Copiii cenușii: Angajaţi legal, de la 10 ani

907

În Vest, poveștile pe care le aud copiii se termină mai mereu cu un final fericit. Cenușăreasa scapă din sclavia impusă de mama vitregă, măritându-se cu un prinţ. Cenușăresele moderne însă nu știu decât povești cu demoni, la care se roagă în fiecare zi să scape cu viaţă.

„Nu există niciun Dumnezeu în mină. Tio este Dumnezeul minei. Este un demon. Tio, ajută-ne! Trebuie să ai grijă de noi și de mină. Nu lăsa să ni se întâmple nimic rău și nu lăsa mina să se prăbușească”, se roagă Abigail, singura fată care intră în mina din Cerro Rico, „muntele care mănâncă oameni”.

Cerro Rico se află în Potosi, Bolivia, ţară care a aprobat în 2014 o lege ce stabilea vârsta minimă la care o persoană poate intra pe piaţa muncii la 10 ani. Contra-intuitiv, legea este gândită pentru a reduce nivelul de sărăcie al ţării, scrie Time.

Cenușă și întuneric în Bolivia

Pentru cei din Potosi, mineritul este singura sursă de venit. Munca este lentă și periculoasă. Minerii, printre care și copii de 11 ani, se expun gazelor toxice, pericolului de electrocutare din cauza uneltelor vechi de zeci de ani și pericolului ca mina șubrezită să se prăbușească în orice moment.

În 2011, după 500 de ani de excavări, muntele era pe cale să se prăbușească peste oraș. Inginerii de la compania minieră de stat, Cornibol, s-au grăbit să îl salveze, umplând un crater de 50.000 m cu ciment ușor. Mai multe astfel de buzunare ar trebui umplute, însă în ciuda acestor măsuri, situl continuă să se afunde câţiva centimetri pe an.

Așadar, Unesco a adăugat Cerro Rico și Potosi pe lista locurilor din patrimoniul mondial ce trebuie salvate, „în urma operaţiunilor miniere necontrolate”. Aproximativ15.000 de mineri, angajaţi la cooperativa Cornibol sau lucrători cu ziua, încă patrulează cele 20.000 de tunele, în căutare de argint, zinc sau grafit, pe care să îl vândă apoi cu câteva zeci de pesos.

Cei care muncesc la cooperativă câștigă ceva mai mulţi bani decât ceilalţi, dar nu au niciun fel de beneficii sociale sau asigurări de sănătate. Cu toţii își riscă viaţa de fiecare dată când intră în mină, dar aceasta este singura resursă economică.

Dario muncește în mină de când avea 11 ani. Acum are 15 ani și spune că săptămânal poate câștiga și 300 de dolari, dublul faţă de salariul minim pe economie din Bolivia. A fost nevoit să intre în mină, alături de fraţii și verii săi, după ce tatăl lor a murit accidental în același tunel unde lucrează și ei acum. Dacă nu lucrează, familia va rămâne pe străzi, însă și dacă ei vor muri se va întâmpla același lucru. Nu pare să existe nicio cale de mijloc. Situaţia ar fi mult îmbunătăţită dacă tehnicile și condiţiile de minerit ar fi modernizate, însă profitul companiei nu ar fi destul de mare, iar guvernul nu este interesat să dea bani pentru asta.

Promisiuni în India

Lakshmi este purtată pe braţe de către asistenţii sociali, spre o secţie de poliţie. Acolo trebuie să dea o declaraţie, povestind ce a făcut în cei 4 ani de când a fost răpită din satul ei, în nord-estul Indiei.

Până să fie salvată, a lucrat în casele diverșilor oameni din Delhi, făcând menaj, făcând de mâncare și având grijă de copii. „Nu aveam voie să mă odihnesc. Dacă voiam să stau puţin jos, ţipau la mine. Dacă făceam ceva greșit sau uitam să fac, mă băteau. Nu aveam voie să ies din casă, așa că nu am realizat că suntem în Dehli. Angajatorii mei spuneau că suntem în sudul Indiei”, povestește ea.

În timpul investigaţiei, alte detalii de neînchipuit ies la suprafaţă. Bărbaţii care au răpit-o au și agresat-o sexual și au ameninţat-o că dacă va spune cuiva se vor duce înapoi în sat și îi vor face de rușine familia. Iar, când a început să lucreze printr-un agent, acesta îi reţinea tot salariul, așa încât trebuia să continue să muncească doar ca să aibă ce să mănânce.

„Agenţi fără scrupule vin și bat la ușă când părinţii sunt plecaţi și le promit fetelor haine noi și dulciuri. Înainte să știe ce se întâmplă cu ele, se trezesc în tren spre un oraș mare, la mila acelor oameni”, povestește unchiul fetei.

Conform BBC, câte un copil dispare la fiecare 8 minute în India, iar jumătate dintre ei nu mai sunt găsiţi niciodată. Mulţi dintre ei sunt vânduţi ca sclavi sexuali, dar aproape 500.000 ajung în menaj, conform datelor guvernului. Însă chiar guvernul întreţine această stare a lucrurilor, stipulând că niciun copil sub 14 nu poate fi pus la munci periculoase. „Asta înseamnă că un copil de trei ani poate fi angajat dacă treaba nu este periculoasă?” se întreabă retoric angajaţii sociali.

Lumea, un iad

Deși numărul copiilor forţaţi să muncească a scăzut cu o treime din anul 2000, încă aproape 170 de milioane de copii se află în câmpul muncii, la nivel global, iar mai mult de jumătate dintre ei lucrează în condiţii periculoase.

Asia și Pacific sunt regiunile cu cea mai mare populaţie de copii (aproape 78 de milioane), însă Africa sub-Sahariană continuă să fie regiunea cu cea mai mare incidenţă de copii care muncesc, aproximativ 59 de milioane. În America Latină și Caraibe se mai găsesc încă 13 milioane de astfel de cazuri, iar Orientul Mijlociu și Africa de Nord mai numără încă 9,2 milioane.

Conform datelor Organizaţiei Internaţionale pentru Muncă, agricultura rămâne de departe cel mai mare sector unde pot fi găsiţi copiii care muncesc (aprox. 98 milioane), cu sectorul serviciilor pe locul doi (54 de milioane) și industria pe locul trei (12 milioane).

În cele mai multe dintre regiunile de unde se recrutează copii, dar și unde ajung să lucreze, principala contribuţie o asigură statul, prin legi ce sfidează orice preocupare pentru binele copiilor.

În Bolivia, până acum vârsta minimă pentru a obţine un loc de muncă era de 14 ani, însă noua lege se vrea mai flexibilă, reducând vârsta la 12 ani, și respectiv 10 ani, pentru copiii care lucrează pe cont propriu.

Ideea din spatele acestei legi nu este cu totul ilogică, când ne gândim că acești copii oricum sunt trimiși de către părinţi să lucreze pe unde apucă, iar așa măcar ar avea siguranţa plăţii, iar familiile ar putea ieși din sărăcia extremă.

Există însă alte metode mai eficiente pentru acest scop, precum crearea mai multor locuri de muncă, acordarea de beneficii sociale, creșterea venitului minim pe economie, domenii în care guvernele ar vrea să strângă și mai tare cureaua dacă s-ar putea.

În schimb, legalizarea muncii la copii nu face decât să perpetueze ciclul sărăciei. „Familiile sărace își trimit copiii să lucreze din disperare, dar acești copii nu mai ajung la școală și astfel cel mai probabil vor ajunge să muncească toată viaţa pe un salariu minim”, explică Jo Becker, de la Human Rights Watch.

Guvernul bolivian ar trebui să investească în schimb în politici și programe care să pună capăt acestui trend, însă președintele Evo Morales va semna legi care să îi aducă un al treilea mandat prezidenţial.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 8 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.