Am călătorit recent în Nepal. De multe ori la întoarcerea dintr-o călătorie, simt o presiune să mă întorc cu povestiri interesante – experienţe-limită și anecdote la care oamenii fac ochii mari și râd în hohote.
Reflectând asupra ultimei mele călătorii, îmi dau seama că am o colecţie de momente simple: ceștile de ceai masala de la sfârșitul unei zile lungi de drumeţie; aerul de munte cu note subtile de orez fiert și bălegar de yak; copiii localnicilor dăruind flori excursioniștilor; steagurile colorate înșirate de-a lungul podurilor ce se leagănă deasupra râurilor albe ca laptele; parada măgarilor care își anunţau sosirea prin clopoţei (o adevărată salvare atunci când aveai nevoie de un motiv să tragi pe dreapta, pentru o mică pauză). Și, mai presus de toate, oamenii din Nepal, cu inimile lor mari, cu răbdarea și cu înclinaţia lor de a dansa după fiecare victorie obţinută în viaţă.
Munca le era grea, oportunităţile puţine, nu aveau multe lucruri și se confruntaseră cu mai multe tragedii decât majoritatea oamenilor pe care îi știu.
Aceleași calităţi le aveau și ghizii mei, o pereche tată-fiu din micul oraș de munte Lukla, de unde începe traseul Everestului. Erau doi dintre cei mai fericiţi și mai altruiști oameni pe care i-am întâlnit. Aveau un zâmbet de neșters, chiar și atunci când purtau pe cap poveri egale cu greutatea lor corporală ori se ocupau de simptomele răului de altitudine de care sufeream și de pretenţiile noastre culinare. Pe măsură ce i-am cunoscut mai bine, am aflat că viaţa lor nu era deloc ușoară. Munca le era grea, oportunităţile – puţine, nu aveau multe lucruri și se confruntaseră cu mai multe tragedii decât majoritatea oamenilor pe care îi știu. Cu toate acestea, tatăl privea munţii și exclama: „Sunt atât de fericit!” însoţindu-și declaraţia de un mic chicotit și de o respiraţie adâncă.
Am avut o perioadă de odihnă în Nepal, dar m-am întors cu sentimente contradictorii legate de priorităţile pe care le am acasă. Am trăit un sentiment familiar, experimentat doar la revenirea dintr-o ţară mai puţin norocoasă decât a mea: sentimentul că, undeva de-a lungul timpului, am uitat ce înseamnă viaţa și am lăsat alte lucruri să aibă întâietate.
În căutarea unui scop
Faptul că avem un scop în viaţă nu ne oferă doar un sentiment de pace și direcţie – sunt date care arată că existenţa unui scop se asociază cu o viaţă mai lungă. Un studiu a arătat că persoanele cu un scor ridicat pentru „scopul în viaţă” aveau un risc cu aproape 50% mai redus de a muri din orice cauză.
De mii de ani, filosofii, oamenii de știinţă, scriitorii, intelectualii și oamenii obișnuiţi s-au confruntat cu întrebările: „Pentru ce sunt eu aici?”; „Ce înseamnă, până la urmă, viaţa?”. Unii evită să ajungă la această întrebare, deoarece le provoacă prea multă anxietate. Unii își petrec întreaga viaţă încercând să afle un răspuns. Iar alţii pur și simplu ridică din umeri.
Succesul ne face să fim aglomeraţi, cu slujbe pe care le urâm, dar de care avem nevoie pentru a ne plăti facturile și pentru a cumpăra lucruri pe care abia dacă le folosim.
Mulţi decid că scopul lor este să fie liberi, să aibă succes sau să fie fericiţi. Dar libertatea înseamnă ceva pentru un om și altceva pentru altul. Succesul ne face să fim aglomeraţi, cu slujbe pe care le urâm, dar de care avem nevoie pentru a ne plăti facturile, pentru a ne atinge obiectivele materiale și pentru a cumpăra lucruri pe care abia dacă le folosim. Și, la final, mulţi dintre noi se trezesc cu un nod în stomac, epuizaţi și nemulţumiţi. Desigur, vânăm și fericirea, dar această cursă ne face să alergăm de la o plăcere la alta, fără a găsi niciodată adevărata satisfacţie.
Cred că scopul vieţii este să iubim și să fim iubiţi. Poate că această convingere s-a cristalizat după anii în care am lucrat în domeniul sănătăţii mintale și am avut ocazia să întâlnesc mulţi oameni frământaţi de lipsa unui scop, care se plângeau, de asemenea, de dificultăţile cu care se confruntau în relaţiile lor. Sau poate că mi-am întărit această credinţă călătorind în ultimii 20 de ani cu rucsacul în spate și văzând că, în toate culturile și naţiunile, unii dintre cei mai fericiţi oameni nu au nicio altă bogăţie în afară de cei din jurul lor.
În toate culturile, unii dintre cei mai fericiţi oameni nu au nicio altă bogăţie în afară de cei din jurul lor.
În Biblie, Dumnezeu ne spune că viaţa se bazează pe relaţii. Din Cele Zece Porunci, patru se referă la relaţia noastră cu Dumnezeu și șase la relaţiile noastre cu oamenii. Dar toate poruncile se referă la protejarea relaţiilor. „Iar dragostea înseamnă să trăim așa cum ne-a poruncit Dumnezeu să trăim. Așa cum aţi auzit de la început, porunca Lui este aceasta: «Trăiţi o viaţă de iubire»” (2 Ioan 1:6, NCV).
În 2007, organizaţia Gallup a făcut un sondaj în întreaga lume pentru a descoperi dacă oamenii au sentimentul că duc o viaţă plină de sens. În mod surprinzător, Liberia a fost ţara în care oamenii au raportat că au cel mai puternic simţ al sensului și scopului, în timp ce locuitorii din Ţările de Jos s-au plasat la celălalt capăt al spectrului. Rezultatele nu s-au datorat faptului că oamenii din Liberia se bucurau de mai multă prosperitate. De fapt, nu era deloc așa. Doar că, în tumultul vieţii lor, oamenii au fost nevoiţi să își ia angajamente unii faţă de alţii pentru a supravieţui, iar acest lucru le-a dat un sentiment profund de sens.
După cum spune autorul David Brooks, „acesta este paradoxul privilegiilor. Când suntem bogaţi, alergăm după plăceri temporare care, în realitate, ne distanţează. Ne folosim averea pentru a cumpăra case mari, cu curţi mari, care ne separă și ne însingurează. Dar în situaţii de criză, suntem obligaţi să ne apropiem unii de alţii în moduri care ne satisfac nevoile cele mai profunde.”
„În situaţii de criză, suntem obligaţi să ne apropiem unii de alţii în moduri care ne satisfac nevoile cele mai profunde”.
Nepalul este o ţară în care rata șomajului este ridicată, sistemele de sănătate și educaţie sunt defectuoase și mulţi oameni trăiesc în sărăcie. Totuși, World Happiness Report 2021 a clasat Nepalul drept cea mai fericită ţară din Asia de Sud.
Adesea ne comportăm ca și cum relaţiile noastre ar fi un ingredient pe care trebuie să-l strecurăm cumva în programul nostru. Vorbim despre faptul că trebuie să ne facem timp pentru cei dragi, pentru copii și prieteni, ca și cum aceștia ar fi o sarcină în viaţa noastră, alături de multe altele. Între timp, cel mai frecvent regret al muribunzilor este acela că și-ar fi dorit să petreacă mai mult timp cu cei dragi. Nimeni nu regretă vreodată că nu a muncit mai mult sau că nu a petrecut mai mult timp pe Netflix. Și, câtă vreme nu suntem un Steve Jobs sau un Thomas Edison, modul în care ne purtăm cu oamenii va avea probabil un impact mult mai mare asupra lumii decât orice altceva am face.
Dragostea, cel mai înalt scop
Așadar, dacă relaţiile contează cel mai mult în viaţă, de ce le lăsăm să primească partea cea mai scurtă a băţului? În jurul anilor 1960, Occidentul a început să adopte un mod de viaţă hiperindividualist. În doar câteva decenii, acest stil de viaţă a dus la o creștere uriașă a numărului de boli mintale, de sinucideri și de familii destrămate, accentuând singurătatea și neîncrederea. Societatea ne spune: „Urmăriţi-vă visurile!”; „Faceţi ceea ce vă place!”. Doar că, urmând aceste îndemnuri, nu reușim să ne împlinim multe dintre cele mai profunde dorinţe ale noastre. Pe deasupra, o mare parte din populaţia lumii nici măcar nu ar putea să își urmeze visurile și dacă și-ar propune acest lucru.
Mă așteptam să mă întorc din Nepal extaziată că am reușit să fac excursia pe care mi-am propus-o, încântată de peisajele montane pe care le-am văzut și fericită pentru toate găluștele momo și pentru tot ceaiul savurat acolo. În schimb, ceea ce m-a impresionat a fost timpul petrecut alături de oameni. Ei au trezit în mine dorinţa de a fi mai caldă, mai generoasă, mai blândă. Mi-au amintit cu blândeţe de nenumărate ori în fiecare zi: „Bistari, bistari!” („Încet, încet! Bucură-te de călătorie! Nu e nevoie să te grăbești!”). Și m-au făcut să mă întorc acasă gândindu-mă: „Aceștia au fost cei mai incredibili oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Cum aș putea semăna mai mult cu ei?”.
Știu că a ne stabili dragostea ca scop nu înseamnă că vom primi un răspuns precis la întrebarea: „Ce ar trebui să fac cu viaţa mea?”, mai ales atunci când ne gândim la vocaţia noastră. Dar, indiferent de drumul pe care te aflii – fie că lucrezi într-o firmă de avocatură sau speli vasele la o cafenea, călătorești în lume sau rămâi în orașul natal, urmezi o școală sau ai intrat la pensie – sfatul meu este următorul: Ia dragostea cu tine oriunde ai merge! Fă-ţi un scop din a lucra la relaţiile pe care le ai! Caută modele de urmat și poate că vei deveni, la un moment dat, un astfel de model! Fără îndoială, vei descoperi că te vei bucura de multe oportunităţi și că te vei simţi mai împlinit.
Suntem formaţi de relaţii, hrăniţi de relaţii și tânjim după relaţii.
Viaţa nu a fost menită să fie parcursă în singurătate. Suntem formaţi de relaţii, hrăniţi de relaţii și tânjim după relaţii. Această dorinţă transcende rasa, religia, sexul, clasa socială și vârsta. Ralph Waldo Emerson observa: „Scopul vieţii nu este să fii fericit. Este să fii util, onorabil, plin de compasiune. Să faci diferenţa dintre a trăi și a trăi bine.”
Mi-aș dori ca această călătorie a mea în Nepal să îţi deschidă și ţie ochii, ca să poţi vedea, așa cum am văzut eu, că dragostea și relaţiile sunt cele mai importante lucruri. Iar acesta este un domeniu al vieţii noastre la care putem lucra cu toţii – și noi, și șerpașii nepalezi.
Zanita Fletcher este life coach, scriitoare și editor asistent pentru revista Signs of the Times. Ea scrie din Gold Coast, Queensland, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
