Ancorat adânc în morala creștină, dar fără intenţia unui volum de morală creștină, filologul, eseistul și elenistul Petru Creţiane provoacă și azi, la aproape un sfert de veac de la trecerea sa în nefiinţă, (re)așezându-ne în faţa oglinzii pentru a învăţa mai bine „ce suntem cu adevărat”.
Apărut mai întâi la Editura Univers Enciclopedic, în 1995, volumul Luminile şi umbrele sufletului a fost reeditat de Humanitas, oferind o colecţie de eseuri de înaltă morală adresate „celor care ar vrea să ştie mai limpede ce este cu ei, ce este cu noi“ (p. 9), autorul anunţând încă de pe prima pagină că această carte „nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski“.
În cele 33 de eseuri ale cărţii, filologul Petru Creţia defineşte, analizează, admiră, caută, se miră, mustră, regretă, îşi aminteşte, rezumă, speră, îndeamnă, sintetizează, oferă teme de refl ecţie, întreabă şi răspunde. Elogiază virtuţi în capitole intitulate scurt Demnitatea, Cinstea, Vrednicia, Cuviinţa, Dreptatea, Adevărul, Blândeţea, Răbdarea, Speranţa, Bucuria şi abordează incisiv, dar cu bun simţ, metehne generalizate precum Mediocritatea, Prejudecăţile, Calomnia, Văicăreala, Superficialitatea, Nepăsarea, Falsa conştiinţă, Vorba fără rost. Toate acestea raportate la şi ţintite către spaţiul românesc.
Dând în vileag „falsul existenţial“ care ne alterează viaţa, autorul creionează, în linii ferme,
tipare umane generalizate, zăvorând în memoria hârtiei tipărite caractere à la Jean de la Bruyère, în care fiecare cititor are şansa de a se redescoperi, mai mult sau mai puţin, pe sine. Petru Creţia nu se mărgineşte însă la o simplă fotografiere critică a stării de fapt, ci argumentează în favoarea înlocuirii Răului cu Binele şi a Binelui cu Mai Binele.
Cele peste 150 de pagini ale volumului sunt presărate discret cu aluzii sau citate biblice,
semn că, în opinia autorului, creştinismul poate aprinde „adevărata conştiinţă“ a fiinţei umane. Din multele cuvinte de spirit şi observaţii menite să surprindă esenţele trăirilor umane, ar merita citată (din capitolul intitulat Încrederea) afirmaţia care surprinde credinţa autorului cum că încrederea, manifestată între oameni, ar putea schimba lumea: „Dacă aş mai avea de trăit încă o dată viaţa pe care am trăit-o deja, aş acorda unui prieten încrederea mea absolută şi, păstrându-i-o mereu, l-aş lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi“ (p. 76).
