Bolnav de cancer, dar fericit – Mărturii salvatoare

1593

Am spune că numai o persoană care nu a trecut pe acolo poate să creadă că există ceva bun în a fi bolnav de cancer. Dar Albert Espinosa a fost bolnav de cancer, timp de 10 ani. Şi totuşi, el susţine că a fost un timp fericit şi a scris şi o carte să explice de ce.

Avea 14 ani, era obsedat de fotbal şi „ca orice alt adolescent” îşi ura părinţii şi nu prea petrecea timp cu sora şi fratele lui, când a fost diagnosticat cu cancer osos. Părinţilor li s-a spus să îşi facă bagajele şi să plece undeva departe pentru a-şi petrece ultima luna cu fiul lor, căruia nu i s-au dat mai mult de 3% şanse de supravieţuire.

Dar familia a decis să lupte. Pentru următorii 10 ani, Espinosa a îndurat nenumărate cure de citostatice, i-a fost amputat un picior, şi-a pierdut un plămân şi o parte din ficat. A legat prietenii adevărate şi a privit cum au murit alţi 22 de adolescenţi de această boală. Cu toate astea, în mod extraordinar, el îşi aduce aminte de timpul ăsta ca o perioadă fericită. Până să se vindece, la 24 de ani, scrisese şi o carte „El Mundo Amarillo” (Lumea galbenă), nu despre cum să supravieţuieşti bolii, ci cum să trăieşti cu ea. În prezent carte a fost publicată în 20 de limbi, s-a vândut în mai mult de un milion de exemplare şi este subiectul unui serial TV, al cărui scenarist este chiar Espinosa. Conform Guardian, Steven Speilberg a preluat adaptarea serialului pentru publicul vorbitor de engelză.

Nu se poate spune că această carte este un ghid de urmat de către toţi bolnavii de cancer, unele dintre capitole fiind cel puţin ciudate, dar totul se învârte în jurul unei teme centrale: importanţa prietenilor. Dacă ar fi să spună un lucru care l-a ajutat să treacă prin aceşti 10 ani şi să nu se dea bătut, Espinosa ar spune că prietenii contează cel mai mult.

Prietenii pe care i-a făcut în spital, printre ceilalţi copii bolnavi de cancer, care au format un fel de trupă. Deşi nu aveau o viaţă normală, după ce şi-au pierdut frica de moarte, au încercat să se distreze cum au putut. „Nu aveam motociclete, dar aveam scaune cu rotile. Nu puteam să mergem la discotecă, dar aveam cinci etaje de spital la dispoziţie,” scrie Espinosa. Toţi aveau liste ce cu doreau cel mai mult să facă dacă se vindecau de boală şi aveau un pact: dacă cineva murea, ceilalţi trebuiau să îi împlinească dorinţele. Astfel, niciunul nu ceda în lupta cu boala, pentru că aveau responsabilitatea de a-şi trăi propria viaţă şi de a o trăi şi pe a altora. După ce a învins boala, Espinosa a petrecut un an călătorind, îndeplinid dorinţele lui şi ale altora şi încercând să descopere ce fel de om a devenit.

Octombrie este luna luptei împotriva cancerului mamar. Astfel încât presa a publicat nenumărate articole medicale, dar şi poveşti emoţionale, mărturii ale celor care au supravieţuit cancerului mamar. Mulţi dintre ei aveau de mulţumit unei persoane care i-a ajutat să trăiască cu toate probleme acestei boli îngrozitoare. De cele mai multe ori acea persoană s-a dovedit a fi un prieten, nu rudă, nu părinte, nu soţ, ci un prieten, vechi sau nou.

Dacă nu este un prieten, atunci forţa poate să vină din optimism şi spiritualitate. Se pare că în cele mai multe cazuri de boală cu o progresie sau regresie lungă, la un moment dat, bolnavii devin conştienţi de nevoia de optimism şi încep să caute în orice lucru aspecte pozitive. O mare parte din această căutare are de-a face cu spiritualitatea. Pentru mulţi oameni, chiar şi cei care nu sunt religioşi lucruri mici încep să pară mari şi totul capătă altă perspectivă. Chiar şi trilul unei păsări la geam, într-o zi în care bolnavul se simte atât de rău încât nici nu se poate da jos din pat, pare să fie o rază de speranţă care aduce deodată tot ce e mai frumos din lume la geamul său, pare să fie chiar un cadou de la Dumnezeu.

Aceste mici bucurii nu îndepărtează durerea, dar oferă echilibru şi perspectivă. De aceea, sunt extrem de importante. Dar căutarea lor este o decizie conştientă. O decizie foarte grea, câteodată când cel mai simplu lucru este îmbrăţişarea durerii şi scufundarea în depresie. Bucuriile acestea pot fi mari sau mici, de la o zi însorită până la vestea că boala a dispărut. Vestea bună este că ele sunt prezente peste tot şi în orice moment în care cineva are nevoie şi caută conştient o rază de soare, un semn bun, îl va găsi. Cel puţin asta crede Hollye Harrington Jacob, asistentă medicală, autoare şi fostă bolnavă de cancer, conform Huffington Post.

Foto: captură YouTube