Liberalismul în Iran – Cealaltă faţă a covorului persan

278

Fiindcă Iranul are o politică strictă privind accesul jurnaliştilor străini în ţară, informaţiile care ajung la publicul extern sunt limitate. Condus de un preşedinte impus sub masca democraţiei, renegat de alegători, Iranul pare un sistem închis, cu reguli religioase sufocante pentru cetăţenii lui. Tabloul, însă, e posibil să fie unul incomplet, cum incompletă ar fi şi descrierea României comuniste doar prin imaginea cozilor la alimentară.

Deficitului de imagine externă a Iranului i se adaugă constant veşti surprinzătoare despre regulamentele sociale impuse prin ordine religioase musulmane. Cel mai recent exemplu este o fatwa dată de Ayatollahul Khamenei împotriva muzicii, ca răspuns la întrebarea unui tânăr iranian care voia să știe dacă e bine să urmeze cursurile unei şcoli de muzică. Liderul suprem a răspuns că muzica „nu este compatibilă” cu valorile Republicii Islamice, de aceea tinerii ar trebui să îşi găsească alte activităţi de recreere. Khamenei a emis mii de alte fatwe, de la cele privind legea islamică, până la cele legate de pariurile la baschet, copiii crescuţi în grădiniţe unde merg şi ne-musulmani, împrumuturile pentru studenţi sau cazarea în hotelurile vizitate anterior de budişti1.

6 feţe inedite ale Iranului

1. Fatwa gay-friendly. Nu toate fatwele emise de ayatollah ar stârni opoziţia apărătorilor drepturilor omului. De pildă, un decret emis chiar de fondatorul Republicii Islamice, ayatollahul Ruhollah Khomeini, a permis transsexualilor să îşi schimbe sexul prin operaţie, deoarece ambiguitatea sexuală era o piedică în achitarea de îndatoririle religioase. De asemenea, deşi interzice adoptarea standardelor occidentale de frumuseţe, conducerea religioasă a permis aplicarea de pierce-uri în nas, doar cu condiţia de a nu fi afişate în public.

2. Moda sfidează regulile. S-a vorbit mult despre reglementări precum ghidul tunsorii modeste, o directivă transmisă frizeriilor iraniene, prin care era indicat aspectul ideal al tânărului musulman – păr scurt, barbă mare. În ciuda numeroaselor discuţii privind codul vestimentar, tineretul iranian rămâne rebel şi greu de supus conservatorismului. De exemplu, fatwa pentru tunsori este uşor de ocolit de către iranienii care aleg frizeriile „subterane”, cele care activează la negru şi pentru care cerinţa clientului e singura fatwa. Mai mult, fetele iraniene privesc cu detaşare obligaţia de a purta vălul islamic. În Iran, hijabul2 acoperă doar simbolic părul şi este adesea un obiect de îmbrăcăminte bogat decorat, în contrast cu simplitatea pe care ar trebui să o reprezinte, prin tradiţie. Adolescentele forţează standardele purtând haine mulate şi bluze care trec de zona taliei, dar acoperă mult mai puţin decât o haină chador3 tradiţională.

3. Ţara care respiră prin satelit. Autorităţile islamice interzic urmărirea de progame TV prin satelit, considerându-le o fereastră prin care imoralitatea vestică se poate infiltra în viaţa musulmanilor drept-credincioşi. Televiziunile patronate de iranieni care au emigrat în alte ţări (predominant Canada şi Suedia), al căror mesaj este adesea împotriva guvernului de la Teheran, reprezintă un alt motiv al interzicerii programelor prin satelit. Cu toate acestea, în zonele urbane ale Iranului, în dreptul fiecărei case se poate observa o antenă satelit. În plus, un studiu efectuat de Departamentul de Ştiinţe Sociale din cadrul Universităţii Al-Zahra4 din Teheran relevă că privitul emisiunilor TV prin satelit constituie principalul mod de petrecere a timpului liber pentru 5,8% dintre tinerii iranieni. Iranienii preferă televiziunile care emit din diaspora, în detrimentul televiziunilor naţionale, care sunt văzute ca o portavoce a regimului islamic, impregnate de propagandă guvernamentală şi religioasă5.

4. Cine zice că iranienii nu au voie să bea? Nici interdicţia naţională privind consumul de alcool nu este respectată de iranienii care au poftă de ceva băutură. Oricine vrea să bea un pahar de vin poate să cumpere fără probleme de la numeroşii comercianţi creştini care au dreptul de a produce şi consuma vin6.

5. Educaţia sexuală în Iran. Liberalizarea iranienilor se vădeşte şi din educaţia sexuală de care au parte. Iranul deţine propria fabrică de prezervative, una dintre puţinele fabrici de acest gen din Orientul Apropiat, cu o producţie anuală de aproximativ 45 de milioane de bucăţi. Existenţa acestei fabrici se justifică în contextul numeroaselor campanii naţionale de planificare familială, gândite de oficiali pentru a stopa boom-ul natalităţii, care reprezenta o ameninţare serioasă în urmă cu câţiva ani7. Chiar şi aşa, Iranul rămâne o ţară tânără8, cu aproximativ 72,9% din populaţie cuprinsă între vârsta de 15 şi 64 de ani, în timp ce 21,7% este segmentul ocupat de copiii între 0 şi 14 ani, iar 5,4% reprezintă segmentul de vârstă de peste 64 de ani.

6. Iranul, în luptă cu drogurile. Succesul repurtat de campaniile de planificare familială nu a fost însă oglindit perfect în altă problemă majoră a Iranului: traficul de droguri. Deşi laudă eforturile uriaşe ale guvernului iranian, care „a investit bani şi sânge”9 pentru eradicarea traficului, analiştii se văd nevoiţi să recunoască faptul că proliferarea drogurilor rămâne o ameninţare la securitatea Iranului10, mai ales din cauza învecinării cu Afganistanul, sursa a 90% dintre opiatele lumii11. Cu un număr de 2 milioane de dependenţi, guvernul iranian a luat măsuri radicale pentru a lupta împotriva situaţiei dezastroase generate şi de faptul că Iranul se află pe una dintre marile rute ale traficului cu substanţe adictive. Astfel, autorităţile nu doar că distribuie seringi pentru a preveni răspândirea infecţiilor, dar au aprobat şi un program de tratament cu metadonă. Dacă manifestă îngăduiţă faţă de persoanele dependente, guvernul islamic nu îi iartă pe traficanţi. Potrivit unei statistici citate de agenţia France Presse, anul acesta, nu mai puţin de 102 persoane au fost executate prin spânzurare pentru implicare în traficul de stupefiante. Bilanţul pe 2009 aproape triplează aceste cifre: numărul celor spânzuraţi se ridică la 270. Între 1979 şi 2006, aproximativ 3.600 de poliţişti iranieni şi-au pierdut viaţa în confruntările cu traficanţii, se arată într-o analiză UPI12.

Din orice unghi ar fi privit, Iranul e departe şi de a fi o ţară de oameni paşnici. Iranul e o naţiune în care liniştea este mai degrabă excepţie decât regulă, ceea ce îi măreşte vulnerabilitatea la atacurile externe. Această vulnerabilitate transpare chiar şi din discursurile agresive ale preşedintelui iranian. Privite în lumina frământărilor complexe din ţară, ele apar ca o tentativă de a securiza prin ameninţare. Fie şi numai din acest motiv, viitorul diplomatic al Iranului este unul incert.

Educat, deci antiteocrat?

Incert este şi viitorul politic intern al Iranului, deşi unii analişti prevăd prăbuşirea teocraţiei iraniene, ca urmare a liberalizării populaţiei tinere, prin educaţie. Tinerii iranieni şi-au dezvoltat propria cultură şi o identitate socială diferită, sub numeroase aspecte, de cea a generaţiei anterioare. Totodată ei au devenit reticenţi, dacă nu chiar refractari, la conservatorismul religios impus politic.

„În mod ironic, multe dintre schimbările sociale vizibile azi în Iran, care indică o deplasare înspre o democraţie liberală, sunt rezultatul politicilor promovate chiar de liderii teocraţiei”, scriu analiştii de la APS Diplomat Redrawing the Islamic Map. De exemplu, în timpul războiului cu Irakul (1980-1988), probabil din considerente strategice, a fost consolidată infrastructura de drumuri care leagă zonele urbane de cele rurale, dar şi infrastructura de electricitate de la sate. În plus, tot în acea perioadă, au fost construite numeroase şcoli şi spitale. Tinerii au început să aibă acces mai uşor la o educaţie mai amplă decât părinţii lor, astfel că gradul de cultivare a tinerilor iranieni a ajuns să fie mult mai mare astăzi decât în perioada fostului regim de guvernare, condus de şahul Pahlavi 13. De aceea unii analişti au intuit că, pe măsură ce accesul tineretului la informaţie continuă să crească, disponibilitatea de a urma directivele teocratice va scădea până la extincţie. O nouă eră, mai actuală şi mai eficientă, democratică, pare să aştepte la colţul istoriei. Două contraargumente cer o evaluare mai complexă a acestei teorii.
O religie ataşată de cultură
Islamul s-a aşezat, în etape şi ere succesive, la confluenţa celor mai mari civilizaţii ale lumii, într-un areal bogat cultural, pe care l-a integrat şi l-a dezvoltat. Civilizaţia musulmană, scria Fernand Braudel, a împrumutat masiv de la vechile civilizaţii orientale şi mediteraneene. Braudel relevă ataşamentul faţă de cultură al liderilor musulmani prin exemplul califului al-Hakam al II-lea (sec. X d. Ch.), care avea, la Cordoba, o bibliotecă de 400.000 de manuscrise. Deşi recunoaşte că cifrele ar putea fi exagerate, Braudel nu se abţine de la a face o comparaţie cu biblioteca lui Carol al V-lea, fiul lui Ioan cel Bun, care deţinea doar 900 de volume14.

În plus, dacă în timpul vieţii lui Mahomed şi până în secolul VIII, islamismul s-a răspândit prin supunerea civilizaţiilor „păgâne”, Braudel notează că, de la jumătatea anului 800, islamul a început să înainteze masiv prin intermediul convertirii. Ortodoxismul islamic – mişcarea sunită – a apărut ca reacţie la un curent viguros de raţionalism, care s-a manifestat în arealul arab în secolele VII-VIII şi care considera că raţiunea este suficientă pentru discernământ, iar revelaţia este doar auxiliară.

Portret de terorist

Închistarea actuală a sistemelor totalitariste islamice şi defulările lor radicale nu pot fi justificate numai prin lipsa de informare a credincioşilor.

Un sondaj Gallup, efectuat în 10 ţări predominant musulmane, a relevat câteva aspecte care contrazic concluzia populară potrivit căreia, cu cât o persoană este mai educată, cu atât va avea o viziune mai puţin radicală.

Musulmanii radicalizaţi politic sunt mai educaţi şi mai bogaţi decât musulmanii cu vederi politice moderate. Sondajul Gallup a confirmat studii anterioare care sintetizau profilul teroristului islamic astfel: tânăr (în jur de 20 de ani), din pătura de mijloc a societăţii, cu o motivaţie puternică spre realizarea unor obiective, dispus să se dezvolte, având o educaţie în domeniul ştiinţelor sau ingineriei şi provenind dintr-o familie normală, unită. Majoritatea celor investigaţi ar fi trecut drept tineri model3. Potrivit sondajului Gallup, în medie, musulmanii cu vederi radicale sunt mai educaţi decât cei moderaţi: 67% dintre radicali au studii medii sau peste, în vreme ce doar 52% dintre moderaţi îşi pot descrie astfel instruirea. Apoi, doar 23% dintre musulmanii radicali au declarat că ar avea venituri sub medii, comparativ cu 28% dintre moderaţi.

Revoluţia de după revoluţie

Iranul nu a fost dintotdeauna un sistem teocratic. Cu doar trei decenii în urmă, Iranul era o monarhie laică înfloritoare. În timpul conducerii şahului Mohamed Reza Pahlavi, Iranul a cunoscut o amplă modernizare şi europenizare a structurilor economice, sociale şi politice. Revoluţia islamică din 1979, în urma căreia şahul a fost exilat şi Republica Islamică a fost instaurată, a surprins mulţi analişti internaţionali. Nu doar că nu a pornit de la premisele obişnuite ale unei revoluţii (criză economică, militară, revolta claselor inferioare), dar a implicat şi un număr impresionant de participanţi: 10% din populaţia ţării 16. Prin comparaţie, revoluţia din România, din 1989, a implicat puţin peste 1% din numărul locuitorilor, în condiţiile în care populaţia Iranului este de trei ori mai mare decât a ţării noastre.

În decembrie 1979, un referendum naţional aproba instaurarea ayatollahului Khomeini ca lider suprem al Republicii Islamice, condusă pe baza unei constituţii teocratice.

Lupta pentru un ideal oriental

Samuel Huntington consideră că Revoluţia Islamică se aseamănă mult cu reforma marxistă prin „încrederea în schimbarea fundamentală” şi „viziunea asupra societăţii perfecte”. El vede asemănări şi cu reforma protestantă, întrucât „ambele reprezină reacţii la stagnarea şi corupţia instituţiilor existente; pledează în favoarea unei forme mai pure şi mai revendicative a religiilor”17.

Tinerii, comentează pentru PBS profesorul Ahmad Sadri de la Forest Lake College (SUA), „nu cer sancţiuni împotriva Republicii Islamice. Ei doar cer lumii să recunoască faptul că liderii Iranului nu îi reprezintă pe cetăţenii iranieni şi nici revoluţia ai căror moştenitori sunt”18.

Revoluţia din 1979 a dorit o renunţare la secularism şi o întoarcere la islamism. Dacă astăzi tinerii nu mai au aceleaşi idealuri ca ale părinţilor lor, ar putea fi nu pentru că sunt mai educaţi, ci pentru că amendează definiţia islamului propagată de liderii politico-religioși, fără respectul pentru libertatea de gândire şi acţiune pe care generaţiile anterioare le preţuiau ca valori ale islamului.


1 Robin Wright, Dreams and Shadows: the Future of the Middle East, Penguin Press, 2008, p. 292
2 Văl folosit de femeile musulmane pentru acoperirea capului şi a gâtului, potrivit glosarului Muslim Aid, disponibil la www.muslimaid.org
3 Obiect de vestimentaţie islamică, menit să acopere corpul din cap până în picioare, www.rhmm.net
4 Mohammad Taghi Sheykhi, „Children and Young People's Status in Iran: Profiles and Challenge", Electronic Journal of Sociology, 2006, www.sociology.org
5 Steve Metcalf, Iranians strive to beat media controls, 4.05.2006, news.bbc.co.uk
6 Azadeh Moaveni, The Problem of Wine in Iran, 25.01.2009, newsgroups.derkeiler.com
7 David Swanson, The Best Defense Iran Could Have, 17.12.2008, www.scoop.co.nz
8 CIA, The World Factbook, 19.02.2010, www.cia.gov
9Antonio Maria Costa, director executiv al Departamentului Droguri şi Infracţiuni în cadrul Oficiului vienez al ONU, într-un interviu pentru Newsweek, www.newsweek.com
10Ali Asghar Pahlavan, Grappling with the menace of drugs, Tehran Times, 18.02.2010, www.tehrantimes.com
11Der Spiegel, Karzai's Brother Under Drug Suspicion, 31.08.2006, www.spiegel.de
12Derek Sands, Analysis: Iran's drug problems expanding, 20.08.2007, www.upi.com
13. Pam Stein, Iran - The Generation Gap, APS Diplomat Redrawing the Islamic Map, 13.05.2002, www.thefreelibrary.com
14. Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 108
15. Saad Eddin Ibrahim, Egypt's Islamic Militants, Middle East Research and Information Project Reports, 1982, p. 11
16. Kurzman, The Unthinkable Revolution in Iran, 2004, p.121
17.Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucureşti, 1997, p. 164
18. Ahmad Sadri, Iranian Greens are not Revolutionaries, 25.10.2009, www.pbs.org
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.