Culmea sacrificiului – Harakiri în secolul 21

661

Japonia nu se mai poate lăuda cu o economie de top, însă preia conducerea globală în alt aspect ce ţine de economia ţării, și anume numărul de sărbători naţionale, în care angajaţii ar trebui să își ia liber, dar nu o fac. Premierul Shinzo Abe și-a propus să combată ideea că patria cere sacrificiul suprem la locul de muncă.

Vineri, parlamentul urmează să aprobe Ziua Muntelui, a 16-a zi de sărbătoare naţională. Chiar și Franţa, Spania și Italia, faimoase pentru programul lejer de muncă, au mai puţine sărbători naţionale. De exemplu, Statele Unite are doar 10, iar România 12. Însă faţă de americani sau români, japonezii își iau în medie doar 8,6 zile de vacanţă pe an, adică mai puţin de jumătate din concediul de odihnă prevăzut în lege. Este un fenomen pe care cu greu îl putem înţelege și care a dus la o nouă formă de „suicid”.

Harakiri profesional

Harakiri este o formă de suicid specifică japonezilor. Karoshi este o altă formă de suicid, considerată echivalentul lui harakiri la locul de muncă. Karoshi se traduce ca „moarte prin suprasolicitare” și este o cauză de deces recunoscută legal încă din anii 1980. De atunci, numărul cazurilor a crescut, iar dăţile în care guvernul a oferit o plată compensatorie familiilor îndoliate au crescut și ele.

Dacă un deces este considerat karoshi, familia supravieţuitoare poate primi compensaţii de aproximativ 20.000 de dolari pe an de la stat și uneori poate obţine de la angajator până la 1 milion de dolari. Pentru decesele care nu sunt diagnosticate drept karoshi, familia nu primește nimic. Dacă în anul 1988, doar 4% dintre aplicaţiile pentru compensare au fost acceptate de stat, până în 2005, procentul a crescut până la 40%, scrie The Economist. Ceea ce înseamnă că statul își face de două ori rău: pierde și oameni și bani.

Prin urmare, companiile sunt presate să își schimbe cultura și organizarea. În noiembrie 2005, o curte de judecată a acceptat cererea unei femei de recunoaștere a karoshi în dreptul soţului ei, care a murit la 30 de ani, după ce a lucrat 80 de ore peste program, în fiecare lună, pentru ultimele 6 luni. Bărbatul lucra la Toyota, care a considerat că orele din afara programului sunt voluntare și nesupuse plăţii. Decizia curţii a vorbit întregului sistem corporatist din Japonia, unde este doar normal să lucrezi zilnic peste program.

Un mix de probleme

În medie, un angajat la bancă lucrează în Japonia câte 3.000 de ore pe an, adică 12 ore pe zi, timp de 250 de zile pe an, asta fără să se ia în calcul orele petrecute peste program. Fenomenul se repetă și în alte domenii. Muncitorii japonezi din industria prelucrătoare stau peste program de aproape trei ori mai mult decât omologii germani și își iau mult mai puţine zile de odihnă decât aceștia.

„Este greu să-ţi iei liber. Chiar și pentru o singură zi, când te întorci trebuie să îţi ceri scuze că ai lipsit”, a declarat Mizue Narusawa, din Tokyo, despre noua sărbătoare naţională, scrie Wall Street Journal.

Tendinţa de a munci în plus este consolidată de factorii culturali. Japonezii respectă ţara și onoarea mai mult ca orice. Întotdeauna au muncit din greu, iar acest lucru a devenit respectat, dacă nu chiar venerat, drept fundamentul care a stat la baza revenirii economice a ţării, după războiul mondial. Valoarea de sine vine cu sacrificarea sinelui, pentru ca grupul să beneficieze în detrimentul individului, explică într-o lucrare profesorii Ishu Ishiyama și Akio Kitayama.

Neputinţa de a te opri

Chiar și dacă ar vrea să renunţe la aceste practici, presiunea din partea colegilor și competiţia pe piaţă îi prinde pe managerii japonezi într-un vortex de presiuni psihologice, care îi forţează să își dea și viaţa pe altarul muncii.

Iar după ani întregi de muncă în acest ritm, mulţi nu mai știu și nu mai pot să se odihnească nici când își iau liber. Fără stres se simt dezorientaţi. Masaaki Noda, profesor la Universitatea Kobe, spune că nu este greu de înţeles de ce atât de mulţi bărbaţi japonezi muncesc în acest ritm, din moment ce s-au izolat total de familie, iar munca este singurul refugiu pshilogic, singurul loc unde regăsesc sentimente familiale. Este un cerc vicios.

Un alt aspect al problemei este cel religios. Pentru mult timp, naţiunile credincioase, fie ele ortodoxe, catolice, protestante, musulmane, au luat o pauză de 24 de ore pe săptămână, de obicei duminica. O zi de pauză însemna o zi în care nu se mai lucra. „Magazinele se închideau, nu puteai să cumperi nici benzină, ci doar să mergi la spital. Astăzi funcţionăm 24/7 și asta are consecinţe. Ne îndreptăm spre un consens că asta duce la depresie și anxietate”, a declarat dr. Matthew Sleeth, autor al cărţii 24/6: A Prescription for a Healthier, Happier Life, într-un interviu pentru CNN.

Japonia este însă majoritar atee, ca și China, unde se repetă fenomenul karoshi. Cele două ţări ajung să înveţe din lecţii care costă vieţi, care sunt beneficiile unei zile de pauză, fie ea și Ziua Muntelui. Dacă nu o fac pentru familie sau pentru starea lor mentală, ar trebui să se odihnească măcar pentru un simplu motiv: să supravieţuiască, scrie doctorul Matthew Edlund, autor al cărţii Healthy Without Health Insurance and The Power of Rest, pentru Psychology Today.

Citește și De ce avem nevoie de o zi de pauză

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.