Raphael Samuel s-a născut în Mumbai (India) acum 27 de ani, fără să îi fi cerut nimeni acordul. Aceasta este supărarea pe care tânărul antreprenor o nutrește de mulţi ani și pe care, cu câteva săptămâni în urmă, a concretizat-o într-un proces intentat propriilor părinţi, acuzaţi că ar fi greșit că l-au supus chinului vieţii, fără consimţământul său.

Antreprenorul indian de 27 de ani care și-a dat în judecată părinţii pentru că l-au născut este convins că viaţa este atât de plină de suferinţă încât oamenii ar trebui să înceteze imediat să mai procreeze. În plus, doar în acest mod, consideră tânărul, planeta și-ar putea reveni după ravagiile făcute de omenire. „Omenirea nu are niciun sens”, spunea el, într-un clip devenit deja viral pe internet. „Atâţia oameni suferă. Dacă întreaga omenire ar dispărea, Pământul și animalele de pe el ar fi mult mai fericite. Cu siguranţă s-ar descurca mai bine. Și niciun om nu ar mai suferi. Existenţa umană este complet lipsită de sens.”

Discursul tânărului, filmat în limba engleză, a depășit graniţele Indiei, fiind preluat de presa de pe trei continente. BBC, de pildă, relata despre umorul cu care mama tânărului a tratat toată situaţia. Femeia a declarat că este admirabil curajul fiului său de a-i da în judecată pe părinţi, în condiţiile în care și ea, și soţul ei sunt avocaţi: „Dacă Raphael ar putea furniza o variantă raţională privind modul în care am fi putut obţine consimţământul său pentru naștere, mi-aș asuma vina.”

Raphael recunoaște că o astfel de posibilitate nu există, dar își menţine ideea că ar fi fost mai bine să nu existe. Tânărul, care spune că nu este deprimat și că viaţa este și frumoasă, își compară atitudinea cu cea a unui om care se găsește într-o cameră frumoasă împotriva voinţei lui: „E interesantă, dar nu vreau să fiu aici.”

În urmă cu un an, tânărul a creat pagina Facebook „Nihilanand”, unde postează mesaje sarcastice și clipuri video în care, purtând ochelari de soare și o barbă falsă, transmite mesaje precum acela că „a obliga un copil să se nască și a-l forţa să aibă o carieră” este echivalentul răpirii sau al sclaviei și că, pentru părinţii care nasc din plăcere, „în loc să își ia o jucărie sau un câine”, copilul lor nu este altceva decât „o formă de distracţie”, prin urmare acesta nu le datorează nimic celor care l-au făcut.

India, la fel ca Bangladeshul și China, întreţine sisteme sociale dezvoltate în ultimii ani ca răspuns la îmbătrânirea populaţiei, care se bazează pe principiul reciprocităţii. „Dacă ai ajuns la vârsta maturităţii și nu locuiești cu părinţii tăi, ar trebui măcar să îi susţii financiar.” În unele cazuri, copiii înstrăinaţi pot fi pasibili de amendă sau chiar de pedeapsa cu închisoarea. În provincia chineză Sichuan, patru adulţi au fost condamnaţi la doi ani de închisoare fiindcă și-au abandonat tatăl în vârstă, și o curte a descoperit că ei nu și-au îndeplinit datoria filială.

Chestiunea datoriei tinerilor de a deveni părinţi și cea a datoriei copiilor faţă de părinţii lor este una destul de spinoasă în Orientul Îndepărtat. Cam în aceeași perioadă în care indianul Raphael Samuel își dădea în judecată părinţii, în Bangladesh, doi părinţi îl chemau în instanţă pe fiul lor, acuzându-l că îi neglijează.

Abu Taher, un fost proprietar de magazin, actualmente pensionar, și-a acuzat fiul că, după ce s-a căsătorit, a uitat că are părinţi. „Soţia mea și cu mine am trecut prin multe dificultăţi pentru a ne putea crește fiul”, spunea Taher. Însă, deși primește ajutor de la fiica lui, bărbatul de 75 de ani spune că nu a avut altă variantă decât să ia măsuri legale împotriva fiului, care nu contribuie în niciun fel la îngrijirea părinţilor. „A fost o decizie grea pentru mine. Toată lumea îmi spunea de multă vreme să îi intentez un proces, dar eu nu am vrut. L-am dat în judecată doar când nu se mai putea altfel.”

Aceste procese purtate între părinţi și copii sunt inedite pentru cultura europeană, dar lucrul acesta nu le face mai puţin relevante. Premisele și consecinţele lor – un amestec de presiune socială și creștere accelerată a individualismului, precum și declinul demografic și efectul lui asupra economiei – sunt aceleași care constituie ingredientele unei crize demografice greu de abătut în Europa și chiar în România.

Natalitatea românească, la un record minim absolut

Anul trecut, ţara noastră a marcat un record minim absolut al natalităţii. Dar acesta nu a fost o surpriză, ci o evoluţie firească a unui trend care a devenit vizibil în anii care au urmat Revoluţiei. Potrivit datelor Academiei Române şi Institutului Naţional de Statistică, în fiecare an dintre 1970 şi 1989 s-au născut, în medie, câte 360.000 de copii. În 1989 s-au născut 369.000 de copii, iar în 1990, numărul a fost de 314.746. De atunci, natalitatea a scăzut aproape continuu, cu uşoare reveniri.

Specialiştii susţin că anularea, după ’90, a decretului comunist care interzicea avortul a dus la o scădere dramatică a natalităţii. „Generaţia născută în 1990 a fost la vreo 75% din cea născută în 1989, iar cea din 1991 era deja la 60% din cea născută în 1989, după care a tot scăzut. Înjumătăţirea generaţiei anterioare înseamnă că şi numărul de femei care pot să nască în 2018 şi care sunt născute în principal în jurul acelor ani este mai mic decât era acum 30 de ani”, spunea sociologul Bogdan Voicu pentru Adevărul. În aceeași ordine de idei, psihologul Ilie Marinescu atrăgea atenţia și asupra faptului că reţinerea de a face copii a devenit o preferinţă a clasei de mijloc, una justificată pe temeiuri economice: „Aproape că au renunţat să mai facă copii. Nesiguranţa zilei de mâine este un motiv care îi sperie pe românii care ar putea deveni părinţi”, a spus Marinescu.

Din punctul acesta de vedere, România nu pare foarte diferită de ţările occidentale, în care chestiunea nașterii ridică atât probleme de ordin filosofic-moral, cât și probleme economice.

Câţi copii ar fi cel mai bine să avem?

Într-un eseu variat ca un focus-grup, mai mulţi scriitori mărturisesc pentru 1843 Magazine, o publicaţie sub egida The Economist, de ce cred că este bine sau nu să ai copii. Perspectivele lor se completează reciproc și răspund principalelor acuzaţii ridicate de antinataliști (susţinătorii filosofiei potrivit căreia este greșit din punct de vedere moral să aduci pe lume copii).

Scriitorul Jonathon Porritt, de pildă, era de părere că, în timp ce cantitatea de energie, resurse, hrană, păduri și chiar apă care este consumată în ţările bogate este complet dezechilibrată în raport cu celelalte ţări, totuși „a construi un viitor sustenabil pentru omenire” poate încă rămâne un obiectiv viabil dacă oamenii s-ar rezuma la maximum doi copii. Porritt sugerează acest număr ca pe o concesie pe care o face în ciuda faptului că a renunţa la a avea un copil poate economisi, într-o ţară bogată, spune el, circa 9.441 de tone de CO2 pe tot parcursul vieţii „mamei”. Cu mult mai mult decât măsurile eco-friendly pe care cineva le-ar putea adopta pentru ca stilul lui de viaţă să fie respectuos faţă de mediu. Reușita acestor schimbări s-ar rezuma la o economie de 485 de tone de CO2 pe viaţă.

„Nimeni nu are dreptul să îi prescrie altuia câţi copii să aibă”, spune însă scriitorul Ma Jian, bazându-se pe experienţa cu consecinţe dramatice a politicilor de stat privind natalitatea practicate în China. Ma Jian amintește cum un efort al dictatorului Mao de a crește productivitatea ţării prin creșterea natalităţii a dus la o dublare a populaţiei și cum succesorul Deng Xiaoping a introdus politica draconică a copilului unic, care acum ameninţă să afecteze negativ economia ţării, prin urmare guvernul încearcă să o elimine.

Din punct de vedere economic, cel mai bine este să ai trei copii. Cel puţin așa susţine autoarea Emma Duncan. Și argumentele ei sunt destul de solide: „Un singur copil are nevoie de încălţăminte și haine de toate mărimile și pentru toate sezoanele și ocaziile. Acestea pot fi pasate mai departe în trio, cu unele amendamente impuse de diferenţele de sex.” În medie, cheltuielile sunt cu mult mai avantajoase atunci când părinţii cresc trei copii decât atunci când cresc unul singur. De exemplu, bona pe care o plătești să stea cu un copil poate sta și cu trei, spune Duncan. Și apoi, „în familie, ca în toate investiţiile, e important să ai un portofoliu diversificat. Cu cât ai mai mulţi copii, cu atât sunt mai mari șansele ca măcar unul să aibă atât de mult succes încât să ajungă să te îngrijească la bătrâneţe”, scrie autoarea.

Astfel de motive sună egoist pentru David Benatar, un exponent al extremei virulent antinataliste. Benatar e convins că singurul motiv pentru care oamenii încă mai fac copii este evoluţia, care ne-a programat pe toţi să respingem noţiunea că procreerea ar fi greșită. Dar, spune Benatar, aceasta nu înseamnă că procreerea nu este „practic profund dăunătoare”. Din perspectiva lui, a face copii este pură iresponsabilitate morală, în condiţiile în care suferinţa în această viaţă este inevitabilă. Iar Benatar pare să aibă toate statisticile în această direcţie la îndemână: 40% dintre bărbaţii și 37% dintre femeile din Marea Britanie vor dezvolta, la un moment dat, cancer. Dacă scapă de cancer, există încă „sărăcia cronică, nesiguranţa, violenţa, disconfortul, necazurile, frustrarea și nefericirea care caracterizează chiar și cele mai încântătoare vieţi”. Benatar mai are însă o rundă de motive: „destinele oribile care pot lovi pe oricine: violul, rănile devastatoare, bolile degenerative și depresia”. „Atunci când faci un copil ești, în definitiv, responsabil pentru moartea lui”, spunea Benatar, opunându-se astfel ideii că cei care procreează creează viaţă.

Bătălia sofismelor

Benatar recunoaște că o critică frecventă a poziţiei pe care o adoptă este că binele trăit în viaţă poate surclasa răul. Însă autorul este de părere că „o problemă cu acest răspuns superficial este aceea că persoanele care procreează nu au nicio idee dacă acest mecanism va fi adevărat în dreptul copiilor săi.” Aici Benatar deschide singur ușa unui contraargument pe care nu îl mai menţionează: la fel de bine nu știm nici dacă răul va rămâne într-adevăr mai mare și mai puternic prezent în viaţă decât binele. De aceea, argumentul lui că „nimeni nu este rănit dacă nu este născut” este cel mult un sofism clasic. Sună bine, dar nu este neapărat adevărat. Lipsa celui născut nu poate afecta pe cineva care nu există, corect. Ar trebui ca întâi să existe și apoi să poată evalua măsura de oportunitate a propriei vieţi. Dar lipsa celui născut îi poate afecta pe cei care există deja: pe părinţii care doresc să își împartă dragostea cu un copil, pe cei care doresc să își construiască o familie biologică, pe cei care nu beneficiază de pe urma prezenţei, gândirii, talentelor celui care nu s-a născut ș.a.m.d.

Acest sofism este însă foarte similar cu raţionamentul cu care s-a jucat tânărul indian despre care relata debutul articolului. El spunea că este greșit să creezi un om fără ca acesta să își dea consimţământul. Dar, la fel de bine am putea spune și că este greșit să nu creezi un om fără să îi ceri consimţământul pentru a nu fi creat. Sau, dacă acest argument contorsionează prea mult sofismul, să ne rezumăm la varianta lui mai simplă, enunţată de economistul Bryan Caplan: așa cum e greșit să naști pe cineva fără consimţământul lui, este corect să naști pe cineva care nu a refuzat să fie născut.