ar releva în nenumăratele lui faţete. Uneori am fost în postura celui care exersează mici gesturi de bunătate, alteori am fost beneficiarul lor și le-am văzut, în ambele ipostaze, strălucirea. Mărimea gesturilor mici nu e o scuză de care să ne folosim pentru a drămui ceva ce am putea oferi cu mâinile pline, ci imboldul de care avem nevoie pentru a lupta cu inerţia benignă în care ne ţine convingerea că resursele noastre sunt prea mărunte în ecuaţia nevoilor de proporţii.

Chiar și o sticlă cu apă fierbinte poate face diferenţa între viaţă și moarte pentru o persoană care locuiește pe stradă, spune Pete Wentland. Fost om al străzii, Wetland  coordonează acum o echipă de voluntari din Bristol, care agaţă în copaci pe timpul iernii sticle cu apă fierbinte, etichetate cu instrucţiuni despre locurile de unde pot fi reumplute.

Lista mărunţișurilor care pot schimba culoarea unei zile (sau a unei vieţi) este atât de extinsă încât fiecare dintre noi să poată bifa cel puţin un punct din ea.

O sticlă cu apă, un bol de supă, o cartelă telefonică, o butelie încărcată, o strângere de mână, un cuvânt bun, o rugăciune – lista mărunţișurilor care pot schimba culoarea sau direcţia unei zile (sau, uneori, a unei vieţi) este atât de extinsă încât fiecare dintre noi să poată bifa cel puţin un punct din ea.

Chiar dacă nu ar salva lumea, cu siguranţă bunătatea poate schimba traiectoria unor vieţi. Păstrez în arhivă conversaţii dintr-o perioadă foarte dificilă, purtate cu prieteni sau cu oameni aproape necunoscuţi și, ori de câte ori le recitesc, îmi dau seama că acestor gesturi și vorbe „mărunte” le datorez mai mult decât aș putea (răs)plăti vreodată.

Poate credinţa că trăim printre gesturi prea mărunte, bucurii prea comune sau schimbări prea puţin semnificative vine din obiceiul de a ne proiecta doar pe orizontala lucrurilor trăite. Pentru că, ori de câte ori ne concentrăm pe verticala unei iubiri care nu se leapădă de noi oricât de nevrednici am fi, ţarina inimii noastre rodește, în fiecare zi, miracole. Și în loc să ne lărgim hambarele, ca să le cuprindă pe toate, le dăm voie să curgă, la răspântii, spre alte inimi flămânde de vești bune.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.