Părinţii care fură viitorul copiilor lor

757

Ceea ce pare a constitui tabloul unei familii fericite poate ascunde germenii unei profunde suferinţe. Părinţii care se „sacrifică" pentru binele copiilor cad adesea în capcana de a-și forţa copilul în realizarea aspiraţiilor pe care ei înșiși au fost în imposibilitatea de a le îndeplini. Așa se configurează categoria părinţilor narcisiști, informează Psychology Today.

Într-o serie de articole dedicate, prestigioasa revistă americană abordează o temă ignorată și, totuși, extrem de prezentă: părinţii tentaţi să-și împlinească visurile nerealizate prin intermediul propriilor copii.În copilărie, Paul a avansat în topul jucătorilor de tenis, la categoria juniori, câștigând mai multe turnee. De-a lungul anilor săi de liceu s-a clasat în poziţii fruntașe, nu numai în orașul său, ci și în ţară. Care a fost, însă, preţul?, se întreabă autorii revistei de psihologie. „Acum, după colegiu, am o relaţie de dragoste-ură cu jocul de tenis. Îmi place, dar n-am mai jucat demult, deoarece îl urăsc fiindcă m-a lipsit de dreptul de a fi copil", declară Paul cu regret. Asemenea lui, tatăl a fost şi el jucător de tenis în tinereţe, dar niciodată nu a devenit profesionist. Ceea ce nu a reușit în tinereţe a încercat din nou, de data aceasta prin intermediul lui Paul.În opinia lui Susan Heitler, psiholog și autoare a multe publicaţii în domeniu, tiparul acesta de comportament corespunde tulburării narcisiste de personalitate. Persoanele narcisiste sunt extrem de concentrate pe ceea ce se întâmplă cu dorinţele și așteptările lor, având o capacitate minimă de a înţelege că și ceilalţi au propriile gânduri, sentimente și preferinţele. Dacă fiul sau fiica încearcă să exprime ceea ce doresc sau modul cum se simt, părinţii narcisiști percep asta ca pe o interferare cu planul propriu, mai degrabă decât ca pe niște expresii legitime ale unor indivizi cu aspiraţii diferite. „Copiii sunt acolo pentru beneficiul părinţilor, nu ca să își trăiască viaţa lor", afirmă psihologul american.Astfel de părinţi încurajează talentele copiilor, susţinând că îi iubesc și că se sacrifică pentru viitorul lor. În realitate, însă, ei exercită o formă de presiune, forţându-şi copiii să umple, prin cariera lor, golul emoţional resimţit în urma esecului personal în carieră, afirmă Lisa Firestone, psiholog, autor și director de Cercetare și Educaţie pentru Glendon Association. „În numele altruismului putem pierde perspectiva și, astfel, ne concentrăm toate visurile și dorinţele pe copii." Firestone semnalează că un părinte narcisist pune presiune asupra copilului nu doar prin solicitări stricte, ci și prin supraevaluarea potenţialului acestuia. Astfel, povara de a fi „cel mai bun" devine mult prea apăsătoare. Narcisismul reprezintă nu doar o construcţie psihologică proprie, ci și efectul unei deconstrucţii sociale. „Trăim într-o isterie competitivă, într-o societate obsedată de educaţie", scrie Vivian Diller, psiholog la o clinică din New York. Ea se întreabă dacă a-i arunca pe copii în arena competiţiilor, doar pentru ca părinţii să se simtă mulţumiţi, este o decizie înţeleaptă.Nu doar copiii sunt afectaţi de această situaţie. Părinţii, la rândul lor, au numai iluzia că au câștigat. În realitate, ei își neglijează dezvoltarea aspectelor esenţiale ale vieţii personale, susţine Michael W. Austin, profesor de filozofie la Eastern Kentucky University. În articolul „Părinţi, luaţi-vă viaţa voastră! Și lăsaţi-le copiilor viaţa lor", Austin le recomandă părinţilor să își construiască viaţa proprie, ceea ce le va da și copiilor libertatea de a explora sau a se bucura de domenii care le împlinesc existenţa.Dincolo de substratul motivaţiei ce îl animă pe un părinte ca să investească timp și energie pentru dezvoltarea copilului, rămâne îngrijorător faptul că mulţi părinţi au tendinţa de a exercita un control excesiv asupra vieţii copiilor lor. Tentativa de a justifica o asemenea manieră de relaţionare generează un cerc vicios care îi afectează cel mai mult pe copii. Acest cerc poate fi însă rupt, dar o condiţie esenţială este ca părinţii să fie dispuși să facă un pas în spate.