O nouă abordare a testului bezelei

328

Dacă până acum se credea că singurul lucru care dictează asupra autocontrolului unei persoane sunt genele acesteia, o nouă abordare a testului bezelei (marshmallow test) arată că acesta este mai degrabă învăţat prin interacţiunea cu cei din jur.

În anul 1972, Walter Mischell, de la Universitatea Stanford, a făcut unul dintre cele mai importante experimente din domeniul psihologiei. Pe parcursul a mai multor sesiuni, a strâns 600 de copii, cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani, pe care i-a lăsat rând pe rând într-o cameră goală, aşezaţi în faţa unei mese pe care se afla o bezea (marshmallow). El le spunea copiilor că urma să revină după 15 minute şi dacă atunci observa că nu mâncaseră acea bezea, primeau alta şi atunci puteau mânca ambele dulciuri. Unii mâncau bezeaua imediat după ce pleca, alţii aveau răbdare câteva secunde sau minute, iar alţii aşteptau recompensa promisă. Ceea ce a vrut Mischell să testeze prin acest experiment era capacitatea copiilor de înfrânare, abţinere şi autocontrol. În urma acestuia, a constatat că abilitatea de abţinere era corelată cu o capacitate mai mare de autocontrol la vârsta adultă, notează washingtonpost.com.

După 20 de ani, Mischell a analizat situaţia copiilor, deja adulţi, care participaseră la experiment şi a observat că cei care se abţinuseră aveau mai mult succes în viaţa personală şi profesională. El a interpretat acest lucru ca fiind o dovadă clară a faptului că autocontrolul este o capacitate intrinsecă a unei persoane, care ţine de personalitatea şi genele ei şi că aceasta avea drept consecinţă un viaţă cu multe reuşite.

După mai bine de 40 de ani, o echipă de oameni de ştiinţă de la Universitatea din Rochester contrazic concluziile lui Mischell şi susţin că autocontrolul sau stăpânirea de sine nu sunt capacităţi înnăscute, ci depind în mare parte de mediul din care fac parte persoanele respective, de cei din jur şi de starea cognitivă. Pentru a demonstra acest lucru, au strâns nişte copii pe care i-au lăsat într-o cameră singuri, rând pe rând; înainte de a le da acea bezea, aceştia se întâlneau cu o persoană adultă, care le dădeau nişte carioci să deseneze şi care le promiteau că, după câteva minute, urmau să le aducă mult mai multe şi mai interesante. Unii îşi îndeplineau promisiunea, alţii nu.

În felul acesta, autorii experimentului doreau să-i facă pe copii să devină, pe de-o parte, nesiguri şi neîncrezători faţă de persoana care îşi încălca promisiunea şi pe de altă parte, încrezători în cea care şi-o îndeplinise. După această primă fază, au făcut acelaşi lucru ca şi Mischell: le-au oferit copiilor o bezea, spunându-le că dacă se vor abţine timp de 15 minute şi nu o vor mânca, vor mai primi încă una.

Cercetătorii au constatat că prima fază avusese o mare influenţă asupra copiilor, deoarece unii dintre ei, care fuseseră amăgiţi, nu aveau încredere că vor primi şi a doua bezea. Doar unul dintre cei 14 copii amăgiţi s-a abţinut timp de 15 minute, pe când mai bine de jumătate dintre ceilalţi copii, care nu fuseseră înşelaţi, au făcut acelaşi lucru.

În urma acestui experiment, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Rochester au observat că timpul de aşteptare al copiilor care aveau încredere era mai mare decât al celor care nu aveau. Prin urmare, au interpretat acest lucru în felul următor: mediul înconjurător, starea cognitivă, aşteptările şi procesul raţional de luare a deciziilor influenţează mult mai mult capacitatea de autocontrol decât personalitatea sau alţi factori. Cu alte cuvinte, decizia de a mânca sau nu acea bezea era influenţată de situaţie şi de încrederea pe care o aveau în persoana care le promisese o altă bezea.