Nebunia care durează de secole. Ciudăţenii ale frumuseţii

953

Femeia este lup pentru femeie. Istoria standardelor pentru frumuseţe dovedeşte limpede că femeile s-au străduit constant să îşi fixeze etaloane nenaturale, nesănătoase şi extrem de dificil de atins, pentru a putea stabili ierarhii valorice între ele.

Iar scandalurile recente care abundă în media arată că nici emanciparea feministă nu reuşeşte întotdeauna să pună frâu competiţiei istorice pentru frumuseţe.

Un lucru este însă de remarcat. Niciodată în istorie, discuţiile cu privire la frumuseţe nu au reuşit să angajeze atât de mulţi oameni sau să genereze un impuls către schimbare atât de puternic.

O victimă în acest război pentru o atitudine sănătoasă faţă de frumuseţe este actriţa americană Ashley Judd. După ce a apărut într-o emisiune televizată, presa a explodat în acuzaţii că aspectul „pufos” al actriţei care acumulase câteva kilograme în plus de la ultima ei ieşire în public ar fi rezultatul unor operaţii estetice. Într-o scrisoare deschisă publicată de TheDailyBeast.com, Judd expune nu mai puţin de cinci speculaţii false promovate de presă după această apariţie. Între acestea se numără şi materialele care cuprind calomnii (că s-a îngrăşat ca o „vacă” sau ca un „porc”) şi sfaturi care frizează vulgaritatea (că „ar face bine să fie atentă ca nu cumva soţul ei să îşi caute o a doua soţie”).

Actriţa scrie în materialul citat că a luat poziţie fiindcă scandalul care i-a implicat imaginea arată palierul de josnicie la care a ajuns „Conversaţia despre frumuseţe”. Aceste fenomen, scrie actriţa, „este atât de subtil, insidios şi cu atât mai periculos cu cât femeile neagă cu pasiune că şi ele sunt implicate. Această obsesie anormală cu privire la feţele şi corpurile femeilor a devenit atât de normală încât (…) am internalizat patriarhia aproape fără să clipim. Suntem incapabile uneori să ne identificăm pe noi înşine ca propriii noştri abuzatori sau ca abuzatorii altor fete şi femei,” spune Judd.

„Nebunia trebuie să înceteze”, reclama actriţa, fiindcă „ne afectează imaginea de sine, felul în care ne implicăm în relaţiile noastre personale şi în cele de muncă, simţul valorii şi al potenţialului nostru ca fiinţe umane.”

„Nebunia” durează însă de secole. Modelele negative de frumuseţe au existat încă din vechime. Iată doar câteva dintre modelele pe care societatea le-a depăşit.

Obezitatea vs. talia de viespe. Astăzi, „rubensiană” este o formă politicoasă de a spune „grasă”. Pentru Peter Paul Rubens, inspirat de cea de-a doua soţie a sa, Hélène Fourment, nu era nimic mai frumos decât o femeie cu forme pline. Iar viziunea lui a fost o influenţă marcantă pentru secolul XVI.

În secolul al XIX-lea, în schimb, era indicat ca o femeie să aibă talia cuprinsă între 40 şi 45 de centimetri. Corsetul era prietenul cel mai bun al unei femei care se dorea frumoasă. Însă odată cu frumuseţea veneau şi alte efecte precum boala lui Glenard. Coastele împinse şi deformate duceau la încetarea funcţionării corecte a organelor interne. Muşchii erau împiedicaţi să se contracte, iar plămânii primeau cantităţi mai reduse de oxigen.

Tenul livid. Din 1830, devine la modă „să fii abătut şi palid ca un muribund, să ai tenul livid sau obrajii supţi, pentru că asta dă un aer distins, artistic”, scria doctorul Auber în Igiena femeilor nervoase, publicată în 1841. Chipul frumos era cel gălbui, albăstriu, verzui. Pentru a slăbi, femeile nu beau decât oţet, nu mâncau decât lămâi şi citeau până târziu în noapte pentru a li se încercăna ochii.

Lipsa igienei. Igiena personală a început să fie practicată din ce în ce mai des abia în secolul XIX. Obiceiul îmbăierii începe să se dezvolte în ritmul de construire a băilor publice şi a celor din locuinţe. Însă e vorba de atenţii sporadice: „picioarele vor fi spălate o dată la opt zile” (De Chantal, Nou tratat de civilitate, 1850), părul „o dată la două luni” (Toate cele trebuincioase toaletei, 1828), iar dinţii „cel puţin o dată pe săptămână” (C. Raisson, Codul toaletei, 1828).

Exemplele considerate şocante astăzi pot continua. Ceea ce se desprinde însă din studiul lor este că societatea are o îndelungată experienţă în a promova modele greşite. Totuşi lucrurile încep să se schimbe. În anii 1990, reprezentanţi din industria cosmetică au admis că vânzările produselor de machiaj au scăzut în faţa celor de îngrijire corporală, semn că femeile încep să se îndrepte spre căutarea frumuseţii naturale. Drumul este la început, dar, ca orice drum străbătut de societate, el trebuie să pornească de la drumul individului. Schimbarea individului este dictată de comunitate doar atâta vreme cât individul nu se preţuieşte suficient cât să dicteze el însuşi schimbarea comunităţii.