De ce ne plac filmele de groază

99

Apetenţa omului pentru oroare este incontestabilă și nu a apărut nicidecum odată cu mult blamatul Halloween, care ne va umple magazinele în săptămânile ce urmează.

Un lup care devorează o bătrânică (în Scufiţa Roșie), o bătrână canibală și o familie denaturată (vrăjitoarea și părinţii din Haensel și Gretel), automutilarea (surorile Cenușăresei, care își taie degetele și călcâiele pentru a-l înșela pe prinţ), profanarea cadavrelor (cârpaciul care coase un cadavru ciopârţit în Ali Baba și cei 40 de hoţi) sunt doar câteva dintre ororile care ne-au populat copilăria cu eroi cu atât mai buni cu cât au învins vicisitudini mai traumatice. Lista poate continua pentru a include și imaginea oribilă (și autohtonă) a capetelor ucise pe care lupul din Capra cu trei iezi le-a așezat pe pervaz din pură cruzime faţă de mama-capră, căreia nu mai poţi decât să îi dai dreptate când purcede a-l arde de viu pe lup.

Dacă poveștile pentru copii sunt atât de crude, ne mai mirăm că poveștile pentru adulţi sunt și ele doldora de intrigi care mai de care mai îngrozitoare? Există, desigur, o diferenţă între o poveste în care răul este pus acolo anume ca să potenţeze portretul biruitor al binelui și un film de groază al cărui final poate fi la fel de tragic ca și înșiruirea de scene sinistre care îl alcătuiesc. Dar, chiar și așa, filmele de groază înregistrează încasări fabuloase. Seria Saw, de exemplu, a avut, de una singură, încasări de aproape un miliard de dolari.

De ce căutăm aceste filme? Ce avem de câștigat din expunerea noastră la frică? Oamenii de știinţă au venit cu mai multe tipuri de explicaţii.

Teoria transferului de excitare susţine că stimularea pe care o percepem ca urmare a fricii poate fi transferată asupra altor experienţe, chiar dacă acestea sunt complet diferite. Când ne speriem, vedem toate celelalte lucruri într-o lumină mai intensă.

O altă explicaţie ar putea fi aceea că, prin intermediul filmelor, ne trăim propriile înclinaţii sau compulsiuni violente, pe care le inhibăm în viaţa reală. Unii spun că expunerea la astfel de acţiuni ne-ar face mai puţin predispuși să le punem noi în fapt. Însă această ipoteză este invalidată de constatarea că expunerea la imagini violente ne desensibilizează, în realitate, la astfel de stimulări. Un argument în acest sens este faptul că filmele de groază de astăzi sunt mult mai macabre și mai sângeroase decât filmele din deceniile anterioare.

S-ar putea însă ca filmele de groază să ne atragă pentru că vizionarea lor, mai exact încheierea vizionării, produce sentimentul că am scăpat de pericol și eliberarea pe care o dă eliminarea fricii. Creierul recompensează acest „succes” prin activarea căilor neuronale angrenate în sistemul de recompensă. În consecinţă, oamenii ajung să experimenteze plăcere din faptul că sunt speriaţi.

Și-apoi mai sunt, desigur, acei oameni care caută senzaţiile tari. Există, se pare, dovezi știinţifice care individualizează astfel de persoane pe baza unor proprietăţi genetice care îi predispun la căutarea riscului.

Însă, dincolo de toate aceste aspecte, faptul că putem fi speriaţi într-un mediu pe care noi îl controlăm (putem oricând să închidem televizorul/ să părăsim sala de cinema etc), este în sine un motiv pentru care optăm să privim filmele de groază. Cum spunea Dean Burnett, într-un material The Guardian: „A fi de-adevăratelea în aceeași cameră cu un criminal în serie n-ar fi o distracţie prea populară. Pericolele reale care scapă controlului nostru nu ne fac fericiţi. Astfel de lucruri provoacă de obicei stres posttraumatic.”

Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.