De mulţi ani urmăream să îl intervievez pe dr. Delbert Baker – pastor afroamerican, scriitor, profesor, mulţi ani președintele Universităţii Oakwood (Alabama), centrul educaţiei superioare adventiste pentru tinerii afroamericani. În mod surprinzător, acest lucru s-a petrecut la Nairobi. Kenya fiind ţara maratoniștilor, o bună parte din discuţie a fost despre cursele la care a participat și rezultatul lor remarcabil.

Stimate dr. Baker, de mulţi ani îmi doream un interviu cu dumneavoastră. E foarte interesant că această ocazie nu s-a ivit în America, ci aici, în Kenya.

Este un privilegiu să fiu alături de dumneavoastră.

Aş dori să încep discuţia cu acest nou punct de plecare pentru dumneavoastră, căci de curând aţi acceptat invitaţia de a fi preşedintele universităţii adventiste de aici. Cred că e vorba de prima dumneavoastră misiune în afara Statelor Unite, nu-i aşa?

Aşa este.

Cum e să aveţi parte acum de un nou început?

De fapt, aceasta e prima mea misiune peste Ocean, dar, de călătorit, am călătorit în Africa de 38 de ori. Am vizitat peste 30 de ţări de pe acest continent, căci, în timpul fiecărei etape din cei 40 de ani de activitate, am avut ocazia să vin aici. Prima dată când am ajuns în acest loc a fost în vremea când lucram ca pastor în Dayton, Ohio.

Îmi dorisem dintotdeauna să vizitez Africa. De fapt, aşezasem o hartă mare a Africii pe peretele din camera mea şi mă rugam: „Doamne, vreau să mă duc în Africa, locul de unde mă trag, vreau să ajung acolo.” Și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile în 1987, când am fost invitat în Zimbabwe.

Aceasta s-a petrecut acum aproape 30 de ani!

Apoi, când lucram ca redactor al revistei Message – o revistă dedicată afroamericanilor, publicată de editura Review and Herald, din Hagerstown – am iniţiat un program denumit „Mesaj către Africa”, în cadrul căruia colaboram cu scriitori africani şi expediam cu vaporul în Africa câteva mii de exemplare ale fiecărei ediţii a revistei.

Mai târziu am lucrat timp de un an la Patrimoniul „Ellen G. White”, de la sediul central al Bisericii Adventiste, şi chiar şi în acel loc am studiat mai ales subiecte legate de Ellen White şi persoanele de culoare din sudul Statelor Unite şi din întreaga lume.

Foarte interesant.

După un timp, dr. Lyn Behrens, preşedinta Universităţii Loma Linda, m-a sunat şi m-a întrebat: „Aţi dori să lucraţi la această universitate?” De pe atunci călătoream des în Africa, iar după perioada în care am lucrat la Loma Linda, am mers direct la Universitatea Oakwood şi, în cei 14 ani petrecuţi acolo, am ajuns pe continentul african în zece ocazii, astfel că am venit aici în cadrul fiecărei etape a activităţii mele.

Ca să ajungem la punctul de plecare al activităţii mele de acum, după perioada petrecută la Oakwood, am servit pentru cinci ani la sediul organizaţiei mondiale adventiste, iar apoi Susan, soţia mea, şi cu mine ne-am întrebat: „Unde am dori să mergem în continuare?”

Am avut la dispoziţie multe opţiuni, dar am simţit o chemare specială la Universitatea Adventistă a Africii.

Iniţial aţi vorbit despre îndelungata atracţie pentru Africa, dar acum aţi simţit o chemare mai specifică, exact pentru acest loc.

Eram, împreună cu soţia mea, în Africa, la nişte cursuri. Ne aflam în Nairobi şi am auzit despre viziunea cultivată de Jan Paulsen, Matthew Bediako, Bob Lemon, Jeffrey Mbwana şi Blasius Ruguri, lideri ai Bisericii Adventiste, care doreau să înfiinţeze în Africa un seminar adventist [la nivel postuniversitar] şi asta ne-a frapat, aşa că am spus: „E foarte interesant şi vrem să vizităm locul unde va fi construit seminarul.” Acest lucru s-a întâmplat în 2004 sau în 2005.

În acea vreme eraţi președintele Universităţii Oakwood.

Am venit cu maşina din Nairobi până aici, iar pe atunci în acest loc, populat de tribul masai, se afla Liceul Maxwell şi se construiau birourile organizaţiei adventiste regionale pentru Africa Centrală și de Est. Ne-am dus în locul unde se află acum clădirea administrativă a Universităţii Adventiste a Africii, am privit în jur şi i-am zis soţiei mele: „Dacă ar fi să plec de la Oakwood şi să merg în alt loc, mi-ar plăcea să vin aici ca să iau parte la acest proiect.”

Uimitor!

Totuși nu m-aş fi gândit că peste câţiva ani aveam să vin aici. Astfel că activitatea mea a fost mereu legată de Africa. În 1988, Neal Wilson, preşedintele Bisericii Adventiste mondiale la acel moment, a dorit să organizeze pentru prima dată Consiliul Anual al Bisericii pe continentul african, la Nairobi, Kenya. Cu acea ocazie, Neal Wilson m-a rugat să realizez un studiu special privind activitatea misionară adventistă în Africa. Eu abordasem acest subiect pe vremea când lucram ca redactor al revistei Message, după care preşedintele m-a rugat să scriu și o carte despre viaţa lui Samson Kisekka – un prim-ministru adventist.

A fost prim-ministrul Ugandei.

Cartea se numeşte De la exil la prim-ministru şi, după ce am scris-o, în 1988, am participat la acel consiliu, înaintea căruia Neal Wilson, Ted Wilson, William Johnsson şi eu, Delbert Baker, am urcat pe muntele Kilimanjaro.

Remarcabil!

Vă spun toate acestea pentru a arăta că punctul meu de plecare la Universitatea Adventistă a Africii s-a conturat în jurul deselor mele călătorii pe continentul african. În 2015, când mă aflam într-o perioadă de tranziţie, încercând să decid ce drum să aleg în continuare, am avut câteva opţiuni de a lucra în Statele Unite şi, totodată, câteva oferte din alte locuri. Rectorul Universităţii Adventiste a Africii, Brempong Antwi, se hotărâse să se retragă din acea funcţie, aşa că cei de acolo m-au întrebat: „Nu aţi dori să preluaţi acest post?” Le-am răspuns afirmativ şi mi-am amintit în acea ocazie că, în urmă cu mulţi ani, îmi spusesem că vreau să mă întorc aici. 

Trebuie totuși să mărturisesc că a fost o decizie dificilă, pentru că a trebuit să plecăm din Statele Unite, să ne lăsăm în urmă căminul şi toate lucrurile cu care eram familiarizaţi acolo ca să ne mutăm într-o altă ţară, dar soţia mea şi cu mine ne-am spus: „Aceasta e voia Domnului.” Eu cred cu tărie în providenţă, asta însemnând călăuzirea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem, aşa că mi-am zis: „Doamne, m-am rugat în această privinţă, deci aceasta trebuie să fie voia Ta.” Acum, la un an de când am ajuns în acest loc, suntem convinşi că Dumnezeu a aranjat lucrurile ca noi să venim aici.

La acest nou punct de plecare din viaţa dumneavoastră, care este visul dumneavoastră, care sunt obiectivele principale pentru această universitate, pentru perioada în care veţi lucra aici?

Îmi amintesc că, acum mulţi ani, în 1996, când am fost chemat ca președinte la Oakwood, cei de acolo m-au întrebat: „Dr. Baker, care este viziunea dumneavoastră în privinţa acestei instituţii de învăţământ?”

Am învăţat atunci ceea ce pun în practică şi acum, anume să nu îmi stabilesc rapid nişte obiective, să nu mă grăbesc în acest sens, astfel că, pentru a vă răspunde la întrebare, obiectivul meu în privinţa Universităţii Adventiste a Africii este să privesc, să ascult, să învăţ şi apoi să conduc activitatea universităţii.

Înţeleg. 

Astfel, după ce am început să lucrez aici, mi-am propus să observ cum se desfăşoară activitatea în acest loc – aşa cum cartea lui Neemia ne arată că Neemia s-a uitat la zidurile cetăţii –, să-i ascult pe cei de aici şi să stau de vorbă cu ei. Am discutat cu fiecare profesor, cu fiecare angajat de aici, indiferent de poziţia ocupată, cu toţi membrii consiliului de conducere a universităţii, cu cei de la organizaţia adventistă regională Africa Centrală și de Est, chiar şi cu directorul Liceului Maxwell, Marc Nelson; am vorbit cu toată lumea, pentru a întreba: „Care e perspectiva dumneavoastră în privinţa acestei universităţi? Care sunt câteva dintre nevoile, provocările şi oportunităţile unice legate de această instituţie de învăţământ?”

Şi toţi cei de aici au fost foarte amabili şi m-au ajutat foarte mult, oferindu-mi informaţiile dorite, iar acum mă aflu în punctul în care pot formula într-un mod mai potrivit obiectivele pentru universitatea noastră. Săptămâna trecută ne-am luat o zi liberă, pe care am petrecut-o în Parcul naţional Nairobi, reflectând la viziunea colectivului de aici asupra activităţii viitoare a acestei instituţii şi pot spune acum că am ajuns la o perspectivă de amploare ce se conturează tot mai clar în mintea mea, dar, mai degrabă decât să spun cu exactitate care e aceasta, voi spune următorul lucru: Am stabilit un set de valori, prioritatea fiind aceea de a cultiva relaţii, pentru că mi-aş dori ca Universitatea Adventistă a Africii să fie unul dintre cele mai bune locuri unde poate cineva să lucreze, astfel încât celor de aici să le placă să interacţioneze unii cu alţii, ca acesta să fie un loc unde Iisus să fie glorificat, iar la sosirea lor în campus, studenţii să vadă că acesta e un loc special datorită relaţiilor existente aici.

Mi-am propus să colectez fonduri pentru această instituţie şi Dumnezeu a făcut deja posibil acest lucru în moduri minunate. Înainte de a pleca la Universitatea Adventistă a Africii, le-am spus unui prieten de-al meu din Statele Unite şi soţiei sale: „Aş vrea să vă fac o vizită.” Era vorba de un cuplu de albi ce locuia în Sud şi făcea donaţii pentru Universitatea Oakwood, aşadar le-am zis: „Vreau să vin până la voi și să vă povestesc despre Universitatea Adventistă a Africii.”

Nu vă va veni să credeţi ce s-a întâmplat după aceea. M-am dus la ei acasă într-o duminică. Aveam la mine computerul şi le-am arătat o prezentare PowerPoint, vorbindu-le despre Universitatea Adventistă a Africii şi, la finalul, le-am zis că aș vrea să acordăm câteva burse de studiu şi să venim în ajutorul persoanelor defavorizate din colectivitate, iar prietenul meu a întrebat: „Cum vă putem ajuta?” Eu am rămas puţin surprins că el a fost aşa de deschis. El ne mai ajutase în acest sens şi înainte, dar în acea ocazie mă gândisem: „O să îl rog să ne ajute cu o sumă mică de bani.” Însă am văzut că Dumnezeu se afla la cârma acestei situaţii. L-am rugat pe prietenul meu să susţină universitatea cu o sumă mai mare de bani, iar soţia lui, care e o femeie minunată şi care stătea lângă el, având amândoi peste 80 de ani, mi-a zis: „Domnule Baker, soţul meu îmi pune deoparte din când în când nişte bani, pe care să îi folosesc pentru susţinerea unor proiecte pe care le consider eu merituoase, şi sunt interesată de acest proiect, aşa că vă scriu chiar acum un cec de 100 de mii de dolari.” Apoi s-a ridicat de pe scaun și s-a dus să îşi caute carnetul de cecuri.

Eu am zis: „O să ocup această funcţie timp de cinci ani şi veţi putea în fiecare an să susţineţi universitatea cu această sumă.” Prietenul meu a ascultat şi apoi a zis: „Știi ceva, Delbert? Având în vedere vârsta mea, nu îmi mai iau angajamente aşa ca până acum. Dar ce ar fi să îţi completez azi un cec de 500 de mii de dolari?” Eu m-am gândit: „Lăudat fie Dumnezeu! Ce binecuvântare minunată am primit de la El!” Este prima dată când împărtăşesc această experienţă în mod public, dar cred că această binecuvântare arată că Dumnezeu ne călăuzeşte în proiectele noastre. Când am plecat, eu şi soţia mea ne-am oprit la marginea drumului şi ne-am rugat. Apoi am căutat în buzunar şi am scos de acolo cecurile, pentru a fi sigur că erau valabile, și erau valabile, astfel că am reuşit să iniţiem programul pentru bursele acordate studenţilor. Cea mai mare parte a banilor e alocată burselor de studiu, fiindcă ne dorim ca la Universitatea Adventistă a Africii să înveţe şi tineri din ţări ce nu sunt reprezentate în cadrul instituţiei noastre. În cadrul Universităţii Adventiste a Africii sunt reprezentate circa 30 de ţări, dar alte 20 de ţări nu sunt încă şi ne dorim să îi ajutăm pe studenţii ce nu sunt susţinuţi de organizaţii ale Bisericii Adventiste. De asemenea, dorim foarte mult să consolidăm infrastructura de aici și vrem să ne implicăm într-un proiect de amploare privind educaţia prin internet.

Universitatea Adventistă a Africii deserveşte toate cele trei organizaţii regionale ale Bisericii Adventiste din Africa şi e posibil ca unii să nu poată fi prezenţi aici, dar noi le punem la dispoziţie pe internet un program educaţional eficient, astfel să poată urma cursurile în acest mod.

Totodată ne dorim să elaborăm noi programe de studiu și să diversificăm oferta de cursuri doctorale. În cei zece ani de funcţionare, în jur de 450 de tineri au absolvit deja cursurile instituţiei noastre. Ei lucrează acum la toate nivelurile bisericii noastre sau ca pastori, contribuind în felul acesta la înaintarea misiunii şi Îi mulţumesc Domnului pentru asta.

Chiar dacă nu ne place prea mult, învăţământul costă. Acum aveţi povara financiară pentru o universitate și pentru mulţi studenţi. Pe lângă vizite la prieteni generoși, ce aţi mai făcut ca să strângeţi bani pentru educaţie?

Alerg curse de maraton. Am început în 1988. Am luat parte în total la 54 de maratonuri, iar ţelul meu e să particip la maratonuri în fiecare dintre cele 50 de state americane, dar am reuşit deocamdată doar în 36.

Este extraordinar!

De asemenea mi-am propus să iau parte la maratonuri pe toate cele şapte continente şi am strâns o sumă de bani…

Cum se pot strânge bani din participarea la maratonuri, știind că trebuie să plăteşti o taxă şi sunt destule alte cheltuieli?

Iată un principiu minunat pentru cititorii noştri – dacă aveţi un vis de îndeplinit, cei din jur vă pot ajuta să reușiţi. Visul meu era să fac rost de bani pentru a ajuta la buna funcţionare a universităţii şi pentru a le oferi studenţilor un exemplu bun. Soţia mea mi-a zis: „Delbert, dacă vrei să faci gestul nebunesc de a participa la maratonuri, alergând 42 de kilometri, adică o distanţă mare…”

Ca specialistă în terapie fizică, nu cred că ea era chiar încântată să alergaţi pe o distanţă aşa mare.

Ea și-a dat seama că eu mă ambiţionam să fac acest lucru, ştia că îmi doream foarte mult să iau parte la maratonuri, aşa că mi-a zis: „Cel puţin strânge bani atunci când alergi la maratonuri.

Cum aţi reuşit să strângeţi bani?

Sunt diferite metode. Sunt sponsori care donează o anumită sumă pentru fiecare kilometru parcurs. Și sunt și diferite proiecte. Am discutat cu spitalul adventist din Florida: „Dacă particip la maratonuri sub sigla proiectului vostru, «Sănătate şi creaţie», veţi suporta cheltuielile?” Și așa am purtat sigla lor. Alături de mine aleargă şi un grup de studenţi care se antrenează în fiecare an şi duc un stil de viaţă sănătos, aşa că încercăm să oferim un exemplu bun celor din campus, sub numele „ambasadorii sănătăţii”.

Îmi amintesc că la primul maraton am strâns 3.000 de dolari, aşa că mi-am spus: „Asta înseamnă că se pot strânge bani prin maratonuri.” Apoi am strâns 10 mii de dolari și sumele au crescut mereu. Apoi am început să iau parte la maratonuri pe diferite continente, aşa că am participat la un maraton în Australia, la unul în Europa, apoi la unul în Africa şi după aceea în America de Sud, în Santiago de Chile.

La o altitudine mare. Aţi resimţit vreo diferenţă?

Categoric, și trebuie să te pregăteşti în moduri diferite pentru diferite maratonuri. Apoi am dorit să iau parte la un maraton la Polul Sud şi, în drum spre Polul Sud, capătul lumii, am ajuns la Viña del Mar, în America de Sud, nu departe de Santiago, unde am alergat un maraton, iar la o săptămână după aceea, am luat parte la maratonul de la Polul Sud.

Am ajuns în punctul în care participam la aşa de multe maratonuri, încât acest lucru ajunsese să fie aproape a doua mea natură şi puteam să iau parte la două maratonuri pe săptămână. Anul în care am participat la cele mai multe a fost 2008, când am luat parte la 13 maratonuri. În timpul celui de la Polul Sud, din 2008, am strâns 85 de mii de dolari şi mi-am spus: „E minunat!” Apoi am participat la maratonuri pe toate cele şapte continente, iar cei din jur mi-au spus: „Domnule Baker, pentru a atinge recordul suprem în această privinţă, Marele Șlem, trebuie să participaţi la maratonul de la Polul Nord.” Polul Nord nu e un continent, iar maratonul se desfăşoară pe o bucată de gheaţă ce rămâne solidă doar trei luni pe an.

Citisem că aţi luat parte la un maraton la Polul Nord şi mi-am spus că trebuie să fie o greşeală, fiindcă m-am întrebat pe ce anume să se poată alerga acolo?

E foarte complicat. Un avion special ne-a dus pe acea banchiză. Am ajuns acolo la începutul lunii decembrie şi a trebuit să facem totul repede, fiindcă în ianuarie gheaţa începe să se spargă. Traseul era dispus circular pe patru mile, deci trebuia parcurs de șase ori și jumătate. A fost cel mai dificil maraton la care am participat. Aproape că aveam halucinaţii din cauza frigului. Temperatura era de minus 35 de grade și am început să cred că văd anumite lucruri. Aveam impresia că văd îngeri, cai, am crezut chiar că o văd pe soţia mea. Dar a fost un maraton incredibil.

Dar mai impresionant decât faptul că am participat la acest maraton a fost faptul că acolo se afla un domn din Anglia care luptase în războiul din Falkland şi îşi pierduse vederea. Un prieten de-al lui a alergat alături de el. Am o poză cu ei doi folosind o frânghie, de capătul căreia se ţinea bărbatul nevăzător şi astfel au terminat maratonul. Am fost foarte inspirat de acest domn; dacă el a reuşit să facă asta, toată lumea ar putea şi ar trebui s-o facă.

Pastorul Mark Finley mi-a spus: „Delbert, când iei parte la aceste maratonuri, în special la cel de la Polul Nord şi la cel de la Polul Sud, ar trebui să le termini cu Biblia în mână. Ca o mărturie a credinţei.

Viaţa este o aventură, iar activitatea mea a fost o aventură. Când a stat de vorbă cu Nicodim, Hristos i-a spus: „Duhul Sfânt e asemenea vântului, despre care nu ştii de unde vine şi nici încotro se duce.” Cred că aşa e şi viaţa noastră, iar dacă Îi slujim lui Hristos şi ne încredem în Dumnezeu, El ne va călăuzi acolo unde doreşte să ajungem.

Aceasta este cea mai bună concluzie pentru conversaţia noastră şi daţi-mi voie să adaug că abia aştept să vă iau un nou interviu!

Puteţi urmări interviul în totalitate la Speranţa TV.