Planeta sinucigașilor (II)

41

Timpul trecut de la sinuciderea Mădălinei Manole a fost suficient pentru ca subiectul să dispară din sfera discuţiilor publice. Situaţia reflectă un tipar confirmat iar şi iar: dezbaterile privind sinuciderea izbucnesc brusc, spontan, atunci când evenimentul este legat, într-un fel sau altul, de o personalitate sau de o categorie care se află în atenţia presei.

Timp de câteva zile de la eveniment, jurnaliştii oferă un amestec de noutăţi şi indiscreţii, informaţii preluate din diverse studii ştiinţifice şi, mai ales, statistici, interviuri şi comentarii ale unor experţi recunoscuţi sau autointitulaţi ca atare, recomandări pentru evitarea unei eventuale confruntri cu situaţii similare în familie sau între prieteni/colegi. Prin generalitatea acestor informaţii, sugestiile se pot constitui într-un set util de poveţe folositoare, contribuind la salvarea unor vieţi.

Pe de altă parte însă, mediatizarea obsesivă a acestor cazuri poate avea un efect foarte nociv. Prezentarea detaliată a informaţiilor de registru privat, cu caracter emoţional, din viaţa victimelor (de exemplu, cât de nefericită era viaţa acestora), descrierea obsesivă a mijloacelor de suicid folosite pot contribui la conturarea unor gânduri sinucigaşe difuze şi la precipitarea acţiunilor violente îndreptate împotriva propriei persoane.

După trecerea fazei acute de interes, publicul minim interesat rămâne ceva mai bine informat, câteva dintre numeroasele prejudecăţi cu privire la acest subiect sunt subminate – sau înlocuite cu alte prejudecăţi şi adevăruri parţiale -, şi terenul este pregătit pentru următorul caz care va fi mediatizat. Emoţiile generate de cazul precedent vor erupe din nou, jurnaliştii se vor concentra să trateze cazul într-un mod aparent original.

Cum pot fi recunoscute tendinţele suicidale

1. Cele mai multe persoane care se sinucid dau suficiente semnale verbale sau comportamentale cu privire la intenţiile lor.
2. Acestea au simţăminte ambivalente cu privire la viaţă şi moarte. Ele doresc nu atât de mult să moară, cât să nu-şi continue viaţa în condiţiile actuale.
3. La cele mai multe persoane, tendinţele de sinucidere sunt numai de scurtă durată.
4. Sinuciderile afectează toate clasele sociale.
5. Persoanele care se sinucid pot fi foarte nefericite, dar nu neapărat bolnave mintal.
6. De trei până la cinci ori mai multe femei au tentative de sinucidere, dar bărbaţii finalizează sinuciderea de trei până la cinci ori mai des.
7. Nu s-a putut identifica o determinare genetică, totuşi sinuciderile apar mai frecvent în anumite familii decât în altele.
8. Deşi se fac adesea legături între depresii şi sinucidere, sunt multe alte stări emoţionale care sunt legate de sinucidere, cum ar fi răzbunarea şi mânia.
9. Există o corelaţie puternică între consumul de alcool şi sinucidere.
10. A cere unei persoane să discute gândurile pe care le are cu privire la sinucidere este o dovadă de interes şi poate fi chiar lucrul care va preveni actul sinucigaş.
11. Incidenţa sinuciderilor creşte odată cu vârsta şi este foarte ridicată în cazul bătrânilor.

Margaret T. Lawrence şi John R. Ureda, „Student Recognition of the Response to Suicidal Peers”, Suicide and Life-Threatening Behavior, 20, Summer 1990, p. 166

Dar poate fi rezolvată problema sinuciderii prin descrierea actului în sine, prin detalii despre cele petrecute, prin statistici şi explicaţii diverse? Studiul manifestărilor patologice este, fără îndoială, necesar pentru cei care se vor ocupa de omul bolnav. În afară de abundenţa informaţiilor referitoare la formele şi indiciile afecţiunii, necesare pentru identificarea ei, cunoaşterea patologiei sugerează încă de la început unele măsuri elementare în vederea prevenţiei. Dar de aici şi până la reabilitare este o cale foarte lungă, care nu va putea niciodată să fie străbătută cu ochii la simptome şi doar descifrând statisticile care vin din direcţia patologiei. Patologia poate fi subminată numai de viaţă, viaţă invincibilă, viguroasă, contagioasă… Existenţa scurtată, ciuntită, detestată poate redeveni frumoasă şi demnă de a fi trăită prin contact cu abundenţa vieţii.

Atunci când cineva se gândeşte tot mai serios că existenţa i se desfăşoară în condiţii atât de nefavorabile, încât viaţa nu mai este demnă de a fi traită, nu este suficient să fie monitorizat şi să se intervină înainte de a-şi face rău. Trebuie descoperită sursa percepţiilor individului și identificate cauzele care îl conduc spre asemenea concluzii.

„Beckett ridică întrebarea care a deflorat fiecare clipă liniştită, meditativă a lumii post-creştine: cum se trăieşte o viaţă fără sens? Nătâng, aşa cum o arată personajele demne de milă din Aşteptându-l pe Godot. Viaţa este prea complexă, prea împânzită de capcane şi întorsături inexplicabile şi farse neaşteptate, pentru a fi trăită – în şi prin ea însăşi – în orice alt fel. Când oamenii nu au nici cea mai vagă idee cu privire la scopul existenţei lor, când nu dibuie decât ipoteze diluate cu privire la origini, când nu pot face decât speculaţii – destul de rudimentare – cu privire la ce aduce moartea (şi logica arată că aceasta este cea mai importantă întrebare, căci ce urmează morţii va dura, fără îndoială, mult mai mult decât viaţa care o precede), este uimitor că oamenii reuşesc să trăiască chiar şi nătâng.” (Clifford Goldstein, Raţiuni ale inimii, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate, 2004, pp. 20-21)

Clifford GoldsteinÎn cartea Raţiuni ale inimii, Clifford Goldstein afirmă, în felul său tăios şi implacabil, ceea ce mulţi creştini susţin: O viaţă fără Dumnezeu este o viaţă fără sens. În aceste condiţii, nici nu este de mirare că oamenii rămaşi fără fundamentul credinţei în Dumnezeu ajung atât de derutaţi şi disperaţi, încât nu mai suportă să trăiască şi se sinucid. Dar ceea ce nemulţumeşte la această abordare este tocmai lipsa speranţei, cinismul asociat vieţii. Este ca şi când i s-ar spune unui om disperat: „Eşti tare nenorocit. În locul tău nici nu ştiu cum aş duce povara vieţii…” Şi atunci ce urmează? Asta este tot ce putem să îi oferim?

Ceea ce le trebuie oamenilor nu este confirmarea disperării lor, ci comunicarea curajoasă, autentică a vieţii abundente care este la dispoziţia lor! Este adevărat că, trăind într-un sistem de gândire paralel cu ateismul, fie el conştient sau implicit, este dificil pentru creştin să comunice abundenţa vieţii cu Dumnezeu celor care-L neagă sau Îl ignoră. Asta se poate face nu prin recurgerea la concepte şi simboluri religioase care nu poartă nicio semnificaţie pentru generaţia secularizată, ci prin manifestarea incontestabilă, autentică a speranţei, a iubirii care trece de barierele ideologice.

„’Nu putem nici să ne descotorosim de certitudinea morţii, nici să dobândim înţelegerea vieţii.’ E de necrezut că ceva atât de fundamental, atât de primordial, cum este viaţa, nu-şi poate justifica, cu atât mai puţin explica, propria existenţă. Naşterile nu sunt de obicei vestite de un cor luminos de fiinţe cereşti. Nu apărem pe lume cu instrucţiuni, explicaţii sau justificări înscrise în cutele trupului dolofan de bebeluş sau decodate din cele mai primitive strigăte. Pur şi simplu, într-o bună zi, ne naştem. Treptat, devenim conştienţi de noi înşine. Durerea, frica, foamea sunt adesea primele senzaţii ale conştiinţei de sine. Neinvitată, viaţa se îngrămădeşte pe capul celor care nu au cerut niciodată aşa ceva, dar rămâne totuşi dificil de înlăturat dacă e nedorită şi imposibil de păstrat dacă e dorită. Ni s-a dat ceva ce nimeni nu a căutat, pentru care nimeni nu şi-a făcut planuri şi la care nimeni nu şi-a dat consimţământul; nu suntem siguri ce este, ce înseamnă şi nici măcar de ce avem parte de ea; datele sale cele mai reale şi mai imediate – durerea, tristeţea, pierderea, frica – rămân inexplicabile. Cu toate acestea, ne agăţăm de ea cu fervoare, pasiune şi instinct, deşi fără excepţie – şi adesea după o luptă mizerabilă, amară şi zadarnică – o pierdem oricum cu toţii. Este aceasta viaţa omului?” (Francisco Jose Moreno, citat de Clifford Goldstein, Raţiuni ale inimii, pp. 21-22)

Prin a fi viu, pur şi simplu, omul va trezi şi în celălalt dorinţa de a fi viu, simţul că viaţa este prea surprinzătoare şi pasionantă ca tocmai el să lipsească când ea va străpunge tina şi va înflori… Dacă Biblia este terra incognita pentru cei din jur, creştinul care va gusta el însuşi din izvoarele ei adânci va merge spre ceilalţi cu o vitalitate molipsitoare: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:38). Conversaţiile curente şi informaţiile din mass media sunt puternic impregnate de ideea de moarte şi de semnele cangrenei care o precede. Fiecare creştin „face ţara cu putinţă de locuit” (Isaia 58:12).

Investiţia în relaţii

Oamenii sunt legaţi unii de alţii prin multe fire şi în contexte şi structuri variate – familii, grupuri de prieteni, colectivităţi de muncă, şcolare. Fiecare dintre acestea reprezintă medii în care valoarea şi atractivitatea vieţii poate fi sporită.

Suportul familiei este vital pentru a depăşi tendinţele de sinucidere, dar și pentru a evita apariţia acestora. Un studiu efectuat pe studenţi care s-au gândit la suicid, au prezentat tentative sau au finalizat sinuciderea a scos la iveală că „aveau ca trăsătură comună o familie disfuncţională (caracterizată prin divorţ, separare, moartea unui părinte, recăsătorire, familie monoparentală) şi un mediu familial haotic”1.

Familiile solide, care investesc timp şi încredere în remedierea relaţiilor dificile, construiesc un fundament pentru viaţă, pentru creştere, pentru sănătate socială, cu rezultate care depășesc aşteptările. Cercul speranţei, al iubirii, al responsabilităţii se lărgeşte constant.

Prietenia şi sprijinul arătat adolescenţilor şi tinerilor aflaţi într-o criză reprezintă un alt triumf al vieţii asupra distrugerii şi morţii. Un alt studiu, având ca subiecţi tot studenţii, arată că „peste 90% dintre studenţii care au încercat să se sinucidă au avut un eşec la şcoală sau la serviciu. Următorul factor major este reprezentat de probleme în relaţiile de dragoste”2.

În schimb, sprijinul social acordat de familie, prieteni, colegi, vecini şi credincioşi din biserică „promovează sănătatea mentală şi absoarbe stresul psihologic”3.
Complicaţii liturgice
De-a lungul istoriei lor, bisericile tradiţionale au formulat reguli şi proceduri riguroase cu referire la cei care-şi provoacă singuri moartea. Cazurile recente de suicid au readus în atenţia publicului învăţătura şi practicile ortodoxe, care susţin că persoanele sinucigaşe nu au parte de iertare, nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare. Ca urmare, nu li se pot face slujbe de înmormântare şi nici nu sunt îngropaţi în cimitir cu cei credincioşi. Dar la poziţia aceasta atât de categorică există însă numeroase nuanţări şi excepţii, mai ales în cazurile în care există indicii de tulburare emoţională puternică sau boală mintală, care diminuează discernământul şi responsabilitatea.

Motivele ce stau la baza acestei pozitii au fost probabil lăudabile. Refuzul unor ceremonii funerare pentru sinucigaşi era destinat să descurajeze pe cei care cochetau cu ideea. Reuşita metodei rămâne incertă pentru că este greu de măsurat. În schimb, aşa cum se întâmplă frecvent, argumentul de la început devine discutabil sub presiunea cazurilor concrete. Aşa se întâmplă când oamenii încearcă să stabilească ceea ce numai Dumnezeu are dreptul să facă. Verdictul privind destinul veşnic al oamenilor nu poate, şi nici nu trebuie, să fie pronunţat sau măcar anticipat aici. „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4:5).

Şi mai dificil de admis este accepţiunea că rugăciuni şi ceremonii religioase făcute după moartea unei persoane i-ar putea influenţa mântuirea. Citirea simplă, fără prejudecăţi, a Bibliei arată că moartea este completă (dar nu definitivă, pentru că va avea loc învierea). Mântuirea va fi decisă de Dumnezeu, în harul Său insondabil, numai în virtutea relaţiei stabilite între om si El: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:9,10).

Dumnezeu, care a făcut din Iisus Christos „adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:9), nu va lăsa nimic nefăcut ca să faciliteze soluţia mântuitoare a credinţei – chiar până în ultima clipă a vieţii, aşa cum arată exemplul tâlharului răstignit lângă Iisus Christos.

Slujba simplă, susţinută în afara biserici și fără menţionarea numelui sinucigașului în rugăciuni se face „numai pentru mângâierea familiei”, așa cum s-a hotărât și în recentul caz mediatizat. De fapt este vorba tocmai despre ceea ce ar trebuie să reprezinte fiecare slujbă de înmormântare. O asemenea ceremonie de înmormântare îl reprezintă corect pe Dumnezeu, care spune: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).

Catehismul romano-catolic (articolele 2280-2283) condamnă categoric sinuciderea ca încălcând dreptul lui Dumnezeu de „Stăpân suveran al vieţii”, „înclinaţia naturală de a păzi şi perpetua viaţa”, „dreapta iubire de sine” şi „iubirea de aproapele, pentru că rupe în mod nedrept legăturile de solidaritate cu societatea familială, naţională şi umană”. Catehismul conchide: „Sinuciderea este contrară iubirii Dumnezeului celui viu”4. Totuşi, adaugă: „nu trebuie să ne pierdem speranţa în mântuirea veşnică a persoanelor care şi-au dat singure moartea. Biserica se roagă pentru persoanele care au atentat la propria viaţă”. În timp ce această poziţie aduce mai multă mângâiere celor îndoliaţi, care nu trebuie să sufere şi povara unei înmormântări de ruşine pe lângă pierderea şocantă, perpetuează practica rugăciunilor pentru cei morţi, care nu poate fi justificată cu Biblia.

Viaţa este un dar preţios, indiferent de dogme, de afirmaţiile teologilor, ale clericilor sau filosofilor, indiferent de problemele şi crizele cu care se confruntă cineva. Nu avem certitudini privind implicaţiile eterne ale gestului sinuciderii. Acestea rămân o prerogativă intrinsecă Fiinţei Divine. Ştim însă că viaţa este încă un mister, o scânteie care se naşte fără a-i putea explica mecanismul, rod al suflării Creatorului, o răzbire a transcendentului în lutul ţeapăn, rigid. Tocmai de aceea merită depuse toate eforturile pentru a o prezerva. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul are dreptul şi datoria să trăiască. Este singura opţiune.


1. M. David Rudd, „The Prevalence of Suicidal Ideation Among College Students", Suicide and Life Threatening Behavior, Summer 1989, 19:2, p. 180
2. Philip W. Meilman, Janice A. Pattis, Deanna Kraus-Zeilmann, „Suicide Attempts and Threats on One College Campus: Policy and Practice", Journal of American College Health, 42, January 1994, p. 152
3. Sherry L. Whatley, James R. Clopton, „Social Support and Suicidal Ideation in College Students", Psychological Reports, 71, 1992, pp. 1123-1124
4. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993