Câteva sute de protestatari au adus 500 de cruci pentru a fi sfinţite în locul unde ar urma să se ridice controversata moschee din București. Oamenii au rostit „Tatăl nostru” ţinând fiecare câte o cruce, iar preoţii au oficiat o slujbă.
În ciuda faptului că Patriarhia s-a delimitat de iniţiative de acest gen, ele nu doar că au continuat, ci chiar au luat amploare. Acestea nu fac decât să indice persistenţa unei temeri faţă de un potenţial pericol de islamizare a teritoriului românesc. Una dintre mamele prezente, însoţită de fetiţa ei de nici 2 ani, a declarat că ridicarea unei megamoschei în capitală este „uşor periculoasă” pentru că „este riscant să se adune 1.000 – 2.000 de musulmani pe-aici”.
Românii și sentimentul antiislamic
Chiar dacă numărul celor prezenţi la aceste evenimente este nesemnificativ pentru a putea fi considerat reprezentativ pentru o întreagă populaţie, totuși ultimele evenimente legate de problema migraţiei indică existenţa unor temeri în rândul românilor. Se poate vorbi în acest context de o islamofobie? Nu există sondaje de opinie care să prezinte date concrete în această privinţă, însă este suficientă urmărirea forumurilor, a reţelelor de socializare sau chiar a dezbaterilor din spaţiul public pentru a constata că temerea nu este deloc fictivă.
De exemplu, o producţie video în limba română (care pretinde că spune adevărul despre imigranţi) de aproximativ 30 de minute, extrem de negativă la adresa refugiaţilor, prezintă episoade fără nicio legătură între ele, generalizând anumite situaţii particulare pentru a sugera că toţi islamicii sunt periculoși, inclusiv copiii. În acest sens, realizatorii materialului au mixat secvenţe care îi pun într-o ipostază deloc pozitivă pe refugiaţi. Ideea centrală a filmului este că islamicii (fără excepţie) sunt violenţi, lipsiţi de respect și că urăsc Occidentul și valorile creștine. Una dintre „dovezi” ar fi refuzarea anumitor alimente oferite de către Crucea Roșie, din cauza unei presupuse asocieri cu simbolul creștin. Motivele pentru care imigranţii au refuzat ajutoarele sunt însă cu totul altele. Fără voia lor, reprezentanţii Crucii Roșii s-au confruntat cu un protest spontan al refugiaţilor ţinuţi în ploaie, îndreptat de fapt împotriva autorităţilor din Macedonia. La fel s-a întâmplat și în Ungaria, unde au fost refuzate sticlele cu apă. Substratul religios cu greu poate fi invocat în această privinţă.
O altă secvenţă prezintă un refugiat ca terorist. „Vi-l amintiţi? Anul trecut, apărea în pozele ISIS. Acum, este refugiat. Nu-i aşa că suntem fraieri?!” Acesta este mesajul care însoţea imaginile într-o postare pe Facebook redistribuită de 80.000 de ori. Ulterior, BBC a atenţionat că personajul în cauză, pe nume Laith Al Saleh, făcea de fapt parte din armata lui Assad care lupta împotriva Statului Islamic (vezi video). Este o demonstraţie a faptului că mai puţin contează adevărul în această campanie de cultivare a fricii. Și nu este doar cazul României. Pe fondul invaziei la care Europa asistă neputincioasă, teama de musulmani nu cunoaște graniţe.
Teama, o constantă cotidiană
Producţia video din limba română s-a bucurat de un „real succes”, având deja în jur de 1 milion de vizualizări. Este o demonstraţie a modului în care mediul online are capacitatea de a induce la nivel subliminal o teamă, mai mult sau mai puţin justificată, faţă de un fenomen încă insuficient înţeles.
Nici presa centrală nu ezită în a alarma în mod suplimentar, chiar dacă argumentaţia este la limita naivităţii. De exemplu, ediţia online a Evenimentului Zilei prezintă un video cu un copil care face un gest plin de agresivitate spre unul dintre cameramani. Ziarul românesc a titrat imediat: „GESTUL copiilor MUSULMANI care trădează adevăratul SCOP din spatele valului de migraţie”. Este ușor de descifrat miza acestei abordări care exagerează și generalizează un fapt, totuși, destul de izolat.
Politicienii au intrat și ei în acest joc, făcând trimiteri dure la refugiaţi și vorbind despre pericolul pe care îl reprezintă. Această atitudine a determinat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să intervină și să avertizeze că „astfel de exprimări au ca efect crearea unei atmosfere ostile, degradante şi umilitoare la adresa unor persoane aflate în situaţii vulnerabile”. Luate în vizor erau chiar declaraţiile fostului președinte, care „incită la ură”.
O joacă periculoasă
Acestea sunt doar câteva dintre exemplele care sugerează faptul că opinia publică se inflamează ușor, iar efectele se văd deja. Un ziar din Neamţ a iniţiat un sondaj de opinie la nivelul cititorilor, 77% dintre respondenţi spunând că nu sunt de acord ca refugiaţi să vină în judeţ, pe motiv că „suntem un popor creștin”. Mai recent, cetăţenii din Lunga (Timiș), care urmează să primească în jur de 500 de refugiaţi, au spus că le este frică din cauză că aceștia sunt violenţi, fiindcă „așa au auzit”(vezi video).
O simplă comparaţie cu atmosfera premergătoare Holocaustului indică similitudini de procedură cu maniera în care s-a consolidat antisemitismul la nivelul mentalului colectiv. Generalizări, panică intenţionată, prejudecăţi ferme, stereotipii acide vehiculate prin intermediul presei, discursuri inflamante ale politicienilor au făcut parte din arsenalul celor care au pus umărul la construcţia antisemitismului românesc, într-o manieră similară cu a celor care consolidează acum islamofobia.
Într-un articol din Huffington Post se acreditează chiar ideea că antisemitismul islamic este noua formă de antisemitism. Chiar dacă este nefirească, asocierea celor doi termeni exprimă totuși o realitate care se conturează tot mai mult, odată cu această criză de proporţii căreia Europa nu îi găsește deocamdată antidotul.
Filosoful francez Julien Benda anticipa în cartea Trădarea cărturarilor (apărută în 1927) că „secolul nostru va fi fost secolul organizării intelectuale a urilor politice”. A avut dreptate. Extremismul interbelic a fost rezultatul fricii convertite în ură. Benda a intuit că acesta este un parcurs obligatoriu. Până și intelectualii au căzut în această capcană, fiind organizatori ai urii, spune Gabriel Liiceanu în cartea Despre ură. În opinia filosofului român, cu cât o ură este mai organizată intelectual (adică argumentată și exemplificată), cu atât resursele de distrugere devin mai mari.
Posibil ca unele elemente acuzatoare la adresa refugiaţilor să fie veridice, însă opţiunea incriminării în masă a unei întregi etnii sau culturi nu este cea mai fericită alternativă. Istoria este martoră a efectelor care se produc în această situaţie. Teama este firească, în condiţiile în care teroriștii pot fi deghizaţi în refugiaţi. Însă aceeași teamă, dusă la extrem, anesteziază simţurile și generează indiferenţă, iar solidaritatea, atât de mult invocată în ultimul timp, poate fi destul de ușor exilată din conștiinţa publică.
