Când auzim de Rio de Janeiro, ne vin în minte imagini fie ale tradiţionalului carnaval, fie ale plajelor și locurilor exotice, Ipanema, Leblon, fie ne apare în memorie imensa statuie monument reprezentându-L pe Hristos Mântuitorul (Cristo Redentor): cu braţele larg deschise, privind în jos, spre omenire, de pe vârful muntelui Corcovado (700 m).
De conceperea și construcţia sa sunt legate numele sculptorului francez Paul Landowski, al inginerului brazilian Heitor Silva Costa, dar și – puţini știu asta – al sculptorului român Gheorghe Leonida, apreciat portretist, cooptat de Landowski ca să realizeze capul statuii.[1]
Monumentul are înălţimea de 38 de metri, dintre care primii opt – soclul – cuprind o
capelă în care pot intra 150 de persoane. Anvergura braţelor este de 28 de metri, iar greutatea întregului monument este de 635 de tone, beton armat acoperit cu mozaic. Lucrarea a fost încheiată în 1931 și, de atunci, este un loc de pelerinaj pentru credincioșii catolici.
Reprezentarea Mântuitorului în această postură, a cuprinderii întregii omeniri într-o perpetuă îmbrăţișare ocrotitoare, are un efect artistic și spiritual special; este ca o Evanghelie săpată în piatră. Este reprezentarea crucii, a legăturii dintre cer și pământ, dar fără sugestia supliciului, a ţintuirii pe instrumentul de tortură. Hristos Însuși, prin înviere,
devine crucea, Mijlocitorul dintre Dumnezeu și om, iar din amintirea răstignirii rămâne doar gestul deschiderii braţelor către toţi oamenii.
Îmbrăţișarea Lui generoasă a plătit preţul durerii, al blestemului spânzurării pe lemn, cum spune cuvântul profetic.[2] Acum, Hristos Mântuitorul cheamă la împăcare, promite mângâiere, iar mesajul acesta vizual amintește cuvintele Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și împovăraţi, și Eu vă voi da odihnă!“[3]
Când eram copil, mama mea a primit o vedere splendidă de la Rio de Janeiro, care înfăţișa magnifica siluetă a lui Hristos, în amurg, privind spre valea feerică, plină de viaţă și lumini. Mă întrebam, cu mintea de copil care tinde să anime figuri, personaje, obiecte misterioase, dacă nu obosește, oare, să menţină mâinile întinse spre o lume preocupată de petrecerile și viaţa ei, departe, în vale. Mă gândeam că, poate, faptul de a sta nemișcat îi face pe oameni să creadă că pot să amâne, să întârzie oricât îmbrăţișarea pe care El le-o oferă.
Alteori, postura Lui îmi dădea impresia unei decolări pregătite lent, imperceptibil, cu braţele semănând a aripi desfăcute. În Vechiul Testament, se întâmplă ca o bătălie a evreilor cu o oștire inamică să fie câștigată cu preţul efortului lui Moise de a ţine braţele îndreptate spre cer, pe toată durata luptelor. Aici se poate constata slăbiciunea omenească – pentru că
intervenţia supranaturală nu era dictată de gestul lui Moise, ci doar simbolizată prin el; a fost nevoie să-i fie susţinute braţele obosite și amorţite până la asfinţit, pentru ca evreii să obţină victoria.[4]
Numai Hristos ne poate oferi o îmbrăţișare eternă, fără să obosească a ne primi în braţele Lui. Aceasta este sugestia monumentului de la Rio. Capul, expresiv prin trăsături esenţializate, nete, senine, Îi este îndreptat în jos, ușor înclinat. Dar nu ca în alte reprezentări ale crucifixului, cu ochii închiși sau cu privirea întoarsă spre interior, spre suferinţă finală; ci scrutător și blând, spre oameni, în așteptare.
Realizezi că de fapt nu noi Îl așteptăm pe El, ci El ne așteaptă, încă, pe noi toţi, după cum a promis: „Și, după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.“[5] Totuși există un pericol în contemplarea acestei chemări oprite în piatră. Pericolul de a crede că, dacă îmbrăţișarea Lui este eternă, la fel e și șansa pe care ne-o dă. El rămâne acolo, iertător. Însă pare neputincios, pentru că este ţintuit, de data aceasta, în piatra lipsită de viaţă. Așa poţi realiza incongruenţa dintre un obiect de artă sau de cult și simbolul lui.
Simbolul trebuie să rămână abstract, plin de toate înţelesurile pe care obiectul doar le sugerează; dar nu să se „lipească“ de obiect, concretizându-se, reificânduse până la banalizare, „supunându-se“ apoi voinţei omului. E o capcană a gândirii simbolico-magice, care creează astfel idoli sau fetișuri, așa cum arăta profetul Isaia[6]; adică obiecte care iniţial doar amintesc de ceva/cineva, apoi se contopesc, în mintea omului, cu existenţa acelui ceva/cineva și omul le atribuie însușiri magice, caută efecte ale comunicării cu ele, ale acţiunilor în care le implică, dar stăpânindu-le, în același timp (de la obiceiul medieval de a bea în ceai vopsea „sfântă“ de pe icoane, la păpușile woodoo vândute azi ca suporturi fizice ale vrăjilor pentru persoane reale).
Statuia lui Hristos Mântuitorul este un monument artistic de excepţie, un simbol creștin valoros, un „memento“ al mântuirii încă valabil; dar mai de preţ și mai vastă rămâne Evanghelia de dincolo de piatră, cea vie, pe care un obiect artistic nu o poate decât aminti, simboliza. Să nu pierdem din vedere că există o fatalitate specifică simbolului: de a fi
singurul mijloc potrivit de reprezentare a unor sensuri complexe, ascunse, misterioase și, în același timp, de a avea limite de netrecut în aceasta.
De pildă, pentru cuvântul „univers“, avem reprezentarea spaţiului cosmic, o imagine de întuneric în care sclipesc stele și galaxii; dar această imagine doar simbolizează universul, care e atât de complex și abstract, încât nu poate fi vreodată „tradus“ într-o simplă imagine.
Am putut constata cum obiectele de artă și de cult ne pot influenţa gândirea și atitudinea atunci când am vizitat Palatul Dogilor, din Veneţia: tablourile ofereau zeci de reprezentări ale Fiului lui Dumnezeu ca prunc (înfășat, dezgolit, cu sau fără iesle, hrănindu-Se, dormind, alunecând sau agăţându-Se de Fecioara Maria, radiind, zâmbind etc.); la vederea lor, impresia privitorului excedat este că Hristos rămâne pururi un prunc neajutorat, un Mântuitor în devenire, un subiect perpetuu al Bunei Vestiri, un început de salvare a omenirii, care nu mai crește, nu se mai împlinește. Simţi că te toropește imaginea prunciei inocente și eterne, ce lasă în mâinile adulţilor din jur rostul și administrarea salvării din păcat.
Apoi, la finalul periplului prin nenumăratele încăperi fastuoase astfel decorate, te izbește tabloul enorm, din sala de judecată, plasat chiar pe peretele din faţa jilţurilor judecătorilor: Hristos în chip de judecător, care Se apropie cu hotărâre, implacabil. Cu o figură gravă, o siluetă impetuoasă, în mișcare grăbită, sugerează că nimic nu mai poate fi schimbat, e ceasul judecăţii! Până la această imagine, impresia era de stagnare sedativă; și, brusc, simbolul dreptăţii cosmice te zdruncină. Dar să nu uităm că opera de artă își despletește sensurile numai în colaborare cu mintea și sufletul fiecărui om.
Iar atunci când privim braţele întinse ale crucii Mântuitorului, să ne amintim că vremea harului e limitată, că pentru Ierusalim El a plâns, privindu-l în vale: „Ierusalime, Ierusalime, (…) de câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-aţi vrut. Iată că vi se va lăsa casa pustie…“[7] Fie ca niciodată casa sufletului să nu ne rămână pustie! În mijlocul operelor de artă și al teologiilor, să nu uităm… Omul!
