Supărată foc și pară pe un bun prieten, m-am descoperit dezarmată de o întrebare pe care, astăzi, o număr între cele mai puternice metode de trezire la realitatea din miezul realităţii. Explic imediat.

Când mă gândesc la episodul acela, îl văd pe personajul Furie, din filmul Inside Out. Un gând alarmat îmi invadase toate camerele minţii și, cu părul în flăcări, alerga disperat și urla cât îl ţineau plămânii: „Să nu-l mai crezi niciodată! Tot ce spune e fals!”. Apoi părea că se oprește ca un titirez obosit: „Să piară din faţa noastră! Nu mai există!”. După care sfârâia într-o nouă învârtire: „Dă-i peste nas! Cum și-a permis? Răzbună-te!”. Și, o vreme, m-am comportat întocmai ca o reflexie materială a acelui gând turbulent. Nimic nu-mi intra în voie. Tot ce făcea celălalt era greșit sau, dacă nu era greșit, era oricum un gest precursor al unei greșeli viitoare.

De multe ori, oameni care poate altfel ar fi chiar simpatici încremenesc într-o poză morocănoasă doar fiindcă fierb pe dinăuntru. În interiorul lor e un vulcan căruia se străduiesc de zor să îi lege coșul cu funia raţiunii. Dacă nu reușesc, lava clocotită ajunge să erupă, transformând în cenușă tot ce găsește în cale, fără deosebire. Acesta este sfârșitul multor prietenii, pentru că frustrarea e inerentă tuturor relaţiilor și pentru că, uneori, chiar și temperamentul ajută. Dar, revenind, am clocotit în sinea mea mai multă vreme până când, în mijlocul unuia dintre discursurile totalitariste ale Furiei din mine, m-am întrebat: „Dar ce ar putea să facă în plus omul acesta ca să îl cred și ca să îl iert?”. Și atunci am văzut ceva ce nu-mi amintesc să fi văzut în film. Furia a amuţit. Străduindu-mă să fiu sinceră cu mine, am realizat că nu exista niciun gest de împăcare pe care prietenul meu să nu-l fi făcut. Le inventariasem pe toate și nu rămăsese niciunul. Își recunoscuse greșeala, își ceruse scuze și încerca neabătut să reconstruiască prietenia pe care eu o tot demolam, fiindcă mutase el, temporar, o cărămidă. Și atunci ce motiv mai aveam să fiu în stare de alertă furibundă împotriva lui? M-am dat cu un pas în spate și cât pe ce să cad de uimire: cea care se afla într-o poziţie ingrată eram eu.

Sigur, întâmplarea e atât de ne-extraordinară încât cineva s-ar putea întreba dacă am început să îmi povestesc memoriile din lipsă de subiecte. Lăsând însă cinismul la o parte, tocmai banalitatea acestei povești, tocmai ușurinţa cu care ne regăsim în ea, o face să fie reprezentativă pentru un anumit mod de a privi viaţa. Iar acest mod este în special relevant în momentul acesta al anului, când ne evaluăm viaţa și ne fixăm ţinte.

Alunecăm ușor în poziţia nemulţumitului – ba încă ne felicităm suprapunând-o unui realism matur – atunci când ne uităm la viaţa noastră și o percepem ca fiind cu mult în urma aspiraţiilor noastre.

Mă refer aici la altceva decât acele aspecte care sunt destul de obiectiv-subiective. Adică nu vorbesc despre retardul infrastructurii de transport, mizantropia sistemului medical și medievalismul unor structuri de securitate sau despre diformitatea sistemului educaţional și indiferenţa macabră a autorităţilor din domeniul serviciilor sociale. Acestea sunt obiectiv-subiective pentru că, pe de o parte, toate acestea sunt măsurabile. Există indicatori ai corupţiei, putem număra autostrăzi, avem criterii de evaluare a eficienţei sistemului medical, avem unele statistici fundamentale privind performanţa academică și un simplu drum în jurul Gării de Nord din București ne arată care este rata de succes a politicilor curente de asistenţă socială. Pe de altă parte, modul în care noi înșine privim spre toate aceste disfuncţionalităţi se înscrie pe un spectru foarte variabil. De la ignoranţă absolută până la indiferenţă totală, fiecare dintre noi ne plasăm pe un anumit punct în acest spectru. Și nu există niciun punct despre care să putem spune: „Aici este idealul. Acesta este gradul perfect de implicare civică sau socială a unui individ.” Fiindcă, în funcţie de experienţa personală, fiecare tinde să se implice afectiv și/sau pragmatic în anumite probleme și să neglijeze complet altele, fără ca măcar să clipească. Putem cel mult să sperăm la o plajă cât mai largă a subiectelor în care să ne implicăm, dar nu putem emite pretenţii care forţează subiectivitatea celorlalţi împotriva convenţiei pe care o avem cu ei. Prin asta vreau să spun că există totuși un prag minim al implicării pe care îl impune statutul de cetăţean al unei ţări, în virtutea faptului că orice stat este un contract social, o convenţie semnată de cetăţeni pentru binele comun, din care decurg anumite obligaţii. Dincolo de acestea însă, este tărâmul bunului-simţ. Mai concret, este tărâmul inteligenţei emoţionale.

Dacă deci am face abstracţie de faptul că trăim într-o Românie care ne menţine uniţi prin forţa centripetă a excepţionalismului negativ, ce am vedea atunci când ne-am uita la vieţile noastre? Mulţi trăiesc cu convingerea că, dacă sistemul ar fi altfel, cel mai probabil și noi, la rândul nostru, am fi altfel, dar uite că suntem cum suntem fiindcă sistemul este cum este… Dar dacă am reuși să ne dezbărăm de această convingere, ce altceva dincolo de interacţiunea cu sistemul am observa că ne alcătuiește?

Orice am descoperi, nici cu acel ceva nu am putea fi mulţumiţi, pentru că ne-am deprins, prin educaţie, să considerăm că este mai modest din partea noastră să nutrim o nemulţumire permanentă referitoare la propria noastră persoană și să folosim această nemulţumire drept catalizator pentru progres. Vedem cu ochiul liber ce presupune opusul unei astfel de gândiri: respingătoarea aroganţă a autosuficienţei. Dar dacă între cele două ar mai fi o opţiune? Una care nici să nu ne înlemnească pașii într-o stâncă a nemișcării, dar nici să nu fie ea însăși un obstacol nenecesar? E un demers periculos, fiindcă natura noastră nu este tocmai o fană a echilibrului. Însă suntem la începutul anului. Cum ar trebui să evaluăm corect locul în care ne aflăm, dacă, înainte de a începe orice plan, ne punem mai întâi la ochi niște ochelari mânjiţi cu propriile lipsuri? Ce impuls ar putea să ne dea? Ce fel de încredere poate izvorî din conștientizarea propriei incapacităţi?

Încă nu se vede legătura cu povestea de la început, așa că poate e momentul să o fac mai clară: propria mea nemulţumire mă făcea să nu văd lucrurile care mergeau totuși ca la carte și care puteau fi o punte suficient de trainică între mine și prietenul meu, încât să putem trece peste disfuncţionalităţi și să fim în continuare prieteni. De fapt, nemulţumirea mă făcea să fiu complet oarbă cu privire la posibilitatea de a mai fi prieteni, fiindcă tot ce vedeam era ceea ce nu merge sau ceea ce a mers prost și ameninţa să se reproducă și într-un viitor aducător de noi dezamăgiri. De aceea orice făcea prietenul meu, chiar și ceea ce făcea bine, citeam în cheia acestui avertisment: „Nu lăsa garda jos, că altfel nu vei avea decât de pierdut.” Dar realitatea era cum nu se poate mai diferită.

Nu pretind că lucrul acesta este un defect omniprezent al tuturor autoevaluărilor noastre. Povestea nu e o paralelă perfectă cu problema pe care vreau să o descriu, ci este doar un precursor al ei. Mai exact, tind să cred că, de multe ori, imaginea pe care ne-o formăm cu privire la interacţiunile noastre, la joburile noastre, la felul cum arată o zi din viaţa noastră, la trecutul sau la viitorul nostru este sabotată de înclinaţia de a vedea mai degrabă lucrurile negative și de a distorsiona astfel, în dezavantajul nostru, realitatea, în timp ce avem impresia că noi de fapt prevenim un dezastru. Concentrarea pe ceea ce este negativ – și vă rog să nu citiţi asta în cheia psihologiei pozitive – este o profeţie care se autoîmplinește.

Ce rezoluţii ne-am fixa pentru anul 2018, dacă, în loc să perpelim pe toate părţile defectele, rumegând fără încetare numai ce nu merge bine, am face saltul imaginar de a ignora ce nu merge bine, prefăcându-ne de dragul exerciţiului că totul merge așa cum trebuie? Ce am construi dacă am avea certitudinea plenară că tot ce vom construi va rămâne în picioare? Întrebarea aceasta nu este un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci o sforţare la esenţializarea sincerităţii. Adică de a exprima care sunt aspiraţiile noastre ultime, cele la care am tânji chiar și după ce toate aspiraţiile noastre intermediare (funcţionale) au fost împlinite. De ce am face asta? Pentru că e o cale mai sigură de a le atinge decât faptul de a ne concentra pe atingerea aspiraţiilor-mijloc. Și e exact punctul în care eșuează cel mai des rezoluţiile noastre. Ne fixăm ca ţintă să fim mai productivi la serviciu, ca să obţinem mărirea aceea de salariu care ne va permite vacanţa aceea care ne va da un restart bine-venit vieţii de familie. Ţinta ultimă este bunăstarea vieţii de familie. A ne concentra pe productivitatea la serviciu pentru a obţine bunăstarea familiei poate părea un pas inteligent. Însă, deși ușor de delimitat și măsurabil, este un obiectiv pe care în realitate cei mai mulţi dintre noi nu îl delimităm suficient de bine în timp, astfel încât, dacă ar fi realist, să îl putem atinge. (În management se spune că obiectivele bune sunt cele SMART: Small, Measurable, Achievable, Realistic, Timable – mici, măsurabile, care pot fi atinse, realiste și bine delimitate în timp.) E deja clișeică imaginea capului de familie înglodat în muncă, paradoxal, de dragul familiei. Și atunci propunerea mea pentru 2018 este ca, de data aceasta, să ne fixăm ca ţinte adevăratele noastre dorinţe, acelea pe care le-am preţui tot atât de mult și dacă le-am avea pe toate celelalte. Să încercăm să nu ne mai lăsăm acaparată atenţia de ceea ce ne nemulţumește, ca nu cumva, având impresia că suntem la lucru pentru rezolvarea problemelor, de fapt să ne creăm altele noi.

PS: Dacă ai citit până aici și ţi se pare că ţi-ai pierdut timpul, că problemele tale sunt mult mai pragmatice și că te-ai fi așteptat la ceva mai concret, punctual, poate chiar sub formă de listă, mă revanșez cu cele mai valoroase articole despre planuri personale pe care le-am citit în perioada aceasta. New York Times propune 10 domenii în care putem lua măsuri mici care ne vor recompensa masiv și le detaliază în materialul „Cum să faci lucrurile mai bine în 2018”. „Nu-i spune «rezoluţie», spune-i «plan», că altfel nu te ţii de ceea ce ţi-ai propus ” este un secret pe care îl scoate la lumină The Guardian. Dacă nu ţi-ai fixat niciodată un plan pentru anul care stă în faţă și ai nevoie de un strop de inspiraţie pentru a-ţi stabili niște ţinte SMART, tot New York Times vine cu un ghid plin de idei despre „Cum să îţi propui (și să te ţii de) rezoluţiile de Anul Nou”. Și, dacă toată treaba asta cu rezoluţiile ţi se pare prea pompoasă sau, din contră, prea superficială, fiindcă pe tine te interesează, de fapt, doar să fii fericit, există lucruri mici, dar foarte eficiente pe care le poţi face și pentru asta.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.