„Felul în care le vorbim copiilor devine vocea lor interioară.” (Peggy O’Mara)

Părinţii cedează uneori tentaţiei de a striga la copiii lor – din impuls, din tendinţa irezistibilă de a recrea un tipar de comunicare cu care au fost obișnuiţi sau pur și simplu pentru că sunt copleșiţi de sarabanda de sarcini în care dănţuiesc zilnic. Înainte ca acest mod de comunicare să se deruleze pe pilot automat, e nevoie ca ei să conștientizeze că fiecare cuvânt și fiecare tonalitate a vocii modelează după chipul și asemănarea lor viitorul adult.

Despre cât de ușor este să îţi pierzi controlul atunci când programul stabilit se intersectează contondent cu năzbâtiile de copil povestește scriitoarea Rachel Macy Stafford, într-un articol pe care majoritatea părinţilor l-ar parcurge cu o senzaţie de deja-vu.

După ce efortul de a arăta prezentabil fusese încheiat cu succes în cazul tuturor membrilor familiei prezenţi acasă, chiar înainte de a ieși pe ușă, o ultimă incursiune a fiicei mai mari la baie s-a soldat cu un anunţ consternant. Toaleta era înfundată și ochiul vigilent al mamei n-a avut nevoie decât de două secunde pentru a scana situaţia și a depista cauza neplăcerii de ultimă oră – unul dintre copii considerase amuzant să tapeteze interiorul vasului cu o întreagă rolă de hârtie igienică. Înghiţindu-și suspinele și comentariile moralizatoare, Rachel a pornit în căutarea unei pompe care ar fi rezolvat problema – firește, cu condiţia de a fi mai întâi recuperată din ungherul tainic în care se mistuise.

Pe măsură ce bulgărele frustrării se rostogolea pe toboganul unei seri ușor compromise, răbdarea mamei se subţia primejdios – iar în momentul în care a urcat scările triumfătoare, cu preţioasa pompă în mână, un sunet familiar i-a spulberat ultimele rămășiţe ale calmului.

Plictisită teribil de așteptarea impusă de incident, mezina se gândise să pună umărul la rezolvarea lui, apăsând butonul bazinului de apă… Un copil speriat, care avea nevoie de haine schimbate, în mijlocul unei băi inundate de apă infectă era exact tabloul pe care Rachel își dorea cel mai puţin să îl vadă, în timp ce plonja cu cele mai bune ghete ale ei în mijlocul dezastrului. Ţipete necontrolate și fulgere lansate din ochii ieșiţi din orbite ai mamei s-au năpustit spre micuţa vinovată, abia dumirită de legătura dintre soluţia ei salvatoare și catastrofa umedă în care se trezise. Mai târziu, când toate lucrurile reveniseră în matca lor, inclusiv mânia maternă care dezlănţuise decibeli dincolo de orice prag admis, Rachel și-a cerut iertare de la fiica ei. Și, în timpul îmbrăţișării care pecetluia împăcarea, scriitoarea și-a rememorat ziua – inclusiv interviul acordat doar cu șase ore mai devreme unui ziar naţional, despre autocontrolul parental.

Dacă Rachel vă pare a fi un monument de ipocrizie, iar incidentul cu baia – un exemplu de eșec parental în gestionarea unui moment tensionat, există și o a doua perspectivă, despre care ar putea vorbi ore în șir părinţii epuizaţi, care recidivează în metode de educaţie pe cât de defectuoase, pe atât de familiare.

Slalom printre raţiunile folosirii unui model de comunicare vicios

„Cel mai mare avantaj al faptului de a nu avea copii este că poţi continua să crezi că ești o persoană blajină; odată ce ai copii, realizezi că s-a declarat stare de război.” (Fay Weldon)

Cu doar doi ani și jumătate în urmă, modul în care Rachel ar fi gestionat această criză, și altele la fel de banale, ar fi fost de departe mai defectuos. Nu doar că nu s-ar fi oprit din strigat prea repede, dar ar fi ruinat tot restul serii, refuzând să mai plece de acasă, în timp ce ar fi oscilat între sentimentele de vină și cele de rușine, fără ca să ia în calcul vreun moment opţiunea de a le cere iertare copiilor.

De fapt, Rachel a realizat că neascultarea sau năzdrăvăniile fetelor nu erau decât ultima picătură dintr-un pahar deja plin: prea multe liste cu sarcini de îndeplinit, termene limită de respectat, o doză destabilizatoare de perfecţionism. Știind că nu acesta era modelul de mamă pe care îl doreau copiii ei – sau de care să fie mulţumită ea însăși –, Rachel a încercat să-și reașeze priorităţile, pentru a elimina presiunea cotidiană și pentru a se transforma din părintele care înfricoșează copiii într-unul care oferă predictibilitate și suport.

„Nu am întâlnit nici măcar o mamă care nu a strigat la copilul ei când a fost stresată că e în întârziere”, spune Lynn Zakeri, care lucrează ca asistent social în Skokie, Illinois. Aproape toţi părinţii par să strige – mai mult sau mai puţin – la copiii lor, deși admit în același timp că metoda lor nu funcţionează, subliniază și sociologul Anne Karpf, care prezintă într-un articol mărturii ale mamelor care recunosc că ţipă frecvent la copii și se simt rău din acest motiv. E ca un secret rușinos de familie pe care nu l-ar împărtăși nimănui fără protecţia anonimatului, motiv pentru care au menţionat că istorisirile lor nu trebuie să aibă atașate numele reale.

Cathy mărturisește că a ţipat destul de mult la primul său născut, pe care l-a crescut fără niciun ajutor, și mai puţin la mezină, pentru că a avut cu cine să împartă sarcinile zilnice. Pippa își pierde controlul atunci când copiii o întrerup din ceea ce e nevoie să facă; Alice a identificat o listă întreagă cu motivele și circumstanţele favorabile unei explozii verbale: oboseala accentuată, așteptările mari pe care le are de la copii sau faptul că este supărată pe ea însăși.

Din propria ei experienţă, Karpf știe că momentele vulnerabile sunt cele în care se războiește cu prea multe sarcini care așteaptă să fie rezolvate în prea puţin timp, dar și acelea în care copiii încalcă ultimele limite ale timpului și spaţiului ei personal, urmărind-o ca o trenă mobilă și atunci când se refugiază în baie. Analizând în ce măsură e inevitabil ca părintele să ridice tonul, sociologul punctează faptul că există familii în care decibelii nu escaladează, dar care depun eforturi pentru a menţine comunicarea pe frecvenţe rezonabile.

De fapt, strigătele furioase au înlocuit clasicele pălmuiri, subliniază Amy McCready, expert în parenting și fondatoarea webinarului PositiveParentingSolutions, nu pentru că ar funcţiona într-adevăr, ci pentru că părinţii constată că nimic din recuzita lor de metode de disciplinare nu funcţionează, și acest lucru îi face foarte frustraţi. Iar în această categorie intră clase foarte diferite de părinţi – de la cei care s-au obișnuit să ţipe ori de câte ori vor să corecteze comportamentul copiilor până la cei care reușesc să abordeze cu tact problemele în majoritatea timpului. Totuși, calmul parental se poate spulbera și la adulţii care încearcă să își crească frumos copiii, susţine Jackie Klein, o mămică din suburbiile orașului Oregon, care susţine cu entuziasm hobby-urile copiilor ei, petrece timp cu ei și citește mult pe tema dezvoltării copilului. În timp ce în 90% din timp reușește să uzeze de un ton potolit chiar atunci când copiii fac alegeri greșite, nu izbutește să ţină în frâu restul de 10 procente, în care își pierde controlul.

Deși părinţii pot invoca nenumărate motive pentru derapajele verbale, în spatele cortinei există doar unul, susţine[1] Jennifer Lehr, autoarea cărţii Parentspeak: What’s Wrong with How We Talk to Our Children – And What to Say Instead, Paperbackcare. Ţipetele sunt indiciul că nu te poţi controla, că nu ai instrumente mai bune de a relaţiona și că, foarte probabil, nici nu știi unde să le cauţi, pentru că ai preluat acest model – la care apelezi, dar care îţi induce un sentiment de vinovăţie – de la propriii tăi părinţi. Iar în spatele mâniei care își iţește capetele de balaur în cele mai neașteptate momente se pot decanta mănunchiuri de frici – campioană între ele fiind, probabil, teama că nu ești părintele bun care ţi-ai fi dorit să fii și că acest lucru va avea efecte îngrijorătoare în viitor asupra copiilor.

Lehr povestește că prietena ei Michelle i-a mărturisit că, în cazul ei, exploziile verbale s-au convertit într-o autentică dependenţă – e ușor să începi să ridici tonul atunci când simţi că lucrurile scapă de sub control, dar e extrem de greu să te oprești chiar dacă înţelegi că ești captiv într-un model toxic de comunicare. Dificultatea de a opri caruselul acestei dependenţe, care poate avea ca rezultat imunizarea copilului la dezlănţuirile verbale ale părintelui, e zugrăvită de Jenny Riley, una dintre mamele intervievate de Kampf. „Cu cât ţipi mai mult, cu atât vor asculta mai puţin și cu atât mai tare trebuie să strigi cu trecerea anilor – deprimant, nu-i așa?”

Profilul ţipătului care nu traumatizează

Justificările părinţilor care recunosc că nu se pot abţine să nu strige din când în când la copii glisează într-un registru vast, de la scuza că odraslele lor nu reacţionează la metode mai rezonabile de disciplinare la atribuirea unei cote părţi din vină copilului, care joacă rolul de agent provocator, până la consolarea că tonalitatea mai ridicată a vocii nu poate dăuna unui copil așa cum ar face-o, de pildă, lovirea lui.

Oricât de friabile ar fi aceste justificări, adevărul este că nu chiar orice tonalitate înalt-mânioasă a vocii afectează copiii, sau cel puţin aceasta este opinia câtorva specialiști.

Psihiatrul Sebastian Kraemer afirmă că răbufnirile verbale ale părintelui nu pot fi considerate abuz – e o diferenţă de grad și de raport între cele două. Doar atunci când ţipetele devin norma de comunicare într-o familie și când mediul parental este lipsit de afectivitate este de așteptat să urmeze și efecte nocive, susţine psihiatrul. În plus, vârsta copilului face o diferenţă: un copil mic nu va reuși să decodeze corect frustrarea părintelui, existând riscul să o perceapă ca respingere.

E destul de nerealist să te aștepţi ca într-o familie să nu se ridice tonul uneori, luând în calcul tot stresul pe care îl generează relaţiile, inclusiv cele apropiate, susţine Suzie Hayman, purtătoarea de cuvânt a organizaţiei caritabile Family Lives. A ridica tonul din timp în timp nu afectează bunăstarea copilului, afirmă Hayman – de fapt, raportul între cuvintele încurajatoare și cele de critică, inclusiv adresate pe un ton răstit, ar trebui să fie de 3:1 pentru un echilibru sănătos. În același timp, dacă strigătele devin un model de comunicare, dacă se ajunge la veritabile urlete sau dacă părintele începe să eticheteze în fel și chip copilul, atacându-i persoana, nu comportamentul greșit, atunci explozia verbală este una toxică în efectele ei. Strigătul ocazional la un copil nu are efecte majore pe termen lung, cel puţin câtă vreme părintele își cere iertare și încearcă să reacţioneze mai bine pe viitor, crede și psihologul Dema Sihweil.

Tonalitatea înaltă a vocii s-ar putea dovedi, în condiţii obișnuite, chiar o strategie de călire a copilului, sau cel puţin așa susţine profesorul Bennett Leventhal, care predă psihiatria la Universitatea din California. În opinia acestuia, răbufnirea emoţională a părintelui i-ar putea preda copilului o lecţie de bază – oamenii nu sunt perfecţi; iar a desluși acest adevăr în perimetrul securizant al familiei ajută viitorul adult să se descurce mai bine în jungla relaţiilor de mai târziu.

Există însă studii care au investigat efectele disciplinei verbale asupra dezvoltării psihologice a copilului și care așază într-o ramă dubitativă – atunci când nu contrazic de-a dreptul – concluziile experţilor care se raportează cu o doză de lejeritate la disciplina verbală dură a copilului.

Demantelarea unui mit – rănile provocate de cuvinte pot schilodi o viaţă

Frustrarea face parte din fișa postului de părinte. Copiii nu se poartă întotdeauna așa cum trebuie, părinţii sunt adesea epuizaţi, nedormiţi, copleșiţi de sarcini, înspăimântaţi că nu oferă odraslelor ceea ce au nevoie, derutaţi de certitudinile educative (uneori diametral opuse) ale altor părinţi sau bunici, bulversaţi pentru că rolul de părinte nu seamănă prea mult cu ce au văzut ei în filmele de familie sau în ultimele noutăţi editoriale în materie de parenting.

Modul în care un părinte reușește însă să își gestioneze emoţiile negative este esenţial pentru dezvoltarea personalităţii copilului, dar și pentru starea lui de sănătate, avertizează specialiștii. Astfel, un studiu coordonat de Murray Straus și Carolyn Field – și publicat în 2004 – a scos la iveală faptul că în 88% din cele 991 de familii investigate, cel puţin un părinte admitea că strigase la copii în anul precedent. Suntem atât de familiarizaţi cu situaţiile în care părintele se lasă dus de val, încât nu le mai apreciem ca dăunătoare, și nici măcar nepotrivite. „Dacă la locul tău de muncă s-ar striga la tine, ai găsi lucrul acesta destul de supărător. Nu le aplicăm însă același standard și copiilor.”

Mesajul pe care îl transmit cuvintele contează poate la fel de mult ca tonul vocii – când vorbele devin vehicule ale furiei, sarcasmului sau insultelor, acestea pot provoca daune dramatice unui copil, punctează Ronald Rohner, profesor emerit de dezvoltare umană și studii de familie și antropologie la Universitatea din Connecticut.

Un studiu publicat în 2017 indica faptul că există o legătură între experienţele negative din copilărie, inclusiv cele verbale, și dezvoltarea ulterioară a unor afecţiuni cronice, de la artrite la migrene severe. Un alt studiu, publicat în 2010, a ajuns la concluzia că expunerea copilului la agresivitatea verbală a părinţilor crește riscul apariţiei manifestărilor psihopatologice – în special a anxietăţii și a tulburărilor de dispoziţie. Rezultatele studiului, coroborate de datele cercetărilor mai vechi, au indicat faptul că un limbaj emoţional abuziv poate afecta dezvoltarea cortexului auditiv, responsabil de procesarea limbajului.

Martin Teicher, profesor de psihiatrie la Spitalul McLean, afiliat Universităţii Harvard, se declară deconcertat de faptul că agresiunea verbală a fost tratată cu lejeritate comparativ cu alte forme de abuz, în ciuda potenţialului său vătămător. „Abuzul verbal poate avea consecinţe mai durabile decât alte forme de abuz, deoarece este, de cele mai multe ori, continuu. În combinaţie cu abuzul fizic și cu neglijenţa, acest tip de abuz poate produce rezultate cumplite“, notează Teicher.

Creierul este un organ foarte plastic, afirmă specialiștii, această proprietate a sa acţionând ca un cuţit cu două tăișuri, în funcţie de caracterul fast sau nefast al experienţelor pe care le trăiește copilul. Ceea ce experimentăm ne sculptează la propriu creierul, subliniază Teicher, autorul mai multor studii care au urmărit efectele abuzului asupra creierului uman.

Scanând creierul persoanelor care au suferit un tip de abuz în copilărie și al celor care au trăit în medii normale și comparând rezultatele, profesorul Teicher a descoperit că, în cazul celor nevoiţi să trăiască episoade de abuz, corpus callosum, fasciculul de nervi ce leagă cele două emisfere ale creierului, era cu până la 40% mai mic decât media.[2] Rezultatul practic este că persoanele cu un corpus callosum redus ajung să folosească preponderent o singură emisferă, deși indivizii sănătoși efectuează fără probleme treceri dintr-o emisferă în alta.

În colaborare cu trei dintre colegii săi, Teicher a realizat un alt studiu surprinzător, investigând 554 de tineri cu vârsta între 18 și 22 de ani, pentru a stabili impactul abuzului verbal suferit în copilărie, atât în prezenţa, cât și în absenţa abuzului fizic și sexual. Cercetătorii au descoperit că agresiunea verbală este comparabilă prin efectele sale nocive cu abuzul fizic sau sexual. Astfel, abuzul verbal a avut consecinţe mai grave asupra dezvoltării copilului decât creșterea într-un mediu în care a fost expus la violenţă domestică, la fel de grave ca cele ale abuzului sexual comis de o persoană exterioară cercului familial și mai puţin grave decât cele ale abuzului sexual exercitat de un membru al familiei. Chiar și atunci când nu a fost asociată cu alte tipuri de abuz, disciplinarea verbală severă s-a dovedit un factor de risc pentru depresie, comportament ostil și tulburări disociative.

Disciplinarea verbală dură a copilului nici măcar nu reușește să modifice în sens pozitiv comportamentele nedorite, după cum arată un studiu întreprins de cercetători de la Universitatea din Pittsburgh, Pennsylvania. Studiul a urmărit 967 de familii (aproximativ 50% americani europeni și 40% afro-americani) din clasa de mijloc, pe o perioadă de doi ani, și a relevat riscurile pe care le presupune agresiunea verbală ca formă de disciplinare pentru dezvoltarea psihologică a copilului. Surprinzător sau nu, cercetătorii au observat că în familiile în care strigătele deveniseră parte din rutina zilnică, neascultarea copiilor și a adolescenţilor s-a accentuat. Concluzia studiului a fost că exploziile verbale ale părinţilor au determinat fie dezvoltarea unor comportamente agresive la copii, fie apariţia simptomelor depresive. De asemeni, cercetătorii au concluzionat că un stil parental preponderent pozitiv (bazat pe afecţiune și preocuparea faţă de nevoile copiilor) nu a reușit să reducă impactul negativ al disciplinei verbale severe atunci când cele două au coexistat.

Datele oferite de studiile existente (care vor fi completate, cel mai probabil, de cercetări viitoare) sunt descurajante pentru părinţii sau educatorii care obișnuiesc să strige pentru a-i disciplina pe copii. Există, ce-i drept, mai puţine cercetări care să se fi centrat exclusiv pe impactul ţipetelor asupra copiilor, cel mai adesea ele urmărind fie asocierea abuzului verbal cu cel fizic, fie (în și mai mică măsură) disciplina verbală severă, care include, pe lângă ridicarea tonului, insultarea, ridiculizarea, ameninţarea sau umilirea copiilor.

Este dincolo de orice îndoială că cei mai mulţi părinţi nu derapează spre abuzul verbal și obiectivul lor nu este să-și terorizeze copiii, ci mai degrabă să le câștige cooperarea și să le modeleze atitudini și comportamente dezirabile. În această situaţie, „simplul” strigat la copii poate să pară destul de inofensiv, prin comparaţie cu cazurile în care acesta e parte dintr-un tablou abuziv, însă prin tonalitatea înalt-mânioasă a vocii, părintele îi transmite copilului mesaje distorsionate, de care adesea emiţătorul nu e conștient.

Mesajele ascunse sau transparente ale erupţiilor verbale

Pornind de la zicala americană că a ţipa la un copil ca să-l determini să asculte este ca și cum ai vrea să conduci o mașină folosind claxonul, Anne Karpf pune punctul pe „i” atunci când vorbește despre motivaţia părintelui care nu se poate controla verbal. „Nu ţipaţi la copiii dumneavoastră pentru că apreciaţi, după o analiză atentă, că aceasta este cea mai eficientă strategie; ţipaţi pentru că v-aţi pierdut cumpătul.”

Faptul că părintele își pierde ușor controlul îi transmite un mesaj distorsionat copilului – el învaţă să proceseze greșit mânia, pentru că va asocia acest sentiment cu ţipetele, avertizează terapeutul James Hutt. Dacă un copil e expus constant acestor reacţii verbale până la trei-patru ani, însăși dezvoltarea limbajului poate fi stânjenită, pentru că el preferă să ţipe în loc să înveţe și să uzeze de cuvinte pentru a-și exprima emoţiile negative. Pe de altă parte, cu cât vârsta copilului este mai mică, cu atât starea de frică indusă de tonul agresiv va fi amplificată. Ceea ce înseamnă, până la urmă, că această formă de a-l disciplina nu își atinge, în esenţă, scopul: atunci când se teme, copilul este incapabil să se gândească la greșeala comisă, prin urmare nu-și va însuși lecţia pe care părintele speră să o înveţe. De asemeni, pe lângă faptul că ratează lecţiile unei greșeli, copiii sensibili vor învăţa să se teamă și vor târî această desagă a fricii după ei, prin viaţa lor de adulţi și de părinţi.

Uneori mesajul transmis pe tonuri înalte nici măcar nu e recepţionat, punctează psihologul Michael Duke, citând un copil care rezumă astfel reacţia avută atunci când un profesor îl bruschează verbal: „Nu am auzit ce-a spus, am auzit doar zgomotul.” Acest gen de comunicare este, în cel mai fericit caz, o pierdere de energie, conchide Duke. Când un copil se preface că nu aude ce îi spune părintele, acesta din urmă ar trebui să facă o analiză ceva mai profundă a modelului de interacţiune care s-a împământenit în familia sa, afirmă scriitorul și expertul în parenting Justin Coulson, tată a șase copii. Dacă mare parte din discuţiile întreprinse cu copiii au loc în momentele în care greșesc sau vrem să le împărţim sarcini, ei vor evita și amâna să răspundă, pentru că pot ghici înainte să spunem un cuvânt care e mesajul care urmează. O relaţie copil-părinte nu ar trebui să graviteze în jurul corecţiilor și directivelor nesfârșite, punctează Coulson, ci să se cimenteze mai degrabă pe timp petrecut împreună și pe mesaje de susţinere – caz în care șansele de a deveni mai receptivi în momentele în care e necesară corectarea comportamentului sporesc considerabil.[3]

Unui copil care reacţionează ca și cum ne-ar ignora nu ar trebui să-i vorbim pe un ton răstit, dimpotrivă, ar trebui să coborâm volumul vocii, să ne așezăm faţă în faţă cu el, întrebându-l dacă are idee ce l-am rugat mai înainte – iar dacă a fost prea absorbit pentru a ne auzi, putem repeta, rugându-l să facă lucrul respectiv. Pe scurt, ar trebui să-l tratăm așa cum tratăm un adult care nu a auzit (sau se comportă astfel), acordând respectul pe care îl pretindem.

Dacă disciplina înseamnă, după cum indică etimologia sa, mai degrabă predare/învăţare decât pedeapsă, obligaţia (sau privilegiul) unui părinte nu este de a născoci pedepse mustind de originalitate, ci de a alege drumul puţin bătătorit în epoca vitezei – acela de a imprima valori în copilul său, prin exemplu personal, prin bunătate și infinită răbdare, identificând motivele reale pentru care copilul nu ascultă, îmbinând fermitatea cu iubirea atunci când îi sunt testate limitele.

Coulson povestește că tatăl său avea pe frigider un semn pe care scria: „Ţipaţi numai dacă se aprinde casa.”

Realitatea este că puţini oameni au trăit tragedia unui incendiu, dar foarte mulţi poartă în suflet arsurile unei copilării furate. Anii trec repede, chiar dacă unui părinte epuizat de o noapte albă chiar și minutele îi par a fi un veac. Peste 1 an sau 5, sau 20, ce-ai vrea să declanșeze în mintea copilului tău, preschimbat în adult, imaginea copilăriei?

Ar putea să își amintească de seri molcome, în care se juca pe covor, în timp ce tata îi construia cel mai înalt turn care s-a înălţat vreodată. De dimineţi în care miresme îmbietoare de măr copt evadau din regatul bucătăriei, ca să-l găsească și să-l ridice din culcușul lui confortabil. De oameni de zăpadă dichisiţi, așezaţi strategic în raza ferestrei. De felul în care se lumina faţa mamei atunci când se auzeau pașii tatei pe holul de la intrare, de tonul potolit cu care tata i-a explicat de ce e greșit să copiezi când n-ai învăţat pentru teză. De cât de amuzantă poate fi o repriză de extras sâmburii cireșelor, pentru ca ele să se poată înlănţui apoi într-o dulceaţă parfumată – atât de parfumată că trebuie împărţită neapărat cu bătrânul nevoiaș de pe uliţa vecină.

Sau…și-ar putea aminti de frica resimţită atunci când spărgea, fără intenţie, una dintre vazele mamei. De șirul sufocant de „nu”-uri cu care i se bloca orice iniţiativă copilărească, de ţipete sfredelitoare și uși trântite, de o casă întroienită în tăceri vrăjmașe în pauzele dintre gâlcevi.

E firesc să ne iubim copiii, dar scopul disciplinei este să modelăm copii a căror companie să ne placă, scria expertul în parenting Magda Gerber. Și, desigur, la fel de important ar fi ca un copil să poată deveni un adult care se place pe sine, ca să poată construi punţi spre oameni și spre lume, să poată înflori în timp ce învaţă cum să repare (cel puţin una dintre) problemele lumii, în loc să devină una dintre ele sau în loc să-și irosească anii încercând să se repare pe sine, cu mânia și disperarea cu care încerci să vindeci o boală ce n-are leac.

Footnotes
[1]„ Jennifer Lehr, «Do You Yell at Your Kids? Do You Think They Deserve It?», 15 mai 2012, huffingtonpost.com”.
[2]„Emisfera stângă a creierului controlează partea dreaptă a corpului și este locul unde are loc gândirea logică, raţională și folosirea limbajului. Emisfera dreaptă controlează partea stângă și este locaţia pentru gândire creativă și emoţională.”
[3]„Magda Gerber, Dear Parent: Caring for Infants With Respect, Rerources for Infant Educarers, 2003, ediţie online”.

„ Jennifer Lehr, «Do You Yell at Your Kids? Do You Think They Deserve It?», 15 mai 2012, huffingtonpost.com”.
„Emisfera stângă a creierului controlează partea dreaptă a corpului și este locul unde are loc gândirea logică, raţională și folosirea limbajului. Emisfera dreaptă controlează partea stângă și este locaţia pentru gândire creativă și emoţională.”
„Magda Gerber, Dear Parent: Caring for Infants With Respect, Rerources for Infant Educarers, 2003, ediţie online”.