Pledoaria unui om care vrea să moară la 75 de ani

235

Presa jubilează la fiecare descoperire care are potenţialul de a ne prelungi existenţa. Nu și autorul unui editorial The Atlantic, care spune că nu e bine ca oamenii să trăiască după vârsta de 75 de ani. Aceasta în ciuda faptului că își iubește viaţa și că se opune legalizării eutanasiei.

Argumentele abundă în editorialul lui Ezekiel Emanuel, director al Departamentului de Bioetică Clinică a Institutului Naţional de Sănătate și președinte al Departamentului de Etică și Politici de Sănătate al Universităţii din Pennsylvania. Și, în ciuda pretenţiei, mai degrabă exotice, de a dori să moară la 75 de ani, autorul face câteva observaţii revelatoare despre modul în care societatea noastră privește astăzi viaţa, bătrâneţea și moartea.

„Prea mare preţ pus pe longevitate”

În esenţă, pledoaria lui Emanuel este centrată pe supraevaluarea beneficiilor asociate azi longevităţii.

Posibilitatea de a ne prelungi timpul pe care îl petrecem în viaţă a fascinat și continuă să fascineze. Vezi, de exemplu, admiraţia reînnoită a americanilor faţă de rezidenţii adventiști ai localităţii californiene Loma Linda, consideraţi unii dintre cei mai longevivi americani.

Oamenii își doresc să trăiască mult și își imaginează că, dacă vor face sport, dacă își vor ţine mintea activă, dacă vor bea sucuri naturale, vor ţine diete stricte și vor lua suplimentele potrivite vor păcăli moartea. Însă, spune Emanuel, „această disperare maniacală după prelungirea vieţii este greșit orientată și posibil distructivă”.

Potrivit autorului, noi ne-am obișnuit să vedem creșterea speranţei de viaţă ca un bonus de oportunităţi. Comparativ cu anii 1900, în 1990 speranţa de viaţă crescuse de la 47 de ani la 79, iar saltul a asigurat accesul oamenilor la zile în care organismul este încă viguros și puternic. În zilele noastre însă, progresul privind longevitatea nu mai poate decât să extindă viaţa oamenilor de peste 60 de ani, altfel spus, „prelungim bătrâneţea”, scria Emanuel.

Oamenii s-au așteptat ca, odată cu prelungirea vieţii, să se prelungească și perioada în care ne putem folosi capacităţile fizice fără prea mari obstacole, însă această așteptare a rămas nesatisfăcută, cel puţin potrivit statisticilor americane pe care le citează Emanuel. Una dintre acestea a făcut observaţia că, în loc să asistăm la o comprimare a numărului de ani dificili asociaţi bătrâneţii, expansiunea longevităţii a dus la „o creștere în absolut a numărului de ani pierduţi din cauza dizabilităţilor pe măsură ce speranţa de viaţă crește”.

Emanuel ilustrează ideea folosind exemplul tatălui său, care, după ce a suferit un infarct, a trebuit să își ajusteze viaţa la un ritm mult mai lent, să renunţe la unele activităţi și să se mulţumească să trăiască așa. Bărbatul spune că este fericit însă, nota fiul lui, în principal fiindcă și-a diminuat, pe nesimţite, așteptările.

„Bătrâneţea e o pierdere”

„Fără îndoială, moartea este o pierdere. Ne privează de experienţe și pietre de hotar, de timp petrecut cu partenerii noștri și copiii noștri. Pe scurt, ne privează de toate lucrurile pe care le preţuim. Dar există un adevăr simplu pe care mulţi dintre noi îl ignorăm. Acela că și a trăi prea mult este de asemenea o pierdere,” scrie autorul.

Dincolo de abilităţile fizice, Emanuel pune pe lista pierderilor creativitatea și rapiditatea gândirii. El face de asemenea o apologie a eliberării copiilor (urmașilor) de povara satisfacerii așteptărilor unui părinte și de povara îngrijirii unui bătrân care nu se poate îngriji singur.

Pledoaria lui nu este însă una în favoarea eutanasiei. Despre oamenii care vor să fie eutanasiaţi, Emanuel spune că „nu suferă de o durere imposibilă, ci de depresie și lipsă de speranţă, de teama de a-și pierde demnitatea și controlul”. Oamenii aceștia trebuie ajutaţi, nu uciși, mai spune autorul.

Scopul eseului nu este așadar acela de a promova suicidul asistat, chiar dacă autorul spune că implicaţiile practice ale dorinţei sale includ refuzul de a urma un tratament pentru orice boală cronică va avea după 75 de ani. Editorialul urmărește mai degrabă să trezească cititorul la realitatea iminenţei morţii și să îl invite să își confrunte întrebările existenţiale pe care acum le ocolește sau le maschează cu un agnosticism acceptat social.

Această propunere, alături de schema demografică a speranţei de viaţă prezentată la început, face din articol o lectură recomandabilă. Fiindcă atunci când știi că ai un timp limitat și ţi-l asumi, îl trăiești mult mai responsabil.

În apărarea bătrâneţii

Apelul la responsabilitate este cel care transcende argumentaţia autorului – și el supus condiţiei umane de a primi moartea fără a fi chemat-o. O viaţă trăită cu ochii larg deschiși, adunând valori durabile, nu gonind după vânt este de căutat indiferent de termenul-limită. Însă deși autorul are libertatea să își dorească și să își imagineze un traseu concret al vieţii lui, lucrul acesta nu face ca propunerea lui să semene mai puţin cu o eutanasie pasivă.

Chiar dacă nu pretinde că dorinţa lui este binele absolut, Emanuel face aprecieri cu privire la ce este benefic pentru majoritatea populaţiei, luând astfel în calcul și posibilitatea excepţională ca unii oameni să aibă bătrâneţi frumoase, poate fără dizabilităţi. La fel ca în cazul pledoarei pentru eutanasia activă, argumentele pot sensibiliza și un amestec de raţiune și emoţie poate să le valideze. Însă faptul de a alege cea mai bună cale are nevoie de mai mult decât acest amestec.

Dovadă este faptul că unii oameni reușesc să aibă bătrâneţi frumoase în ciuda dizabilităţilor. Și reușesc să aibă un sens profund și împlinitor al vieţii, consiliindu-i și inspirându-i pe cei din jur. Dizabilitatea la bătrâneţe nu știrbește din valoarea unui om mai mult decât ar știrbi dizabilitatea în tinereţe, dar autorul nu atinge acest subiect, poate și fiindcă puţini ar fi la fel de repede de acord cu el.

Și copiii sunt dependenţi de cei din jurul lor pentru a trăi, însă atunci când cineva le refuză ajutorul, acea persoană este văzută ca denaturată, nu ca urmând cursul firesc al vieţii. Criticii vor spune că un copil are tot viitorul înainte, are un potenţial încă neexplorat. Însă de ce ar conta acest potenţial (care, potrivit definiţiei, se poate realiza sau nu) mai mult decât trecutul concret al unui om care și-a trăit deja viaţa? Viitorul posibil este mai important decât trecutul realizat doar fiindcă omul are preferinţe subiective, însă ar fi ilogic să fundamentăm valoarea unui om pe aceste preferinţe neabsolute.

Valoarea omului trebuie să fie absolută și imuabilă, fiindcă orice deraiere de la absolut ne plasează în tabăra utilitaristă, în care un om contează pentru societate doar dacă este creativ, productiv, eficient. Iubirea contrazice această viziune. Faptul că suntem capabili să iubim oameni necreativi, neproductivi, poate chiar ineficienţi este dovada că nu în acestea stă valoarea unui om.

Creștinismul protejează valoarea absolută a omului predicând iubirea ca „ciudăţenie a naturii”, inexplicabilă după matematica egoismului, pe care îl vedem limpede la orice pas.

Emanuel semnalează o problemă reală: deseori bătrâneţea este grea și urâtă. Dar soluţia pe care o propune el este mai degrabă o formă de a renunţa, care, oricât ar diminua unele pierderi, nu o poate elimina pe aceea care contează cel mai mult, așa cum recunoaște și el: timpul cu cei dragi. De aceea, o soluţie mai bună ar fi nu renunţarea la timpul bătrâneţii cu totul (are și el lecţiile lui). Ci lupta pentru a transforma bătrâneţea într-o perioadă nu doar suportabilă, ci chiar plăcută. De ce să avem standarde joase, când am avansat deja atât de mult?