Este una dintre cele mai populare metode de disciplinare și pare mai puţin agresivă decât corecţia fizică. Atenţie, însă. Unii psihiatrii avertizează că diferenţele dintre efectele pedepsei cu izolarea și efectele bătăii asupra creierului celui mic sunt minime.

Mulţi părinţi preferă să apeleze la pedeapsa prin izolare atunci când cel mic greșește, pentru că li se pare mai demnă și mai puţin invazivă decât corecţiile aplicate fizic. Generaţii întregi  își amintesc de momentele când, copii fiind, erau „puși la colţ” sau trimiși în camera lor, singuri, pentru a se gândi la greșeala comisă. Există însă atât un motiv psihologic, cât și un motiv biologic pentru care această formă de corecţie, spun psihiatrii, ar trebui evitată.

Statul la colţ: ce riscuri are această formă de pedeapsă?

Dr. Daniel J. Siegel, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină UCLA, și dr. Tina Payne Bryson, autor al bestsellerului The Whole-Brain Child, semnează împreună volumul No-Drama Discipline („Disciplinarea fără drame”), în care discută dezavantajele pedepsei cu izolarea.

Pornind de la studiile care dovedesc efectele neuroplastice ale comportamentelor recurente (faptul că o experienţă repetată modifică structurile fizice ale creierului), medicii atrag atenţia cu privire la posibilele implicaţii pe care aplicarea cu predilecţie a unei anumite metode de disciplinare le poate avea asupra creierului celui mic.

În cele mai multe cazuri, experienţa pedepsei prin izolare este, de fapt, o pedeapsă în compania singurătăţii. Chiar și atunci când este aplicată într-o manieră răbdătoare sau iubitoare, pedeapsa cu pusul la colţ sau cu izolarea în cameră îi învaţă pe copii că, atunci când fac o greșeală sau atunci când au dificultăţi de comportament, vor fi forţaţi să stea de unii singuri. Această lecţie este deseori trăită, mai ales de copiii mici, ca o respingere. Mai mult, spun psihiatrii, citaţi de Time, experienţa izolării le transmite copiilor că „cei dragi nu sunt interesaţi să petreacă timp cu ei, sau să îi sprijine decât dacă le merg toate cum trebuie”.

Izolarea are, în general, un efect negativ

Problema izolării, mai spus psihiatrii, este că îi privează pe micuţi de una dintre cele mai profunde nevoi ale lor: nevoia de conexiune, de relaţie. Nu toţi copiii au deficienţe de comportament dintr-o rebeliune asumată, ci această rebeliune poate masca deseori dificultăţile copilului de a face faţă anumitor circumstanţe pe care nu le poate gestiona. Iar dacă, în acele momente vulnerabile în care copilul alege să se comporte nepotrivit, el este pus pe „scaunul pentru copii obraznici”, se poate spune că părinţii îl lasă să sufere singur, chiar în clipele în care ar avea cea mai mare nevoie de grija lor afectuoasă.

În consecinţă, izolarea poate avea câteodată chiar rezultatul invers celui așteptat. Un copil izolat atunci când are probleme se poate simţi nedreptăţit, se poate supăra în singurătatea lui pentru nedreptatea pe care o suferă și, deși părinţii pot crede că experienţa izolării l-a calmat, se poate întâmpla, de fapt, ca copilul să revină din pedeapsă și mai furios, și mai greu de disciplinat.

Decât să îl izolăm pe copilul-problemă, spun psihiatrii, e mai recomandat să creștem nivelul de apropiere faţă de el. Să stăm cu el, să vorbim cu el, să încercăm să îl reasigurăm și să îl liniștim. Desigur că niște timp petrecut separat pentru a se gândi puţin la comportamentul lui este valoros. Însă, la copii, acest tip de reflecţie este unul care se creează în cadrul relaţiilor, nu în izolare.

În prezentarea de mai jos, susţinută în cadrul unei conferinţe la un eveniment Garissson Institute, dr. Siegel vorbește despre neurobiologia relaţiilor sociale, mai exact despre modul în care relaţiile ne transformă creierul.