Arta de a fi liberi – Demnitatea umană pe agenda secolului al XXI-lea

1053

Centrul de detenţie Abu Ghraib (Irak) rămâne un simbol al neantului în care se poate prăbuşi demnitatea umană. Fotografiile din 2005 cu deţinuţi irakieni complet dezbrăcaţi şi ţinuţi în lesă sau obligaţi să întreţină raporturi sexuale unii cu ceilalţi au stârnit oroare şi au născut o întrebare neaşteptată: Cine şi-a pierdut demnitatea, deţinuţii abuzaţi sau torţionarii lor?

La începutul anului 2010, Papa Benedict al XVI-lea se pronunţa ferm împotriva scanării corporale integrale la punctele de acces în aeroport. Marea Britanie era cea care dorea introducerea unei astfel de verificări, cu scopul prevenirii atentatelor teroriste. „Demnitatea umană trebuie ocrotită”, declara suveranul pontif. Prin vocea lui Federico Lombardi, Vaticanul îl felicita, în 2008, pe Barack Obama pentru alegerea sa ca preşedinte al celei mai puternice naţiuni, exprimându-şi totodată speranţa că acesta va găsi „căi potrivite pentru a promova pacea în lume, apărând dezvoltarea şi demnitatea fiinţei umane, în spiritul respectului deplin pentru esenţa fiinţei umane şi pentru valorile spirituale”.1

Termenul „demnitate” se regăseşte adeseori în documentele internaţionale. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi Biomedicină sunt doar două dintre acestea. „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi”, se precizează în Declaraţia Universală, prin adoptarea căreia statele semnatare s-au angajat să promoveze şi să respecte demnitatea umană. Fiecare stat trebuie să susţină credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea fiinţei umane, se arată şi în Carta ONU. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) urmăreşte o agendă a demnităţii umane încă de la crearea sa, în 1975. Actul Final, semnat la Helsinki de 35 de ţări, era un angajament pentru promovarea respectării drepturilor civile, politice, economice, culturale, sociale şi nu numai, adică a tuturor acelor drepturi şi libertăţi care „derivă din demnitatea inerentă a fiinţei umane şi care sunt esenţiale pentru dezvoltarea sa deplină şi liberă”.2 De fapt, în astfel de tratate şi documente, demnitatea este asociată constant cu drepturile fundamentale ale omului. Patrick Capps3 observa că demnitatea are, în esenţă, două trăsături: (1) „fiinţele umane au libertate atunci când îşi pot exercita libertatea sau, şi mai clar, autonomia” şi (2) „autonomia este protejată de o serie de drepturi pe care fiecare om le are în virtutea faptului că este o fiinţă umană”.

Constituţii şi convenţii internaţionale afirmă angajamentul statelor sau al organizaţiilor de a apăra şi susţine demnitatea umană. De ce să fie însă nevoie de intervenţia unor foruri superioare pentru a apăra ceva ce îi aparţine omului prin naştere?

În data de 4 mai a.c., a avut loc şedinţa inaugurală a Subcomisiei parlamentare pentru demnitate umană din cadrul Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale. Parlamentul României a devenit astfel al V-lea for legislativ care a creat un cadru legal pentru afirmarea demnităţii umane. Structuri parlamentare similare există deja în Parlamentul European, Congresul SUA, Parlamentul Marii Britanii şi în cel al Republicii Lituania. Prima iniţiativă de acest fel a fost luată în Parlamentul European (martie 2009), cu sprijinul şi participarea Preşedintelui Parlamentului European la data aceea, Hans-Gert Pöttering, care a spus că demnitatea umană stă la baza efortului european de a construi o comunitate fundamentată pe pace, democraţie şi libertate. Subcomisia parlamentară pentru demnitate umană susţine principiul că demnitatea umană este intrinsecă fiinţei umane şi constituie fundamentul tuturor drepturilor sale.
Demnitatea umană între a fost, este şi va fi…

Susţinută şi de moraliştii sau gânditorii secolelor trecute, demnitatea umană a dobândit o importanţă aparte, intrând în atenţia opiniei publice abia după atrocităţile celui de-al Doilea Război Mondial. Genocidul monstruos orchestrat de regimul nazist a fost o cauză majoră a interesului sporit pentru drepturile omului. Constituţia Germaniei, din 1949, specifica în primul său articol că „demnitatea fiinţei umane este de neatins. Principala obligaţie a tuturor puterilor statului este să o respecte şi să o protejeze”. Devenise însă foarte clar, după experienţa totalitarismului de secol XX, că demnitatea umană avea nevoie de mai mult decât de protecţia statelor naţionale. Avea nevoie de garanţii şi sprijin internaţional. Hannah Arendt observa că statul nu mai poate fi considerat un instrument neutru, capabil să asigure respectarea drepturilor omului.

Dacă în Imperiul Roman, termenul dignitas se aplica doar persoanelor de rang înalt, odată cu dezvoltarea teritorială a religiei creştine, demnitatea umană şi-a conturat un profil universal. Orice om era considerat o creatură a lui Dumnezeu şi, de aceea, o fiinţă demnă. Renaşterea şi Iluminismul au scos conceptul de sub faldurile mantiei creştine, secularizându-l.

Autorul renascentist Pico della Mirandola este creditat drept primul care a conexat demnitatea umană cu libertatea fiinţei umane. Apoi, filosofii iluminişti (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea) sunt cei care au anticipat conceptul modern al demnităţii umane atunci când au scris despre „legea naturală”, în conformitate cu care omul are o serie de drepturi, chiar dacă n-ar exista un stat care să i le garanteze. Totuşi, iniţial, aceste drepturi n-au fost considerate ca aplicându-se fiecărui om în parte. Ideile iluministe s-au dezvoltat în contextul naşterii naţiunilor moderne şi a fervorii unor revoluţii şi, tocmai de aceea, drepturile umane au fost înţelese la început ca drepturi civile, beneficiarii lor fiind cetăţenii unui stat.

„Caracterul catastrofal al totalitarismului politic – în primul rând al socialismului naţionalist german, dar şi al stalinismului rusesc – este ţintit explicit de cel mai proeminent document din istoria drepturilor omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948.”4 La data aceea, Declaraţia Universală se constituia, pe fondul recent al barbariilor conflagraţiei mondiale, într-o promisiune şi un garant că istoria nu se va repeta. Au fost încheiate, ulterior, şi alte tratate sau convenţii internaţionale, menite să reafirme suveranitatea demnităţii umane.

Definirea demnităţii umane este timbrată astăzi de numeroase teme de actualitate, clonarea umană, avortul, dezvoltarea celulelor stem, tortura sau eutanasia fiind doar câteva dintre acestea. Interesant e faptul că demnitatea umană este, uneori, argumentul unor tabere opuse. Spre exemplu, în dezbaterile despre eutanasie, unele voci cer dreptul la moarte pentru cei care au devenit „legume” şi care şi-au pierdut, astfel, demnitatea, în timp ce voci situate la polul opus susţin că a curma viaţa unui om, chiar cu voia şi la cererea acestuia, este un afront adus demnităţii umane.

Cert este că o multitudine de factori pun în pericol demnitatea omului, fie că este vorba de regimuri politice dictatoriale, boli sau catastrofe naturale. Într-o societate a individualismului canceros, a competiţiei şi a efortului sisific de a ocupa poziţii înalte şi demnităţi, nu este nimic mai simplu decât pierderea din vedere a demnităţii şi drepturilor celor mai slabi. Cel puternic îi impune celui slab, cel care are instrumentele necesare îl constrânge pe cel lipsit de apărare, cei mulţi îi obligă pe cei puţini. „Un principiu de bază al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului este acela că drepturile umane fundamentale nu sunt decise de votul majorităţii. Majoritatea nu are niciun drept să violeze drepturile umane de bază ale minorităţii”, declara Thorbjørn Jagland, secretarul general al Consiliului Europei, pentru publicaţia Der Spiegel.

„Demnitatea este răspunsul pentru întrebări fundamentale: «De ce ar trebui să respect libertatea oamenilor?» şi «De ce ar trebui să îi tratez pe oameni în mod egal?» Demnitatea este temelia drepturilor umane, nu un sinonim al lor.”

Daniel P. Sulmasy, „Human Dignity and Human Worth” în Jeff Malpas, Norelle Lickiss (editori), Perspectives on Human Dignity. A Conversation

Vocaţia demnităţii umane

Teologia creştină are o perspectivă unică asupra conceptului demnităţii umane, considerând-o consecinţa firească a faptului că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Primele capitole ale Bibliei evidenţiază calitatea omului de fiinţă creată, prezentând bărbatul şi femeia ca fiinţe perfecte, aşezate de Creator într-o lume perfectă. Însă, prin nerespectarea poruncilor divine, omul şi-a pierdut fericirea şi demnitatea. A păcătuit, i-a fost ruşine şi a fost scos din grădina Edenului (Geneza 3). Chiar şi aşa, omul rămâne o creatură a lui Dumnezeu, cu perspectiva escatologică a unei mântuiri veşnice şi, prin urmare, o fiinţă demnă. Iosif Soloveitchik, unul dintre marii rabini ai secolului trecut, aprecia că demnitatea umană şi dreptatea socială sunt „implicite conceptului biblic al creării omului după chipul lui Dumnezeu”.5 Demnitatea omului nu derivă din fapte meritorii, nici nu are la bază calităţi umane, ci este consecinţa firească a faptului că omul este creat de Fiinţa superioară.

René Samuel Cassin, unul dintre arhitecţii Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi laureat al premiului Nobel pentru Pace (1968), recunoştea deschis că ideea demnităţii umane şi drepturile omului izvorăsc din inima Bibliei, cartea fundamentală a creştinismului. Conţinutul Bibliei, în esenţă, afirmă valoarea vieţii umane. În viziunea profeţilor biblici, transformarea inimii sau convertirea este condiţia esenţială a afirmării şi susţinerii demnităţii umane. În sensul acesta, „de-a lungul istoriei, profeţii biblici reprezintă modelul unei conştiinţe critice, care asigură apărarea demnităţii umane înaintea lui Dumnezeu.”6

„E o remarcabilă definiţie a demnităţii în act: a sluji ca un stăpân, a te ridica la înălţimea umilităţii eficiente: Iisus spălând picioarele ucenicilor…”

Andrei Pleşu, „Câteva note despre demnitate”, Dilema veche

Perla crizei şi întruparea moralităţii

O fotografie veche cu Martin Luther King, Jr. îl înfăţişează într-o închisoare din Alabama. Gratiile de fier nu îi slăbesc demnitatea ci, dimpotrivă, o evidenţiază. Demnitatea umană nu înseamnă libertate şi control asupra propriei vieţi, ci mai degrabă atitudinea omului în faţa pierderii acestora. „Demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că e un corelativ al nefericirii”7, scria Andrei Pleşu. „Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în genere, sub lovitura sorţii.” În consecinţă, respectarea demnităţii omului presupune evitarea situaţiilor în care el este silit să-şi dovedească tăria şi fermitatea. Demnitatea rămâne temelia cea mai solidă a drepturilor omului.

În acelaşi timp, „credinţa în demnitatea fiinţei umane este fundamentul moralităţii”.8

Exprimarea liberă a drepturilor nu poate suprima morala, ci, dimpotrivă, orice iniţiativă de susţinere a demnităţii şi a drepturilor trebuie inclusă fără conflict în sfera acţiunilor morale. De pildă, profanarea în spaţiul public a simbolurilor sau a obiectelor asociate unor religii, ca demonstraţie a dreptului şi libertăţii de exprimare – cazurile de acest fel fiind tot mai frecvente – scapă din vedere esenţa demnităţii umane şi, în consecinţă, îşi pierde valoarea de drept, rămânând un simplu act incorect. Demnitatea începe cu respectul pentru ceilalţi, cu acceptarea faptului că nu toţi oamenii trebuie să adere la crezul unuia singur, cu o căutare profundă de a înţelege sensul vieţii. „Păstrez ceva din demnitatea ierbii, care refuză să crească pe drumuri”, scria poetul Valeriu Butulescu, surprinzând astfel chintesenţa demnităţii umane. Ea se naşte la congruenţa dintre morală, politică, drept şi dorinţa după o societate mai bună sau poate chiar cea mai bună.

Comitetul Internaţional al Demnităţii Umane:

Propune solemn că oamenii îşi formează politicile pornind de la cele mai înrădăcinate principii şi convingeri.
Recunoaşte profund că o societate care păstrează în adâncimile sale culturale convingerea că revelaţia deplină a lui Dumnezeu către umanitate a fost în persoana lui Iisus Christos, că El a creat toţi oamenii egali, că porunca centrală către poporul Său a fost să se iubească unul pe celălalt, că Omul este creaţia premeditată a unui Dumnezeu binevoitor – o astfel de societate va avea un praxis politic, radical diferit de o societate care percepe Omul drept un produs accidental şi nesemnificativ al supravieţuirii celui mai adaptat, susţinerii celui puternic şi eliminării celui slab.
Consideră empatic că aceia care nu cred în Dumnezeu nu sunt lezaţi cu nimic în momentul în care cei ce cred articulează baza pentru propria lor demnitate şi afirmă că principalul «drept uman» este acela de a-i fi recunoscută umanitatea ca fiind constituită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Aminteşte cu toată convingerea că idei precum dreptul de vot universal, principiul statului de drept, egalitate în faţa legii sunt manifestări specifice ale tradiţiei iudeo-creştine – chiar dacă susţinătorii acestor cauze nu au acţionat în mod conştient datorită unor imperative religioase.
Îi invită pe toţi cei de bună-credinţă să facă referire în mod explicit, întotdeauna şi oriunde, la faptul că demnitatea Omului şi drepturile omului conferite de stat, care recunosc această demnitate, e originară în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu care este în Om (…) şi să facă referire în mod explicit, întotdeauna şi oriunde, la faptul că, în vreme ce cartele internaţionale recunosc anumite drepturi ca izvorând din demnitatea umană, nimeni nu ar trebui să îndrăznească să presupună că astfel de carte pot fi în ele însele sursa acestor drepturi.

Din „Declaraţia Universală a Demnităţii Umane”, emisă de Comitetul Internaţional al Demnităţii Umane, 8 decembrie 2008.


1. „Vatican hopes Obama will promote human dignity", www.catholicnewsagency.com, 5 noiembrie 2008
2. Marc Perrin de Brichambaut, „An Agenda for Human Dignity", Survival, International Institute for Strategic Studies, vol. 50, nr. 4, august-septembrie 2008, p. 2
3. Patrick Capps, Human Dignity and the Foundations of International Law, Portland, Hart Publishing, 2009, p. 108
4. Arnd Pollmann, „Human Rights and Human Dignity", University of Magdeburg, Germany
5. Hershey H. Friedman, „Human Dignity and the Jewish Tradition", 2008
6. Rev. Gheorghe Popa, „The Biblical Prophets - Human Dignity Defenders", Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science, nr. 5, iulie 2009, p. 190
7.  Andrei Pleşu, „Câteva note despre demnitate", Dilema veche, nr. 290, 3 septembrie 2009
8. „The Principle of Human Dignity", Center of Concern, www.coc.org