Pe 8 martie s-au numărat mai ales flori și calorii provenite din dulciuri. Unii s-au plâns că pe lângă dulciuri s-ar fi infiltrat și dulcegării. Însă niciunele dintre aceste categorii primăvăratice nu se regăsesc în bilanţul pe care vreau să îl fac mai jos.

Astăzi coexistă în dependenţă două extreme de raportare la situaţia femeii. Pe prima am văzut-o ilustrată grotesc de reacţia internetului la o fotografie publicată de soţia primului ministru canadian Justin Trudeau (da, acela după care s-a făcut un meme cu „aș vrea să mă privești așa cum vedeta X îl privește pe Trudeau”).

De Ziua internaţională a femeii, Sophie Gregoire Trudeau a postat pe Facebook o fotografie cu ea și soţul ei, ţinându-se de mână și privindu-se în ochi. Și totul ar fi fost strălucitor ca soarele din fotografie dacă doamna Trudeau ar fi ales altă descriere pentru acel instantaneu. Însă femeia (sic!) a ales să orneze fotografia cu un îndemn: „Să sărbătorim băieţii și bărbaţii din vieţile noastre, care ne încurajează să fim cine suntem cu adevărat, care le tratează pe fete și femei cu respect.” Și i-a invitat pe cei care îi urmăresc pagina să posteze și ei fotografii în care se află alături de „aliaţii lor bărbaţi”.

Mii de oameni au format un val de reacţie împotriva acestei postări, catalogând-o drept „deplasată”, ba chiar „rușinoasă”. Unii s-au supărat că „sunt atâtea alte lucruri care pot fi făcute pentru a sărbători femeia, și totuși uite că invitaţia de azi e să sărbătorim bărbaţii! Aliaţii și unitatea sunt cruciale, dar la fel este și a fi femeie.” Un comentariu ironic, validat de peste 5.700 de like-uri, spunea: „Cred că o să îmi petrec Ziua internaţională a femeii mai degrabă concentrată pe femeile care m-au încurajat să fiu cine sunt astăzi. Pot să mă întorc la a sărbători cât de grozavi sunt bărbaţii în celelalte 364 de zile…” O altă utilizatoare a scris că „asta e cu totul și cu totul ridicol. De-a dreptul rușinos. Cred că o să fac mai bine poze cu fiicele, prietenele și colegele mele.”

Per total, postarea soţiei prim-ministrului a avut aproape 17.000 de reacţii pozitive și peste 3.000 de reacţii negative, dacă nu am socotim cele aproape 11.000 de like-uri primite de un comentariu negativ, caz în care am ajunge la 14.000. A devenit rapid limpede că dezbaterea aprinsă pornită de la această postare arată cât de sensibilă încă este chestiunea egalităţii dintre bărbaţi și femei, într-o Canadă care trăiește al treilea val de feminism (pornit la începutul anilor 1990).

Bătaia ruptă din folclor

În România, vocea străzii, înregistrată de un reportaj semnat de Ruxandra Pătrașcu și Venera Dimulescu la Casa Jurnalistului, demonstrează că suntem la extrema opusă indignării afișate de femeile canadiene care au reacţionat la o simplă postare în spaţiul virtual. În epicentrul simplităţii bucureștene – în zona pieţei Bucur Obor – câteva femei care par întrerupte din drumul lor obișnuit mărturisesc în ce fel au avut de suferit din cauza abuzului în cuplu.

Cuvintele lor au o sonoritate folclorică atât de puternică, încât aproape că ne fac să uităm că nu este normal ca soţul să își lovească soţia, ca poliţistul să favorizeze abuzatorul, ca vecinii să rămână impasibili la situaţia unei femei vizibil bătute.

Apoi însă, o pomenire publică făcută de câteva zeci de activiste adunate în faţa Ministerului Justiţiei reușește să dea un chip abuzului care rămâne prea adesea sec, în statistici: „Diana-Elena Guguligă, 16 ani, din Iași: strangulată cu un colier de plastic de fostul iubit”.

Extrema hipersensibilităţii sau a inventării motivelor de supărare, la fel ca și tăcerea extremă și complice la crimă trebuie combătute. Însă soluţiile nu sunt la fel de vizibile precum problemele. Cu toate acestea, ele există și circulă, chiar dacă mai puţin, în spaţiul online. Într-un interviu video, actriţa Jane Fonda împărtășește câteva amintiri cu scopul de a inspira femeile să își asume existenţa și să nu îi lase pe ceilalţi să le facă agenda. Fonda povestește că în perioada în care filma alături de Kathrine Hepburn, aceasta i-ar fi spus protector, luând-o de un obraz, într-o pauză de machiaj: „Asta este cutia ta. Ce mesaj vrei tu să transmită lumii întregi?” Fonda spunea că a realizat că mesajul pe care Hepbourn voia să i-l transmită era: „Drăguţo, trebuie să devii un pic mai conștientă de modul în care te prezinţi tu lumii. Când intri într-o cameră, menţine-ţi postura și spune «Aici sunt. Confruntă-te cu asta!»”

Expresia pe care nu ţi-o cere nimeni

Asta mi-a amintit de un interviu mai vechi în care fondatoarea Asociaţiei de educaţie pentru leaderi Erudio, Mihaela Gînju, spunea ceva care a rezonat puternic în mine: „Avem libertatea de a ne exprima opinia, dar nu ne-o cere nimeni.” Deși declaraţia nu se referea strict la femei, cred că disonanţa pe care o semnalează este cu atât mai puternică în cazul lor decât în cazul bărbaţilor.

Ca urmare a modului în care sunt socializate , femeile primesc educaţia unei orientări spre menţinerea relaţiilor prin mediere, prin compromis, și mai puţin spre manifestarea sinelui prin asertivitate. In extremis, ele cresc pregătindu-se să devină jertfă pentru funcţionarea tuturor relaţiilor semnificative în care sunt implicate: cu părinţii, cu soţii, cu copiii și apoi cu nepoţii lor. Dincolo de acest profil educaţional de care au parte femeile din mai toate societăţile, în România se manifestă o faţetă în plus: moștenirea nefastă a tăcerii, care ne-a parvenit tuturor din comunism.

„Nu vorbi neîntrebată!” este blestemul fetiţei cuminţi, care vrea ca părinţii să fie mulţumiţi de ea, prin urmare își reprimă nu doar emoţiile, ci și impulsurile creative. De la „a nu vorbi neîntrebat” la „a te simţi liber să te exprimi” e o distanţă pe care femeile încă o au de învăţat. A căuta „să te iei în stăpânire” este un demers sănătos și frumos, și ar putea fi chiar unul ușor dacă, în timp ce tânjesc și se străduiesc să intre cu drepturi depline în posesia libertăţii de a-și exprima propria persoană, femeile nu ar lovi în alte femei care încearcă același lucru. Aici însă problema nu mai ţine de socializarea de gen, ci de un mecanism psihologic care caracterizează deopotrivă bărbaţii și femeile. Atunci când, pentru a ne exprima, ajungem să ne considerăm branduri, ceva se strică în relaţiile noastre cu ceilalţi. Ceva ce nu merită stricat.

Brandul de gen și responsabilitatea

„Când oamenii încep să se perceapă pe ei înșiși ca pe niște branduri ajung să vorbească în termenii reputaţiei, ai apariţiei și ai marketingului”, scria Quartz Magazine într-o analiză care trata brandul profesional, dar care poate avea un corespondent puternic și în vieţile noastre personale. „Când te vezi ca un brand, lucrul acesta face ca solidaritatea să fie un ideal greu de atins”, spunea editorialistul Noah Berlatsky, citând opinia unui antropolog.

Poate că și din acest motiv, de la declanșare primelor valuri de feminism până astăzi, problema asertivităţii feminine nu este încă tranșată. Pentru că femeile se văd în faţa dilemei de a alege între a se afirma și a avea relaţii care să le împlinească sufletește. Și multe dintre ele aleg a doua variantă.

Le poate condamna cineva că au ales să își umbrească propria persoană pentru a putea menţine relaţii funcţionale? Cel mai probabil, nu. Iar asta fiindcă relaţiile sunt construite de așa natură încât nu poţi acuza pe cineva, nici măcar un grup, că nu a dorit să facă din viaţa lui însuși o revoluţie pentru a schimba întregul mod de a interacţiona care caracterizează societatea noastră astăzi.

Pe de altă parte însă, poate aprecia cineva dacă au greșit? Cu siguranţă, da. Mihaela Gînju spunea că modestia rău înţeleasă privează generaţiile tinere de aportul de o valoare imposibil de măsurat al experienţei generaţiei trecute. Altfel spus, este o responsabilitate a omului faţă de societate să fie el însuși, să se exprime, să fie. Nu este un moft sau o pretenţie nefondată și nici nu ar trebui să fie văzută ca un lux. Exprimarea propriei personalităţi este ceva ce le datorăm celorlalţi.

Nu ucide persoana care ai putea să devii

Extrema de a nu îi permite unei femei să îi încurajeze pe bărbaţii care încurajează femeile din jurul lor pentru că alte femei au avut de suferit din cauza bărbaţilor care nu le-au încurajat este o complicaţie logică demnă de o gândire caricaturală. Însă la fel de regretabilă este și extrema sterilizării potenţialului unei femei, de teama de a nu leza sensibilitatea proiectată asupra celor din jur, de a accepta să ucizi persoana care ai fi putut fi dacă nu ai fi acceptat ca pe un destin implacabil voinţa arbitrară a unei persoane care nu se sfiește să îţi dicteze, cu o autoritate ilegitimă asupra vieţii tale.

E drept că libertatea, chiar și cea de exprimare, poate uneori fi mai înfricoșătoare decât absenţa ei. Se știe însă că libertatea face întotdeauna casă bună cu responsabilitatea. Adică nu suntem datori doar să ne deschidem faţă de viaţă, ci suntem datori și să facem tot ce ţine de noi ca, atunci când ne deschidem, să putem transmite armonie, cel puţin faţă de propria noastră conștiinţă.

Ne blocăm atunci când nutrim mentalitatea că a ne exprima pe noi înșine știrbește cu ceva libertatea celuilalt de a se exprima. Și așa este: este dificil să apeși pe întrerupător și să închizi discuţia despre tine în termenii atât de populari ai brandului, pentru a aprinde o discuţie despre responsabilitatea morală, așa cum spunea antropologul citat de Quartz. Ce să însemne asta pentru discuţia de faţă?

Înseamnă că un feminism prost înţeles ne poate face să surzim la nevoile celorlalţi pentru că ne-am urlat prea mult timp drepturile. Ba încă uneori ajungi să surzești și faţă de vocea ta interioară, care îţi spune că de fapt nu cauţi ce strigi.

Sau, exprimat pozitiv, înseamnă că feminismul autentic este acel echilibru elegant între a trăi și a lăsa și pe altul să trăiască. Nici urmă de brand, de reputaţie și de orgoliu. E atâta firesc în această filosofie, încât e de mirare cât de ușor ne-am îndepărtat de ea și cât de repede suntem dispuși/dispuse să o dăm uitării.