„Îmi amintesc când am murit” | Interviu cu Ruth Frikart-Moor

299

„În data de 5 martie 1986, viaţa m-a părăsit! Eram în curs de mutare şi, în seara aceea, mă simţeam teribil de obosită şi de înfrigurată..." Ruth Frikart-Moor Continut: În data de 5 martie 1986, viaţa m-a părăsit! Eram în curs de mutare şi, în seara aceea, mă simţeam teribil de obosită şi de înfrigurată..." Ruth Frikart-Moor

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în prima mea călătorie în America, am descoperit un domeniu fascinant şi tulburător – studiul stărilor care preced moartea, pregătirea pentru încheierea vieţii şi conduita faţă de cei care vor muri. Între autorii pe care i-am descoperit atunci a fost şi dr. Elisabeth Kübler-Ross, mereu în avangarda acestor preocupări. Aşa-numitele experienţe din preajma morţii au căpătat mai târziu o popularitate extraordinară.

Între timp am aflat că soţia unui bun prieten a trecut ea însăşi printr-o experienţă de acest fel şi am avut ocazia de a-i citi cartea cu sugestivul nume Între paranteze1. Marea surpriză a venit când am aflat că doamna Ruth Frikart-Moor iniţiase o corespondenţă intensă cu dr. Kübler-Ross. Aşa s-a născut ideea acestui interviu.

Sunteţi printre puţinele persoane care au parcurs un drum cu totul neobişnuit: ajungând la un pas de moarte, v-aţi întors la viaţă! Cum priviţi această experienţă?

Nu trebuie să privim un asemenea parcurs ca fiind ceva ieşit din comun. Există mai mulţi oameni decât se crede care au fost aproape de moarte în urma unor accidente. Potrivit unui sondaj Gallup din 1982, în jur de 40% dintre persoanele care au trişat moartea îşi amintesc de experienţa din preajma morţii. La data respectivă, acest procent însemna circa opt milioane de americani! Surprinzător este că victimele acestor traumatisme, pentru că despre asta vorbim, sunt destul de reticente să discute deschis despre ele. Motivul ar fi acela că, adesea, aceste persoane nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat cu ele. De asemenea, există şi teama de a nu se expune ridiculizării şi acuzaţiilor că fabulează – cu privire la o parte foarte delicată a vieţii lor.

În ce mă priveşte, totul s-a petrecut cu cea mai mare seninătate. Fiind cardiacă, avusesem mai multe episoade de pierdere a cunoştinţei şi chiar comă superficială, adică de gradul unu, ceea ce este cu totul altceva decât stopul cardiac sau moartea subită, despre care vom vorbi.

În data de 5 martie 1986, viaţa m-a părăsit! Eram în curs de mutare şi, în seara aceea, mă simţeam teribil de obosită şi de înfrigurată. Pentru câteva clipe, am aruncat o privire la televizor – destul ca să recunosc o scenă cu celebrul comisar Maigret şi nelipsita lui pipă. M-am îmbrăcat mai gros şi m-am tras lângă soţul meu, care era pe jumătate adormit. Deschizând ochii pe jumătate, el m-a întrebat ce-i cu mine de arăt ca un eschimos.

Nu am nicio idee cât a trecut, dar, după un timp, soţul meu şi-a adus aminte că uitase să îmi spună ceva important. Mi-a atins mâna, dar nu a primit niciun răspuns. Mi-a atins faţa şi, din nou, niciun răspuns – nici o reacţie. Aprinzând lumina, m-a întrebat în glumă: „Hei, eschimosule, ai şi adormit?” Dar când mi-a văzut faţa, a înţeles imediat că se întâmplase ceva grav. Fără să stea pe gânduri, a alergat la medicul care locuia sub noi. Acesta a chemat imediat ambulanţa şi a început să îmi facă, împreună cu soţul meu, masaj cardiac şi respiraţie artificială.

Au trecut nu mai puţin de două săptămâni. Era în data de 19 martie şi, când nimeni nu se mai aştepta, am deschis ochii. Soţul meu era aşezat pe scaun, lângă patul meu. Ciudat, m-am gândit, când şi-a luat costumul? În ultima mea amintire, el era în pijama.

„Draga mea, mă recunoşti?” Aveam senzaţia că, după ziua aceea obositoare şi după ce dormisem puţin, m-am trezit, aşa că întrebarea mi s-a părut insolită. Mi-am zis că asta este în ton cu spiritul vesel al soţului meu, aşa că i-am răspuns zâmbind: „Normal că te recunosc! Bună ziua, domnule comisar Maigret! Dar unde v-aţi lăsat pipa!?”

Şi din toată perioada aceasta nu aveţi niciun fel de amintiri?

Nimic… cu excepţia unui vis, ceva care se poate numi foarte bine experienţă din preajma morţii, ceva ce eu plasez în ambulanţa care mă ducea, în mare viteză, spre spital.

De unde aveţi această siguranţă?

Percepeam foarte clar vocea persoanelor care mă înconjurau, precum şi zguduiturile maşinii. Vocile erau ale soţului şi ale medicului care îmi făcea masaj cardiac. În plus, în vis mai apărea familia mea şi familia doctorului. Cele două familii tocmai îşi dăduseră întâlnire într-un loc foarte ciudat, capitonat cu catifele care treceau de la verde-smarald la roşu-purpuriu. În acest scrin, un spaţiu unde te simţeai bine, singura noastră activitate era să urcăm şi să coborâm, deşi scările lipseau. Sus-jos… şi jos-sus… Eram ca nişte îngeri – uşori ca un fulg, îmbrăcaţi ca nişte prinţi. Marie, soţia medicului, era absolut superbă cu părul ei lung fosforescent, într-o tunică verde-marin. Bernard, doctorul, era într-o bluză albă, cu o eşarfă de mătase moale, înnodată lejer la gât. Copiii lor, Catherine şi Gregoire, participau şi ei la întâlnire, ca şi ştrengarii noştri, Laurent şi Dominik.

Totul era aşa de uşor, aşa de uşor… şi toţi păreau de o mie de ori mai fericiţi în acest scrin colorat şi neverosimil de luminos. Luminos, fără să fie orbitor… Atâtea şi atâtea culori, mereu în schimbare, asemenea micilor curcubeie care se formează în picăturile de apă de pe marginea şoselei după ce a trecut un camion care pierde carburant. Totul părea suprarealist, magic, sublim, iar starea de bine colectiv ar fi sugerat foarte bine Paradisul, dacă, deodată, ca prin farmec, nu ne-am fi regăsit într-un loc cât se poate de pământesc, şi anume pizzeria L’age d’or din Geneva.

Dar, după acest vis încântător, cele două săptămâni care au urmat nu au lăsat absolut niciun fel de amintiri – pentru că nu s-a întâmplat absolut nimic. Au fost două săptămâni de gol total, ca şi inexistente. Asta, pentru mine. Pentru cei din jur, au fost cele mai intense două săptămâni care s-ar putea imagina, iar eu eram în centrul grijii, discuţiilor, deciziilor, acţiunilor şi rugăciunilor lor.

Aveţi amintiri şi despre ce s-a întâmplat înainte de a vă trezi din această comă prelungită?

Da, când a venit timpul să-i întorc spatele morţii şi să revin la starea conştientă, am avut din nou o experienţă oarecum asemănătoare, doar că a fost mai frumoasă, mai luminoasă, mai „clasică”. Din nou mă aflam în acel spaţiu de iubire, cunoscând o stare de bine fără egal. Şi de data aceasta am văzut lumina, o lumină circulară care dădea impresia de tunel. O lumină vie şi foarte puternică, nici caldă, nici rece, nici orbitoare (în niciun caz gloria care Îl înconjoară pe Dumnezeu şi despre care Biblia spune că nimeni nu o poate privi).

Pe scurt, am traversat acea lumină, acel tunel, în cea mai mare viteză. Nu pot să explic mai bine ce s-a petrecut în creierul meu, pentru că nu sunt nici medic, nici psihiatru şi nici măcar soră medicală.

Acţiunea – în vis, iluzie sau halucinaţie, cine poate şti? – se desfăşura de data aceasta în Africa, mai precis la Lambarene. Pe malul unui râu împodobit cu arbori exotici înfloriţi, Marie şi Bernard (bineînţeles, tot ei, din moment ce vocea medicului fusese printre ultimele sunete care penetraseră inconştientul meu) se pregăteau să deschidă acolo un dispensar. Câteva colibe acoperite cu stuf, un sistem de irigaţie arhaic şi un hangar uriaş deschis în toate părţile. Pentru cine nu identifică locul, ceea ce am descris este o copie autentică a imaginilor care descriau activitatea muzicianului şi medicului misionar Albert Schweitzer, pe care le colecţionasem cu mare grijă încă de pe când eram foarte mică.

Bolnavii vin din toate părţile. Doctorul şi soţia sa operează abdomene şi taie picioare, în timp ce copiii lor, Catherine şi Gregoire, umblă cu un furtun uriaş de udat grădina. Şi, în acel moment, o fermecătoare soră medicală canadiană mă trezeşte în momentul în care mi-a strecurat termometrul la subraţ. Dezamăgirea a fost enormă. Eram aşa de nerăbdătoare să urmăresc continuarea acestui episod în trei dimensiuni – ba nu, în patru!

1 Ruth Frikart-Moor, Entre parentheses. Le Saga de l’au dela, Editions Vie et Sante, 1995

Cum interpretaţi senzaţiile colorate şi mişcările pe care le-aţi trăit în acele vise?

Ştiu că nu mă înşel când spun că această experienţă din preajma morţii era determinată de ceea ce se întâmpla în mediul meu imediat – ambulanţa şi mişcările ei, conversaţiile dintre medic şi soţul meu şi, mai ales, „pachetele” de oxigen pe care le primeam cu fiecare manevră disperată, efectuată de medic asupra toracelui meu. Şi senzaţia de sus-jos şi jos-sus avea acelaşi punct de plecare. Toate aceste semnale erau procesate de un creier a cărui activitate era alterată de lipsa de oxigen şi de substanţele toxice care se acumulau fără să poată fi eliminate destul de rapid.

Eu nu pot decât să plasez în capul meu acele viziuni, halucinaţii etc., ceea ce eu numesc simplu „deranjamente psihice temporare provocate de un traumatism” – în cazul meu, de stopul cardiac. Acestea sunt funcţii ale creierului care se activează parţial, mai mult sau mai puţin dezordonat şi în anumite momente imprevizibile – dar în niciun caz în clipele morţii. Unii dintre cei care vorbesc despre experienţa lor din preajma morţii pretind că au părăsit pentru câteva momente viaţa terestră pentru a evada în ceea ce este dincolo – dar ei se înşală şi aş putea spune că se înşală în mod periculos.

Atunci când aţi parcurs aceste experienţe tulburătoare, eraţi la curent cu lucrările lui Raymond Moody şi ale compatrioatei dumneavoastră, Elisabeth Kübler-Ross?

Da, desigur, chiar cu mult înainte. Am fost întotdeauna interesată de cărţi, iar atunci când media atrăgea atenţia asupra unei cărţi, eram foarte doritoare să o cunosc, să o trăiesc. Dar deja înţelesesem că cei doi erau pe o pistă greşită în cercetările lor. Citirea cărţilor scrise de ei nu mi-a schimbat percepţia asupra subiectului vieţii şi morţii. Eram familiarizată cu modul în care Biblia vorbeşte despre natura vieţii şi despre evenimentul morţii. Vorbisem adesea cu părinţii, în modul cel mai deschis.

Am fost întotdeauna cu picioarele pe pământ, nu am fost niciodată tentată să evadez, să caut o experienţă mistică, în sensul uzual al cuvântului. După cele întâmplate în martie 1986, când am început să vorbesc despre experienţa mea şi despre modul în care o înţeleg, mi-am dat seama într-un mod dureros că ascultătorii mei erau extrem de dezamăgiţi. Ei veneau să discute cu mine sperând din tot sufletul că voi povesti ceva care să le confirme ceea ce citiseră la Raymond Moody. Sunt foarte apăsată în suflet când văd masacrul pe care Moody l-a produs în sufletele oamenilor, începând cu prima lui carte, apărută în 1975, bestsellerul Viaţa de după moarte. Gândirea a milioane de oameni a pornit într-o direcţie cu totul greşită. Când spun asta, sunt conştientă de faptul că atât Moody, dar mai ales Kübler-Ross au pornit cu un ţel lăudabil. Ei au fost cercetători perseverenţi şi chemarea lor de a-i lua în serios pe cei care vor muri a influenţat într-o măsură extraordinară atât practica spitalicească şi activitatea din instituţiile pentru persoanele în vârstă, cât şi relaţiile din familiile în care moartea se pregăteşte să răpească pe cineva iubit.

Elisabeth Kübler-Ross s-a născut în 1926 la Zürich, unde a şi absolvit Medicina, în 1957. În anul următor a plecat în Statele Unite, unde şi-a continuat studiile în psihiatrie şi psihanaliză. În urma unor experienţe intense cu persoane de diferite vârste care aveau să moară, a publicat în 1969 prima sa carte, Despre moarte şi a muri1, în care a propus şi o teorie revoluţionară despre cele cinci stadii psihologice premergătoare morţii pentru cei care îşi cunosc starea. A încurajat o atitudine onestă şi iubitoare faţă de muribunzi şi a organizat aşezăminte în care să se asigure condiţii demne şi umane pentru cei aflaţi pe patul de moarte (Hospice Movement).

A ajuns tot mai preocupată de experienţe extracorporale, comunicarea cu spiritele şi reîncarnare. Studiile şi activităţile ei au deschis teritorii noi, dar au generat şi controverse foarte vii. A încetat din viaţă în 2004, la rezidenţa ei din Scottsdale, Arizona.

Raymond Moody, născut în 1944, este un cunoscut medic, psiholog, profesor şi autor american. Cea mai răspândită carte a lui, Viaţă după viaţă2, adună un mare număr de aşa-numite experienţe din preajma morţii, pe baza cărora formulează, în termeni care se vor ştiinţifici, convingerea că există după moarte fenomene de percepţie, conştienţă şi creativitate. Moody crede că a trăit alte nouă vieţi înaintea celei actuale.

În ce vă priveşte, ne puteţi spune dacă aceste lecturi v-au tulburat sau v-au derutat?

Eu citesc foarte mult şi sunt foarte conştientă de faptul că, pentru o persoană care nu are un fundament biblic pentru ceea ce crede despre viaţă, moarte şi lumea de dincolo, unele lecturi pot să fie derutante şi chiar periculoase. Dar pentru un creştin care este bine înrădăcinat în credinţa în Iisus Christos, este cu totul altceva. Pentru discuţiile pe care le am, este nevoie să ştiu ce se scrie şi ce influenţează gândirea oamenilor.

În urmă cu mai mulţi ani, aţi reuşit să intraţi într-o corespondenţă susţinută cu dr. Elisabeth Kübler-Ross şi chiar aţi publicat scrisorile adresate ei…

Da, a fost una dintre cele mai copleşitoare experienţe ale vieţii mele. După ce a avut mai multe accidente vasculare cerebrale, ea nu mai putea să scrie. Dar se exprima cu o uşurinţă deconcertantă, aşa că, după ce îi scriam, vorbeam mult la telefon. Ea a locuit mulţi ani în Scottsdale, Arizona, unde am avut şi privilegiul să o vizitez de câteva ori. Elisabeth era o doamnă foarte capabilă, cultivată, autoritară şi conştientă de rangul său, aşa că a fost nevoie de multă răbdare ca să mă apropii de ea, să îi câştig încrederea fără să îi creez impresia că vreau să-i dau lecţii. În lungile mele scrisori am inclus adesea mici studii de teologie biblică cu privire la natura omului, creaţie, moarte şi înviere. Abia la a treia vizită pe care i-am făcut-o i-am oferit o Biblie în limba germană. Nu pot decât să am încredere în felul în care Dumnezeu a dus mai departe ceea ce am încercat eu să fac pentru ea. Am cultivat o relaţie apropiată şi cu familia ei din America şi din Elveţia.

Ce efect a avut asupra dumneavoastră şansa pe care v-a dat-o Dumnezeu să trăiţi după ce aţi fost atât de aproape de moarte?

Viaţa mea spirituală a căpătat un nou relief, în sensul unei urgenţe, o obligaţie de a lua viaţa în serios. Când treci printr-o situaţie neaşteptată, înţelegi mai bine valoarea timpului care ne este încredinţat şi nu ne mai vine să-l risipim fără rost. Şi, în plus, m-a cuprins o recunoştinţă fără limite, care mă împinge irezistibil către cei din jur.

Treptat, am început să fiu tot mai cunoscută şi căutată de tot felul de oameni – surori medicale, psihologi, oameni religioşi şi nereligioşi. Am încercat să-i răspund fiecăruia – fie în scris, fie telefonic sau într-o întâlnire personală. Dar, aşa cum am spus, oamenii erau teribil de dezamăgiţi. Ei nu voiau decât să mai audă şi de la mine lucrurile cu care se obişnuiseră din cărţile, conferinţele şi emisiunile televizate ale lui Raymond Moody şi Elisabeth Kübler-Ross. În cel mai bun caz, îşi explicau lipsa completă a acelor relatări prin faptul că starea mea prelungită de comă profundă mă lăsase fără anumite facultăţi. Este foarte greu să lupţi împotriva prejudecăţilor, mai ales într-un domeniu atât de încărcat de emoţii puternice. Dar nu am de gând să abandonez. Cineva trebuie să meargă împotriva curentului şi cred că experienţa prin care am trecut şi privilegiul de a fi cunoscut îndeaproape mesajul clar al Bibliei îmi creează o obligaţie să vorbesc, să scriu, să demolez erorile şi să-i invit pe oameni să Îl creadă pe Dumnezeu.

Vă mulţumesc foarte mult pentru deschiderea şi curajul cu care ne-aţi vorbit despre o parte atât de personală a vieţii dumneavoastră. Vă doresc succes în efortul de a da la o parte prejudecăţile, pentru ca adevărul atât de simplu şi clar al Bibliei să poată să fie înţeles şi acceptat.

[Textul de mai sus este extras dintr-un interviu filmat la Gland, Elveţia, în 5 mai 2010. Interviul în două părţi va putea fi urmărit în 30 octombrie şi 6 noiembrie 2010, în emisiunea „Punctul de plecare”, la SperanţaTV (sâmbăta, ora 18)]

1 Elisabeth Kübler-Ross, On Death and Dying, Touchstone, Simon & Schuster, 1969
2 Raymond A. Moody, Viaţă după viaţă, Libertas Publishing, 2007