Nu există căi de a ocoli subiectul. Odată cu legalizarea căsătoriei gay la nivel federal în SUA, linia de separare dintre apărarea drepturilor civile ale homosexualilor și apărarea drepturilor religioase ale celor care refuză să accepte căsătoria gay din motive religioase a devenit tot mai confuză, iar taberele – tot mai înverșunate. Discuţiile se poartă la extreme și tot așa se dau și legile.

Știrile pe acest subiect abundă, dar relatările înverșunate, atât din presa seculară, cât și din cea creștină, fac extrem de dificilă clarificarea imaginii de ansamblu. La o privire din avion vom rămâne cu impresia că libertatea religioasă este atacată din ce în ce mai mult peste tot în lume.

În Canada, o școală creștină riscă să piardă finanţarea de la stat după ce a refuzat să cenzureze studiul anumitor pasaje din Biblie care ar putea fi ofensatoare pentru minoritatea LGBTQ.[1] În Queensland, Australia, s-a iscat un scandal după ce Departamentul de Educaţie a cerut școlilor primare să interzică orice tentativă de „evanghelizare” pe care le-ar face elevii între ei, cum ar fi discuţii care fac referire la Iisus, schimbul de felicitări de Crăciun care fac referire la nașterea lui Iisus, crearea de brăţări pentru prieteni ca metodă de a împărtăși Vestea Bună.[2] În America, o biserică din statul Iowa, reprezentată de avocaţii de la Alliance Defending Freedom, dă în judecată Comisia de Drepturi Civile pentru că aceasta vrea să forţeze biserica locală ca în orice fel de activităţi „deschise publicului” să nu mai exprime, direct sau indirect, poziţii de natură să-i facă pe oamenii care se identifică cu un anumit sex să nu se simtă bine-veniţi. În aceeași idee, bisericile ar putea fi obligate să permită folosirea toaletelor de către persoane de sex opus, dacă acestea se identifică cu sexul respectiv.[3] Bine cunoscute sunt și procesele în care sunt implicaţi creștini cu afaceri personale, cofetării sau florării, care au fost daţi în judecată pentru că au refuzat să ofere servicii la nunta unor cupluri homosexuale. Din cauza multitudinii de legi cu valabilitate generală, cât și specifice fiecărui stat, verdictele judecătorilor variază, ceea ce complică și mai mult înţelegerea unor astfel de situaţii. Însă, în curând, Curtea Supremă va decide dacă refuzul unui creștin de a crea ceva care îi violează credinţele religioase încalcă drepturile consfinţite în Primul Amendament al Constituţiei.[4]

În aceste circumstanţe este foarte important să ne lămurim în ce măsură mai este potrivit să apărăm dreptul la liberă exprimare. Privim spre viitor și realizăm că tinerii sunt împărţiţi la acest capitol, un lucru confirmat de mai multe studii. Conform unui studiu realizat în 20 de ţări pe tineri născuţi în perioada 1995-2001 (generaţia milenialilor, a tehnologiei, internetului, energiei verzi și a altor elemente care vor schimba faţa Pământului), în jur de 56% cred că oamenii ar trebui să aibă libertatea de a spune ce vor chiar atunci când este ceva ofensator pentru o religie, dar doar 49% susţin acest drept chiar și când exercitarea lui este considerată ofensatoare pentru un grup minoritar.[5] Un studiu Pew din 2015 indica un rezultat similar – 58% sprijină discursul public posibil ofensator, în timp ce 40% cred că guvernul ar trebui să prevină asemenea discursuri în public.[6] Alte studii, care spun că 92% dintre milenialii americani sprijină libertatea de exprimare și 93% susţin libertatea religioasă, nu explică foarte clar ce înseamnă în realitate această susţinere.[7]

După un studiu care analizează poziţia milenialilor americani faţă de libertatea religioasă, Emily Hardman, președinta companiei de consultanţă în comunicare și media Amicus Communications, a explicat că aceste procente mari și lăudabile vizează o acceptare abstractă a libertăţii religioase, dar că tinerii nu prea au idee ce înseamnă asta în termeni practici, a practicării unei religii într-o formă autentică în ziua de azi. Astfel că cei 95% de tineri americani care au spus că libertatea religioasă este importantă, conform acestui studiu, s-au împărţit când întrebarea a fost pusă într-un context practic și au fost puși să aleagă între următoarele afirmaţii:

– Există o diferenţă între o companie care trebuie să își deservească clienţii în mod egal și forţarea companiei să aibă un rol în cadrul unei ceremonii care îi violează credinţele religioase pe baza cărora funcţionează. Ar trebui să respectăm libertatea religioasă a acestor persoane (n.r., deţinătorii companiei).

– Nu există nicio diferenţă între discriminarea ilegală și o companie care, din motive religioase, refuză să își ofere serviciile pentru o nuntă de homosexuali. Ar trebui să forţăm aceste persoane (n.r., deţinătorii companiei) să respecte legile antidiscriminare.

Puși să aleagă, 50% au ales prima variantă și 49% au ales-o pe a doua.[8] Alegerile tinerilor nu ar trebui luate ca o sentinţă definitivă asupra viitorului, fiindcă – așa cum au observat despre studenţii lor Erwin Chemerinsky, decan și profesor al Universităţii de Drept din California, și Howard Gillman, cancelar și profesor de drept, istorie și politologie la aceeași universitate – aceștia sunt deschiși să se educe, să se informeze și să își asume o schimbare de părere. Este exact ceea ce ar trebui să facă fiecare dintre noi în contextul de faţă, în care ne întrebăm dacă poate libertatea religioasă să facă faţă revoluţiei morale aduse de cauza LGBTQ.

Cartea Debating Religious Liberty and Discrimination (Dezbatere pe tema libertăţii religioase și a discriminării), publicată de Universitatea Oxford, prezintă în antiteză opiniile și explicaţiile a trei autori din frontul acestei dezbateri, cunoscuţi pentru cărţile anterioare pe care le-au scris, unul pledând pentru legalizarea căsătoriei gay, iar ceilalţi doi – pentru păstrarea căsătoriei tradiţionale. În această carte cu toţii încearcă să răspundă la întrebarea: Cine repetă greșeala puritanilor? Întrebarea se referă la coloniștii creștini care au venit în America pentru a scăpa de persecuţia religioasă de acasă, doar ca mai apoi să practice propriul stil de persecuţie religioasă. Intoleranţa coloniștilor nu s-a extins doar la „păgânii” amerindieni sau la evrei, ci și la cei care practicau creștinismul „în mod greșit” – alţi protestanţi, quakeri și catolici. „Rezultatul a fost o istorie de intoleranţă, câteodată sângeroasă, pentru Voia Domnului”[9], scriu cei trei autori în introducerea cărţii. Acum, fiecare tabără o consideră pe cealaltă vinovată de repetarea acestei greșeli. Cine are dreptate?

Trei cazuri și multe controverse

Eseul lui John Corvino explorează posibilitatea îngrijorătoare ca libertatea religioasă să se transforme în privilegiu religios, favorizându-i nu doar pe cei cu o anumită religie faţă de cei seculari, ci și pe cei cu o anumită religie (creștinism conservator) faţă de alte religii. El vede în aceasta o repetare a greșelii puritane, în care libertatea religioasă nu însemna nimic mai mult decât libertatea de a face lucrurile conform unor tradiţii religioase preferate de o anume comunitate. Deși este de acord că există motive pentru care persoanele religioase ar trebui scutite de aplicarea unor legi generale, Corvino pledează pentru anumite schimbări legislative astfel încât libertatea religioasă să nu fie folosită ca „licenţă pentru discriminare”.

De cealaltă parte, Ryan Anderson și Sherif Girgis argumentează că greșeala puritanilor este repetată de cei care nu vor doar să asigure accesul LGBTQ la căsătorie sau la servicii precum avort, ci presează privaţii să facă același lucru, într-o tentativă iliberală de a elimina anumite convingeri din societate. Poziţionarea celor două tabere în anumite cazuri punctuale relevă destul de mult din ceea ce stă în spatele opţiunilor lor.

Cazul soţilor Klein

Soţii Klein sunt cofetari creștini în Oregon, SUA. Ei au fost daţi în judecată pentru violarea Actului Egalităţii, care interzice discriminarea în locuri publice pe bază de rasă, culoarea pielii, religie, sex, orientare sexuală, vârstă, naţionalitate, statut marital, după ce aceștia au refuzat să facă un tort pentru o nuntă gay. Soţii Klein au fost obligaţi să plătească 135.000 de dolari drept daune emoţionale.

Anderson și Girgis cred că nu a fost vorba despre discriminare, fiindcă respectivii cofetari nu au refuzat clientul gay, ci au refuzat să participe la un eveniment care contravenea preceptelor lor religioase, la fel cum nu ar fi discriminare nici dacă ar vinde torturi evreilor, dar nu ar face torturi pentru Bar Mitzvah. Corvino nu este de acord, tocmai fiindcă anumite acţiuni sunt componente ale identităţii cuiva, după cum reiese mai clar din exemplul cu evreii. Soţii Klein refuză să vândă torturi exact în situaţiile care pun în lumină orientarea sexuală a clienţilor, ceea ce este discriminare, din moment ce afacerea este deschisă publicului larg, explică el. Însă totodată este de părere că pedeapsa primită a fost excesivă, „un exemplu al extremelor societăţii noastre procesomane”, și că trebuie ca legile să poată să apere mai bine interesele oamenilor precum soţii Klein, nefiind de dorit ca guvernul să le spună unor privaţi ce produse să facă și cum să arate. În același timp însă, legile ar trebui să apere și refuzuri care ţin de conștiinţă, dar nu se înscriu în vreo religie. Să zicem că un client merge la un cofetar susţinător al cauzei LGBTQ și îi cere să scrie pe tort versetul din Leviticul 18:22. Cofetarul îi face tortul, dar refuză să scrie versetul. Legea nu l-ar apăra, pentru că nu s-ar înscrie în excepţiile gândite pentru persoanele cu profunde convingeri religioase. Ceea ce nu este normal, spune Corvino.

Anderson și Girgis mai ridică o problemă importantă. Soţii Klein au fost obligaţi la plata unor daune, de natură emoţională, cauzate prin stigmatizare morală. Însă, în aceste cazuri ambele, părţi pot să susţină că au fost stigmatizate. Negarea libertăţii acestor creștini tradiţionaliști nu le spune acestora că preceptele religioase care stau la baza identităţii lor sunt imorale? La fel, doctorii care nu vor să facă avorturi pot fi stigmatizaţi ca dușmani ai drepturilor femeilor. În aceste cazuri, în opinia celor doi autori, cea mai bună cale este să acorzi libertate mai degrabă decât să forţezi, pentru că, într-o societate diversă, întotdeauna libertatea religioasă va deranja anumite sensibilităţi. Însă tot libertatea religioasă a stat la baza unor reforme morale și sociale importante pentru omenire, care mereu tinde să se osifice în anumite dogme ce împiedică progresul.

Cazul Kim Davis

Kim Davis este funcţionar public și se ocupă cu eliberarea unor acte oficiale, printre care și certificatele de căsătorie. După legalizarea căsătoriilor gay, ea a refuzat să elibereze certificate de căsătorie cuplurilor homosexuale, „sub autoritatea lui Dumnezeu”. A fost dată în judecată și a pierdut procesul, fiind obligată să elibereze certificate. După ce a refuzat a doua oară, a fost trimisă la închisoare pentru cinci zile, pentru sfidarea Curţii. În final, s-a ajuns la un compromis – nu își mai trece numele pe certificatele pe care le eliberează pentru cuplurile gay.

După Corvino, Davis a influenţat viaţa celor pe care i-a refuzat, încălcând flagrant legea statului, care se obligă să le ofere servicii tuturor în mod egal. Fiind divorţată de trei ori, Davis nu avea nicio problemă să elibereze certificate de divorţ, ceea ce „sugerează că, în acest caz, nu e vorba de Biblie, cât de prejudecata anti-gay”[10], pe care legea nu ar trebui să o permită, cu atât mai puţin sub umbrela libertăţii religioase, crede Corvino. Și, din nou, el subliniază că, sub legile RAFA (Religious Freedom Restoration Act), dacă Davis ar fi avut o colegă agnostică ce era convinsă că nu trebuie să susţină căsătoriile gay și că nu poate elibera certificate, aceasta nu ar fi căzut sub protecţia acestei legi, o diferenţă anormală.

Anderson și Girgis nu au multe de spus aici. Și ei sunt de acord că statul trebuie să trateze cetăţenii în mod egal. În același timp însă, integritatea personală contează pentru angajat, iar statul ar trebui să răspundă cât mai bine fiecărei persoane, la cel mai mic cost pentru stat. Alte state, de exemplu, au schimbat formularele și, în loc să scrie „soţ” și „soţie”, scriu „partener 1” și „partener 2” sau au permis scoaterea numelui funcţionarului public de pe certificat. O soluţie mai acceptabilă, spun autorii, ar fi ca funcţionarul public să îi dezvăluie superiorului său obiecţiile, pentru a fi scutit de certificatele cu pricina. Dar este asta o soluţie reală? întreabă Corvino. Poate un alt angajat este un musulman fundamentalist care nu vrea să acorde certificate femeilor care nu poartă văl pe faţă. Și, să zicem, alt funcţionar, catolic devotat, refuză să elibereze certificate de divorţ. Câte astfel de găuri putem face în sistem? întreabă Corvino.

Cazul Hobby Lobby

Hobby Lobby este o mare firmă americană care vinde produse de larg consum, condusă de o familie creștină, care a refuzat să le ofere angajaţilor asigurare medicală ce include anumite contraceptive, despre care spuneau că provoacă avort[11]. Judecătorii le-au dat trei opţiuni – să ofere asigurarea, să plătească o amendă usturătoare, să înceteze activitatea dacă le refuză pe ambele.

În opinia lui Anderson și Girgis, cazul se înscrie la penalizarea credinţelor religioase, pentru că singura opţiune de a-ţi respecta conștiinţa e să plătești un preţ mare. Autorii militează pentru libertatea religioasă de fiecare dată când se înfruntă o parte care trebuie să piardă foarte mult pentru a rămâne cu integritatea intactă (să închidă afacerea, să schimbe locul de muncă) și o parte care încă are opţiuni pentru a rămâne cu integritatea intactă (un cuplu gay care poate să aleagă alţi furnizori în afară de cei creștini, care l-au refuzat). Din această diferenţă rezultă necesitatea excepţiilor legale pentru creștini, spun cei doi autori.

Corvino nu este convins de această interpretare. „Să le spui oamenilor că, dacă vor să fie funcţionari publici, nu pot să substituie înţelegerea statului asupra căsătoriei cu propria lor înţelegere sau să le spui că afacerea lor trebuie să se plieze pe legile antidiscriminare nu înseamnă că îi forţezi. Le limitezi alegerile, cu siguranţă, dar toate legile fac așa”, spune autorul. Întotdeauna unii vor fi mai limitaţi de aceleași legi decât alţii și vor plăti mai mult pentru aceleași bunuri. Toate legile creează anumite poveri, care variază în funcţie de împrejurările în care se află oamenii. O lege care interzice alergatul noaptea în parc o să le impună unora să plătească mai mult pentru bunul sănătăţii, pentru că trebuie să își facă abonament la sală, dă exemplu Corvino. Până la urmă, el nu este convins că bunul religiei este mai presus de bunul sănătăţii.

Însă cu ce preţ pentru societate vine această limitare a alegerilor? se întreabă Anderson și Girgis. De exemplu, 20% din paturile de spital americane sunt în spitale cu profil religios, care s-ar putea să refuze să acopere asigurarea medicală ce oferă contraceptive. Să renunţi la atâtea paturi, doar pentru că unii angajaţi nu primesc anumite pilule este un nonsens, spun autorii. La fel și cu agenţiile de adopţii care deservesc doar cupluri heterosexuale, căsătorite, la fel și cu școlile care oferă un mediu sigur pentru elevii care duc un anume tip de viaţă și sunt interesaţi de o educaţie aparte. Anderson și Girgis se referă din nou la acea pluralitate de opinii și de opţiuni pe care orice societate sănătoasă și înfloritoare ar trebui să o aibă. Pe de altă parte, câte excepţii devin o regulă? întreabă Corvino. Și în ce bază permitem ca Hobby Lobby să nu ofere asigurare medicală care acoperă contraceptive, dar nu permitem și ca afacerile cu proprietari martori ai lui Iehova să nu ofere asigurare medicală care acoperă transfuziile de sânge sau scientologilor să nu acopere îngrijirea pentru sănătatea mintală sau acelor care se opun vaccinurilor, anesteziei, antidepresivelor? Dacă singura diferenţă între ce se permite și ce nu constă în faptul că „majoritatea Curţii Supreme se simte mai comod cu scrupulele creștinilor evanghelici”[12], atunci vorbim despre discriminare religioasă consfinţită prin lege, avertizează Corvino.

Suntem cu toţii puritani?!

În „războaiele culturale” la care asistăm, discuţia despre legile antidiscriminare se învârte în jurul nunţilor, de parcă asta ar fi cea mai mare problemă a comunităţii LGBTQ. Legile au fost făcute însă pentru a corecta marile probleme ale comunităţii, așa cum reiese din statistici – accesul la piaţa muncii, la servicii de sănătate, la piaţa imobiliară și la alte bunuri de bază. Din acest punct de vedere, Corvino consideră alarmantă graba cu care au apărut legi care le permit creștinilor să refuze recunoașterea căsătoriilor gay. Unele legi sunt echilibrate, pe când altele sunt de-a dreptul extremiste. În Mississippi, de exemplu, „Actul de Protejarea a Libertăţii de Conștiinţă de Discriminarea Guvernamentală”, protejează strict trei credinţe religioase – căsătoria e între un bărbat și o femeie; relaţiile sexuale au loc doar în cadrul căsniciei; „bărbat” și „femeie” se referă la sexul imuabil determinat de anatomie și de genetică la naștere.[13] Această lege spune că statul nu poate lua nicio măsură discriminatorie împotriva celor care cred aceste trei lucruri, fie ele persoane private, companii și angajaţi ai statului. Asta înseamnă că un bugetar poate refuza, fără niciun fel de probleme, să elibereze certificate și să se ocupe de taxele și de beneficiile sociale nu doar ale cuplurilor gay, ci și ale cuplurilor heterosexuale necăsătorite. Aceasta este ceea ce Corvino numește „licenţă pentru discriminare”, lansată pe baza preceptelor creștinismului conservator.

Andrew și Girgis aduc în discuţie cealaltă extremă, a legilor SOGI (Sexual Orientation and Gender Identity), care trec dincolo de asigurarea accesului egal la servicii și bunuri al comunităţii LGBTQ și vor să determine actorii privaţi să servească acest „interes public”, prin invadarea libertăţii de conștiinţă. În baza unei astfel de legi, Comisia de Drepturi Civile din statul Iowa vrea să cenzureze discursul de la amvoanele bisericilor. „Aceste legi sunt gândite și aplicate să penalizeze gratuit refuzul de a participa la acţiuni controversate din punct de vedere moral, lezând integritatea morală și religioasă și pluralismul”[14], spun autorii. Proponenţii acestor legi spun că, dacă actorii privaţi nu sunt forţaţi să se compromită, atunci persoanele LGBTQ vor fi ţinute în afara pieţelor pentru bunuri și servicii și nu vor putea să urce pe scara politică și profesională. Andrew și Girgis dispută acest raţionament pe baza afirmaţiilor unor activiști LGBTQ. Activistul Andrew Koppelman, de exemplu, spune că abia dacă a întâlnit o mână de astfel de cazuri într-o ţară cu 300 de milioane de oameni și că, în mai toate acestea, oamenii au obiectat la adresa relaţiei homosexuale, nu că au refuzat să servească oamenii doar pentru că erau gay. Un alt activist, Jonathan Rauch, se plângea anul trecut că ani de zile a încercat să propună soluţii de compromis, „de fiecare dată când putem trăi cu costul lor”, ca cea mai rapidă metodă de a avansa acceptarea publică a drepturilor LGBTQ, și că „ultimul lucru de care are nevoie o mișcare de foști paria este să caute să provoace aceeași agonie altor persoane”. Practic, Rauch deja admitea „greșeala puritanilor”, spunând răspicat că în comunitatea LGBTQ de astăzi este un consens puternic că „protejarea religiei înseamnă a da o licenţă pentru discriminare și este prin natura sa o concesie”[15].

Se mai poate totuși ajunge la un compromis? Se poate. Și autorii acestei cărţi cad de acord că libertatea religioasă este importantă și ar trebui tratată cu o atenţie specială, dar din motive diferite. Corvino vede libertatea religioasă ca parte din libertatea de alegere, un drept fundamental de apărat într-o democraţie, pe când Andrew și Girgis cred că libertatea religioasă este inerent mai importantă decât celelalte libertăţi. Ei au dreptate când spun că violarea unui singur precept religios cauzează un deficit de integritate morală și religioasă, fiindcă, prin natura sa, el nu poate fi înlocuit cu altul pentru a satisface acel deficit. Dacă cineva îţi interzice să te închini în ziua ta de închinare, dar îţi oferă posibilitatea să te închini la schimb în oricare altă zi, nu ajută la nimic. Și atunci, spun ei, este mai importantă satisfacerea integrităţii tale morale și religioase, atât de fragile, decât satisfacerea autodeterminării persoanei care te-a dat în judecată, deși avea alte opţiuni la îndemână.

Dar dacă protejarea integrităţii tale morale se bazează pe erori care îi fac pe alţii să sufere? Aici devine problematic, pentru că cei doi autori susţin că mereu aceasta va fi mai importantă. „Chiar și actele religioase care sunt bazate pe greșeli intelectuale pot avea valoare religioasă ca virtute și bun natural pentru om. O persoană se simte mai bine dacă face anumite acte religioase, chiar și atunci când se bazează pe premise false.”[16] O asemenea înţelegere este problematică, iar Corvino, pe bună dreptate, nu este convins că apărarea acestei integrităţi este cel mai bun lucru atunci când implică o eroare de raţionament. El îl dă exemplu pe judecătorul Keith Bardwell care, pentru mulţi ani, a refuzat să cunune cupluri interrasiale. Desigur, avea integritate, ceea ce făcea era expresia convingerilor sale morale. Dar convingerile sale erau greșite și ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă ar fi fost „lipsit” de integritate. Andrew și Girgis cred că ar fi fost mai bine „pentru toată lumea”, cu excepţia lui Bardwell, pentru care ar fi fost mai bine să continue în sinceritatea sa religioasă și eronată decât să simtă că nu mai are integritate. Acesta este un punct în care teoria celor doi autori pare că se bate cap în cap. Pe de o parte susţin că libertatea religioasă este esenţială pentru a pune la îndoială dogmele societăţii și a progresa, însă pe de altă parte susţin că este mai bine pentru un creștin să fie lăsat să continue în raţionamentul său eronat decât să fie corectat forţat. Dar ce au fost persecuţiile, dacă nu corecţii forţate?

Aici este locul în care liniile de separare între libertatea religioasă a unora și libertăţile civile ale altora intră în ceaţă. Pe ce se bazează libertatea religioasă, dacă nu pe faptul a permite oricui să creadă ce vrea, oricât de greșit ar fi? Un stat care ar începe să stabilească ce este corect și ce nu din ceea ce cred cetăţenii săi ar fi un stat care își ia prerogativele lui Dumnezeu și care, în consecinţă, va eșua. Statul nu este și nici nu poate fi depozitarul adevărului teologic, pentru a putea hotărî cine are dreptul să își păstreze integritatea, în funcţie de ceea ce crede. Statul, pe de altă parte, este garantul libertăţilor cetăţenești și al responsabilităţilor care vin odată cu acestea. El este obligat să dea legi care să apere drepturile LGBTQ, indiferent de ce cred religioșii. Faptul că în unele state există legi care permit excepţii de la recunoașterea legalizării căsătoriei gay, dar în același timp nu există legi antidiscriminare pe bază de preferinţă sexuală, este un abuz. Un abuz este și să forţezi actori religioși, biserici sau școli, să aibă un anumit discurs doar pentru a se plia pe sensibilităţile unei comunităţi care se găsește în răspăr cu anumite texte biblice.

Se observă clar că ceea ce lipsește tot mai mult pentru a rezolva aceste dileme este echilibrul, respectul și precauţia. Să ne întoarcem puţin la cazul lui Kim Davis. Dacă autorităţile din Kentucky ar fi optat din start pentru soluţia de compromis la care s-a ajuns în final și care fusese deja adoptată în alte state ca soluţie de integrare a funcţionarilor publici creștini, cazul nu ar fi existat și ambele tabere ar fi fost mai fericite să nu treacă printr-un asemenea proces. Statul este un actor neutru și este treaba lui prin excelenţă să găsească soluţii pentru ambele tabere. Dacă trebuie să găsească soluţii de integrare și pentru un musulman, și pentru un catolic, și pentru un evanghelic, și pentru un agnostic, și pentru cuplurile gay, atunci va trebui să găsească astfel de soluţii de fiecare dată. În ceea ce privește evitarea unor astfel de situaţii din start, dacă eu, care sunt creștin, am o afacere pentru publicul larg, atunci, din respect pentru alţii, o să îmi pun un semn pe ușă de atenţionare că nu particip la nunţi gay, pentru că legea îmi permite să fac acest lucru și pentru că nu vreau să deziluzionez pe nimeni. Dacă eu, ca persoană gay, știu că cel care vreau să îmi facă tortul de nuntă este creștin, atunci, dacă îl respect, nu mă voi duce să îi fac scandal pentru că își respectă convingerile, să mă pun într-o situaţie în care să mă simt discriminat. Realistic vorbind, este foarte improbabil să ajungem la soluţii desăvârșite, dar la soluţii de compromis putem ajunge de fiecare dată. Greșeala principală pe care o facem este să confundăm soluţiile de compromis și respectul pentru ceilalţi cu trădarea comunităţii din care facem parte, de parcă am fi două tabere în război, iar singura cale de a ajunge la celălalt e prin câmpul de luptă.

Footnotes
[1]„Eliza Vlădescu, «Canadienii consideră Biblia periculoasă pentru societate», 6 iul. 2017, semneletimpului.ro”.
[2]„Bill O’Chee, «School children have a right to discuss their religious beliefs», 2 aug. 2017, brisbanetimes.com.au”.
[3]„Christiana Holcomb, «Sermons on biblical sexuality illegal in Iowa?», 5 iul. 2016, adfmedia.org”.
[4]„Elliott Hamilton, «Supreme Court To Decide Whether States Can Force Religious Bakers To Create Wedding Cakes For Gays And Lesbians», 26 iun. 2017, dailywire.com”.
[5]„Emma Broadbent, John Gougoulis, Nicole Lui et al., «GENERATION Z: GLOBAL CITIZENSHIP SURVEY», Varkey Foundation, ianuarie 2017, varkeyfoundation.org”.
[6]„Jacob Poushter, «40% of Millennials OK with limiting speech offensive to minorities», 20 nov. 2015,  pewresearch.org”.
[7]„«New National Survey: Vast, Silent Majority of Millennials Overwhelmingly Support Religious and Social Freedoms», 1 mai 2017,  tfas.org”.
[8]„Scott Taylor, «Millennials approve of religious freedom as a choice, but don’t know what it means», 30 iul. 2017, deseretnews.com”.
[9]„John Corvino, Ryan Anderson și Sherif Girgis, Debating Religious Liberty and Discrimination, Oxford University Press, New York, 2017.”
[10]„Ibidem.”
[11]„Medicii spun că nu provoacă avort, pentru că înţelegerea lor este că se poate vorbi despre avort abia atunci când există făt.”
[12]„John Corvino, Ryan Anderson și Sherif Girgis, op.cit.”
[13]„Idem.”
[14]Ibidem.
[15]Ibidem.
[16]„Idem.”

„Eliza Vlădescu, «Canadienii consideră Biblia periculoasă pentru societate», 6 iul. 2017, semneletimpului.ro”.
„Bill O’Chee, «School children have a right to discuss their religious beliefs», 2 aug. 2017, brisbanetimes.com.au”.
„Christiana Holcomb, «Sermons on biblical sexuality illegal in Iowa?», 5 iul. 2016, adfmedia.org”.
„Elliott Hamilton, «Supreme Court To Decide Whether States Can Force Religious Bakers To Create Wedding Cakes For Gays And Lesbians», 26 iun. 2017, dailywire.com”.
„Emma Broadbent, John Gougoulis, Nicole Lui et al., «GENERATION Z: GLOBAL CITIZENSHIP SURVEY», Varkey Foundation, ianuarie 2017, varkeyfoundation.org”.
„Jacob Poushter, «40% of Millennials OK with limiting speech offensive to minorities», 20 nov. 2015,  pewresearch.org”.
„«New National Survey: Vast, Silent Majority of Millennials Overwhelmingly Support Religious and Social Freedoms», 1 mai 2017,  tfas.org”.
„Scott Taylor, «Millennials approve of religious freedom as a choice, but don’t know what it means», 30 iul. 2017, deseretnews.com”.
„John Corvino, Ryan Anderson și Sherif Girgis, Debating Religious Liberty and Discrimination, Oxford University Press, New York, 2017.”
„Ibidem.”
„Medicii spun că nu provoacă avort, pentru că înţelegerea lor este că se poate vorbi despre avort abia atunci când există făt.”
„John Corvino, Ryan Anderson și Sherif Girgis, op.cit.”
„Idem.”