Muzeul Ţăranului Român a fost din nou scena unei ciocniri ideologice care a demonstrat că, în lipsa dialogului real, societatea nu poate spera decât, cel mult, la polarizarea opiniilor, indiferent care ar fi miza. Și de data aceasta, mărul discordiei a fost difuzarea unor filme cu tematică gay. Iar tevatura creată în jurul acesteia a ridicat din nou problema libertăţii de exprimare și a lăsat-o exact așa: în aer.

Marţea trecută organizaţia Noua Dreaptă și-a manifestat printr-un protest nemulţumirea cu privire la faptul că Muzeul Ţăranului Român (MŢR) proiectează pelicule cu un conţinut LGBT. MŢR a găzduit, fără intenţie, 4 proteste în ultimele două săptămâni. Primul, pe 4 februarie, a fost un boicot al filmului 120 de bătăi pe minut, o peliculă despre educaţia sexuală și epidemia de SIDA. Protestatarii au întrerupt difuzarea cântând imnul României și diverse cântece bisericești. Apoi, pe 8 februarie, au mai avut loc alte două proteste. Membrii organizaţiei Frăţia Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de Birunţă au rostit o rugăciune și au cântat un imn creștin-patriotic, cu versuri scrise de poetul legionar Radu Gyr. După această manifestaţie, desfășurată pe trotuarul din faţa muzeului, a mai avut loc un protest, de data aceasta în interiorul sălii de cinema. Mai mulţi membri ai Noii Drepte au putut fi văzuţi afișând pancarte cu mesaje de tipul „România nu este Sodoma” în timpul difuzării filmului Soldaţii. Poveste din Ferentari. Tot ei au putut fi auziţi strigând ca argument că „MŢR este un sanctuar al ţăranului român”, „ţăranul român nu este homosexual, ci creștin ortodox”, „muzeul e condus de un mason, slugă la jidani”, „aveţi noroc că noi suntem un popor tolerant. Când or să vină chinezii, ăia or să vă mănânce.” Boicotul s-a lăsat cu o intervenţie a Poliţiei.

Între cele două proteste de pe 8 februarie nu a fost nicio legătură, a spus în cadrul unei emisiuni televizate Dan Grăjdeanu, organizatorul protestelor Frăţiei. Însă cele două entităţi împărtășesc aceiași eroi istorici și au un mesaj în comun: homosexualitatea nu este reprezentativă pentru ţăranul român. „Nu avem nimic cu homosexualii”, a precizat în repetate rânduri Grăjdeanu. „Noi avem o problemă cu ridicarea acestor devieri la rangul de virtute. Adică şi ţăranul român şi-a făcut copiii iubindu-se cu soţia lui, dar nu o să vedeţi acum filme pornografice în Muzeul Ţăranului Român, ca să vadă lumea cum s-au făcut copiii. Aşa nici propagandă homosexuală nu trebuie făcută”, a adăugat Grăjdeanu.

În schimb, preşedintele Consiliului pentru Combaterea Discriminării (CNCD), Csaba Asztalos, a condamnat public manifestaţiile încă de la primul incident, de pe 4 februarie, declarând că acesta „depăşeşte sfera dreptului la liberă exprimare”.

Și Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a delimitat categoric de acţiunile de boicot, prin purtătorul de cuvânt Vasile Bănescu. Acesta a declarat într-un interviu pentru RFI că „e un mod criticabil dintr-un anumit punct de vedere” și că „nu ar fi trebuit să pătrundă într-un spaţiu în care se desfășura un eveniment și să protesteze în acest fel. Dacă protestul lor e întemeiat sau nu din punct de vedere moral, asta e o altă discuţie.” Deși Bănescu a spus că „există și cazuri în care au fost persoane care au intrat în biserici și au întrerupt slujba”, avertizând că „nu trebuie să ne luăm la întrecere cine pe cine întrerupe”, purtătorul de cuvânt nu a precizat clar dacă aceste întreruperi ar fi fost provocate de activiști pro-homosexualitate. Presa a consemnat de-a lungul timpului diverse motive pentru care unele slujbe ortodoxe au fost întrerupte, însă acestea nu ţineau nici de chestiunea LGBT, nici de o îngrădire a dreptului la exprimare.

România este totuși departe de a se afla într-o întrecere a taberelor. Opinia publică este mai evident conservatoare decât liberală în privinţa atitudinii faţă de drepturile persoanelor LGBT. Cele trei milioane de semnături strânse în favoarea modificării Constituţiei României, pentru ca aceasta să stipuleze obligativitatea definirii căsătoriei drept o uniune strict între un bărbat și o femeie, sunt un argument serios în acest sens. Pe de altă parte însă, deși majoritatea înclină spre o restricţionare a drepturilor LGBT, nu putem vorbi de o poziţie de echilibru. Tensiunea există și ea se manifestă printr-o discriminare puternică a minorităţilor sexuale. În timp ce România se confruntă cu un limbaj al urii care infectează reţelele sociale indiferent de subiectul abordat, studii naţionale și internaţionale continuă să arate discriminarea la care sunt supuși membrii comunităţii LGBT, iar tendinţa, așa cum remarca și Vasile Bănescu, este una de înmulţire a discursurilor discriminatoare.

Cum e pentru alţii?

Ţara noastră pare că se află abia la începutul unei bătălii ce se desfășoară deja de ani buni în ţările cu o diversitate internă sporită. Statele Unite ale Americii sunt poate cel mai plastic studiu de caz. Federaţia furnizează constant, în ultimii ani, modele de acţiune și de reacţie la unele dintre cele mai întortocheate dileme ale protejării dreptului la exprimare liberă.

În anul 2011, un grup de credincioși creștini, membri ai deja faimoasei biserici baptiste Westboro (Kansas), au protestat la înmormântarea unui soldat american ucis în Irak, afișând pancarte cu mesaje de tipul: „Dumnezeu îi urăște pe poponari.” Ţinta acestui protest a fost tatăl soldatului decedat, Albert Snyder, un bărbat homosexual, iar mesajul subînţeles era că Dumnezeu a pedepsit homosexualitatea lui Snyder permiţând ca fiul lui să moară.

Snyder i-a dat în judecată pe organizatorii protestului, acuzându-i că au căutat, în mod intenţionat, să îi cauzeze tulburare emoţională, însă a pierdut. Judecătorii au considerat, cu 8 voturi la 1, că dreptul la liberă exprimare, apărat de Primul Amendament al Constituţiei americane, primează.

„Cuvintele au putere. Ele pot cataliza oamenii la acţiune, îi pot emoţiona până la lacrimi de fericire sau de tristeţe și pot – așa cum a fost cazul de faţă – să cauzeze o durere uriașă.” Acestea au fost cuvintele pe care judecătorul John G. Roberts Jr., din cadrul Curţii Supreme a Statelor Unite, le-a rostit înainte de a se pronunţa că, totuși, ca urmare a Primul Amendament, „nu putem reacţiona la această durere pedepsind vorbitorul”.

Reacţia lui Snyder la acest verdict a rămas și ea în istorie: „Primul meu gând a fost că opt judecători nu au bunul-simţ pe care Dumnezeu i l-a dat unei capre.” Cazul în discuţie este unul de referinţă în istoria Curţii Supreme a Statelor Unite.

Un alt incident sonor, petrecut șase ani mai târziu, a arătat însă că pentru unii membri ai generaţiei tinere de americani dreptul la liberă exprimare exclude total dreptul de a comunica ceva ce ar putea fi (chiar și numai perceput ca) o jignire. Colegiul Evergreen din Washington a fost asediat de studenţi înfuriaţi că profesorul lor de biologie refuzase să participe la o acţiune organizată în cadrul unei campanii studenţești antirasism, care presupunea ca, pentru o zi, toţi studenţii și profesorii albi să lipsească din campus.

Acţiunea era o inversare a unei tradiţii vechi de aproape 50 de ani în campus. În ceea ce organizatorii au numit „Ziua Absenţei”, studenţii și profesorii din etnii minoritare părăseau campusul, arătând astfel câte s-ar putea pierde odată cu o ipotetică dispariţie a minorităţilor. În 2017 însă, studenţii au propus o schimbare de roluri. Mai exact, studenţii din etniile minoritare (circa 27%) să rămână în campus, iar studenţii și angajaţii albi să plece. Profesorului Bret Weinstein nu i s-a părut o idee bună, așa că a refuzat să participe, motivând că, „într-un campus universitar, dreptul cuiva de a vorbi – sau de a fi [prezent, n.r.] – nu ar trebui niciodată să se bazeze pe culoarea pielii”. Însă organizatorii evenimentului au perceput răspunsul lui ca pe un refuz de a gira activitatea antirasism, ceea ce a iscat un scandal uriaș în campus. Un videoclip înregistrat de unul dintre studenţi îl arată pe profesorul Weinstein înconjurat de studenţi furioși care strigă continuu la el, îl înjură și îi cer demisia. Când profesorul încearcă să vorbească cu ei, o studentă îi răspunde că „nu ne pasă în ce termeni vrei tu să vorbești. Nu tu ești cel care contează. Nu vorbim în termeni, în termenii privilegiului albilor. Asta nu e o negociere. Ai pierdut-o pe asta.”

Ambele episoade au pornit de la premise care se regăsesc, în diferite măsuri, și în alte ţări. În ultimele luni, numele Jordan B. Peterson a devenit sinonim cu dezbaterea privind libertatea de exprimare, după ce profesorul de psihologie clinică de la Universitatea din Toronto, Canada, a fost ţinta unor proteste viscerale în campus. Profesorul își asumase public opoziţia faţă de decizia universităţii de a implementa utilizarea, în campus, a pronumelor „integrative”, adică a celor care cuprind forme de adresare sau referire adaptate la toate identităţile sexuale pe care și le-ar putea asuma studenţii. Peterson se pronunţase și împotriva neomarxismului cultural, care, spune el, ar sta la baza exceselor activiștilor radicali. Mai exact, profesorul susţine că activismul pentru egalitatea absolută este înrudit ideologic cu marxismul istoric și că asta îl sortește eșecului. „Am trecut deja prin «experimentul egalităţii» pe parcursul secolului al XX-lea și știm deja ce a făcut doctrina marxistă pentru oamenii oprimaţi de pe tot globul: i-a băgat în închisori, i-a făcut sclavi, i-a muncit până la moarte sau i-a executat. În ce mă privește, lucrul acesta nu este compatibil cu nicio măsură a compasiunii”, declara Peterson într-o prezentare publică. Deși a fost pe alocuri criticată drept conspiraţionistă, critica pe care o face Peterson culturii l-a propulsat în atenţia internaţională și l-a făcut să se bucure de o notorietate uriașă. Ultimele sale conferinţe cu public s-au ţinut cu casa închisă, iar cel mai recent volum al său, 12 reguli pentru viaţă, a avut vânzări masive, deși abia a fost lansat.

Și dacă nu avem un fundament comun?

Revenind însă în propria ogradă, observăm că blocajul are loc într-o etapă anterioară celei la care au ajuns în alte ţări retoricile publice privind drepturile LGBT. Iar acesta nu este un lucru exclusiv rău.

În România, activiștii pro-gay acuză creștinii că nu pot discuta onest, pentru că pornesc de la premise biblice și, prin urmare, nu pot vedea dincolo de orizontul religios. De cealaltă parte, conservatorii spun că tabăra LGBT își legitimează preferinţele sexuale declarându-le naturale și, deci, benefice. Niciuna dintre taberele aflate în conflict nu este liberă de presupoziţii justificatoare. Însă punerea la îndoială a presupoziţiilor s-ar putea să fie o fundătură filosofică, din cauza căreia cele două tabere nu ar putea ajunge la un numitor comun nici în ceea ce privește legislaţia. De ce? Pentru că este prea optimist, dacă nu naiv, să sperăm că vom ajunge la un set împărtășit universal de presupoziţii.

Creștinii care speră să își impună perspectiva, bazându-se strict pe autoritatea Bibliei, nu ţin cont că, la nivelul legislaţiei, practica Bibliei nu are ultimul cuvânt. E drept că sistemul de drept actual derivă din principiile de drept iudeo-creștine. De asemenea, e evident că politicienii români ţin la electoratul religios. Însă, într-o societate multiculturală, Biblia nu ar putea fi singurul izvor de norme comportamentale transpuse în lege, decât dacă ar fi impusă cu violenţă. Or acest lucru contravine chiar valorilor Bibliei, menite să le transmită oamenilor imaginea unui Dumnezeu care le-a respectat liberul-arbitru până la sacrificiul de Sine. Am putea deci să ne întrebăm și ce ar fi dispus să sacrifice astăzi un creștin pentru libertatea unui homosexual.

Pe de altă parte sigur că, prin adeziunea lui religioasă, orice creștin dedicat visează ca societatea în care trăiește să își împrumute standardele din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceleași aspiraţii sunt îndreptăţiţi să le aibă și evreii, și musulmanii, și ateii ș.a.m.d. Un creștin care respectă libertatea celuilalt realizează că nu autenticitatea credinţei sale este în discuţie, ci capacitatea legii de a satisface o varietate de convingeri, distingând cu acurateţe între cele legimite și cele distructive. Statul trebuie să le slujească tuturor.

Discuţia trebuie însă mult nuanţată, dincolo de interesele ideologice pe care fiecare tabără are dreptul să și le argumenteze. Ea trebuie să cuprindă binele comun. Iar acesta, prin definiţie, trebuie să fie, dincolo de dogmatică sau ideologie, și consensual. Fără consens, nu avem comunitate. Fără comunitate, nu avem stat. Iar aceasta nu este nicio noutate. Este doar o reactualizare a principiului că societatea nu trebuie condusă de axiomele unei comunităţi ideologice, principiu care stă la baza laicizării statului (adică, a separării bisericii de stat).

În România cea altfel

Cele câteva incidente de la MŢR au implicat un număr atât de mic de oameni, încât este exagerat și inoportun să vorbim despre o tiranie ideologică a majorităţii sau despre o tendinţă naţională de îngrădire a dreptului la liberă exprimare. Însă, deși unele voci citează această stare de fapt ca pe încă un argument care arată înapoierea culturală autohtonă, desincronizarea faţă de civilizaţiile mai mature intelectual, putem să vedem în acest statu- quo o premisă benefică dialogului constructiv. România se află la o răscruce socioculturală în care are avantaje pe care alte ţări cu o istorie bogată de multiculturalism par să nu le mai aibă. Cu toate acestea, dialogul constructiv pe tema drepturilor comunităţii LGBT este ca și inexistent la noi, din cel puţin două motive.

Primul ar fi tentaţia irezistibilă pe care o exercită asupra opiniei publice așa-numitul dialog al surzilor. Este mult mai comod intelectual să nu ne ascultăm argumentele unii altora, ci să ne bazăm pe încrederea a priori că știm deja care este „răspunsul corect”. Problema este că această atitudine este incompatibilă cu răbdarea și cu dispoziţia de a-l înţelege cu adevărat pe celălalt. Cel de altă părere decât cea „corectă” nu poate fi altfel decât „greșit”, dacă nu chiar „răuvoitor”, „păcătos”, „pervers” sau „retrograd” ori „fanatic”.

Al doilea motiv este o consecinţă a primului. Fiindcă nu ne ascultăm cu adevărat, nu avem și nici nu vehiculăm argumente reale, ci ne oprim la atacuri. Se practică, de exemplu, atacul la persoană atunci când unii activiștii pro-gay pun semnul egalităţii între oponenţii lor și retardul cultural, dar și atunci când unii religioșii acuză comunitatea LGBT că urmărește să destabilizeze societatea prin distrugerea familiei. Se practică, de asemenea, atacul la presupoziţiile celeilalte tabere, ceea ce sărăcește conversaţia nu fiindcă ar fi o strategie greșită, ci doar neconstructivă. Putem dezbate la infinit bazele ideologice, însă ce se întâmplă atunci când descoperim că ele sunt ireconciliabile?

Pare că România s-a blocat la această etapă. Soluţia pentru deblocare nu este ca românii să aleagă o tabără în detrimentul libertăţii celeilalte. Nici toleranţa absolută nu este o soluţie, în primul rând pentru că este nefuncţională (vezi aici) și în al doilea rând pentru că, atunci când este valoarea ultimă, toleranţa degenerează în tiranie. Este un paradox. Dar este unul evident în exemplul Colegiului Evergreen, de care aminteam la început.

Mai degrabă soluţia ar fi să căutăm împreună acel compromis care produce un minimum de daune asupra libertăţii tuturor. Adică o convenţie prin care statul să garanteze maximumul de libertate pe care o poate oferi oricărui individ, oprindu-se înainte ca aceasta să încalce libertatea oricărui alt individ.

O astfel de convenţie se limitează la mai puţin decât libertate totală și la mai puţin decât egalitate absolută, pentru că acestea nu pot fi aplicate la nivel practic. În plus, societatea deja funcţionează cu „discriminări” necontroversate, pe care le acceptă pe niște considerente care răspund și altor criterii în afară de apelul la „egalitatea în iubire”. De exemplu, nu se pot căsători rudele în linie colaterală până în gradul 4. Statul nu permite nici căsătoria între adoptator și adoptat sau între persoana adoptată și alt copil al adoptatorului. La fel, persoanelor care suferă de alienare sau debilitate mintală nu le este permis să se căsătorească. Nu pentru că ar avea statul puterea să judece capacitatea de iubire a unui asemenea om, ci pentru că, dincolo de a consfinţi legal iubirea, statul are obligaţia să prevină consecinţele negative ale unei astfel de consfinţiri. Legea trebuie să fie suficient de cuprinzătoare pentru a proteja toţi cetăţenii, inclusiv pe cei care, ca urmare a vulnerabilităţii lor, ar putea ajunge victima unor persoane interesate să profite de pe urma celui vulnerabil.

Prin urmare, dialogul constructiv pe tema drepturilor LGBT ar putea fi acela care discută nu premisele, ci urmările acordării fiecărui drept solicitat, în parte. Pentru că acestea mai pot fi încă reglate, în timp ce presupoziţiile, cel mai probabil, vor rămâne fixe. Sigur, cineva ar putea spune că și discutarea consecinţelor acordării drepturilor solicitate de comunitatea LGBT e sortită eșecului. Ce baze comune am putea avea pentru dialogul cu privire la consecinţe? Studiile sociologice? Dar sociologia nu este matematică. Este o disciplină mult mai interpretativă, iar cercetările ei nasc dispute nesfârșite cu privire la metodologia utilizată și concluziile obţinute. În plus, știinţa ar putea fi insuficientă pentru a răspunde unei întrebări, în esenţă, filosofice, care comportă nuanţări care scapă știinţei – vezi motivele religioase.

Însă și dacă discuţiile despre consecinţe ar constitui un drum închis, este totuși necesar să facem efortul de a-l parcurge. E drept că ambelor tabere le este greu să se motiveze în direcţia aceasta, fiindcă ea pare să presupună a-ţi suspenda premisele. Și cum să ia o pauză un activist de la a crede că dragostea gay e firească și naturală sau cum să ia în discuţie un creștin un comportament în privinţa căruia crede că Biblia se pronunţă explicit? Dacă dialogul este onest, lucrul acesta nu este doar posibil, ci și recomandabil.

Mai ales creștinii, datorită istoriei lor, știu că de multe ori fundăturile, chiar și atunci când sunt descoperite la capătul unui drum anevoios, se pot dovedi adevărate binecuvântări. Viaţa lui Hristos este cel mai grăitor exemplu. El a considerat că merită să trăiască în corp de copil, apoi de adolescent, apoi de tânăr și a considerat că are sens să înveţe tâmplărie, deși știa că menirea Lui este să moară. Toate acestea I-au slujit însă în gestul final. Și, chiar dacă imediat după moartea Lui, și cei apropiaţi și oponenţii Lui i-au văzut răstignirea ca pe cel mai umilitor eșec, ea a fost de fapt începutul celei mai spectaculoase renașteri a sufletului uman.

Însă e greu să ne închipuim că o dezbatere dialectică poate să se desfășoare în condiţiile sterile ale unui meci retoric controlat.

Comunitatea LGBT afirmă că miza pentru discuţiilor despre drepturile minorităţilor sexuale este imediată și extrem de ridicată, afectând în mod concret și direct vieţile membrilor săi. Poate că și din acest motiv discursurile activiste nu sunt 100% raţionale, ci sunt de multe ori dominate de emoţie.

Pe apărătorii conceptului tradiţional de familie, în schimb, îi îngrijorează consecinţele sociale și morale ale legalizării căsătoriilor gay și ale adopţiei gay. Există temerea că legislaţia pro-gay ar spori acceptarea socială a tuturor comportamentelor sexuale care deviază de la normă (între care și pedofilia). Că relativizarea reperelor de identitate și a preferinţelor sexuale ar putea produce confuzie și dezechilibre pe care societatea nu le va putea gestiona. Incertitudinea cu privire la ce ar putea urma după o eventuală validare a solicitărilor comunităţii LGBT îi face profund conservatori în raport cu orice schimbare și dispuși la proteste pe orice palier, chiar și pe cel al libertăţii de exprimare.

Ambele tabere prevăd urmări costisitoare pentru orice decizie este în dezacord cu valorile lor și de aceea amândouă sunt active în plan politic și economic prin lobby. Nimeni, din nicio tabără, nu intră strict raţional în dezbaterea drepturilor LGBT.