Între visul din inima lui Gladys Aylward și împlinirea lui se întindea un abis de neparcurs, pe care ea l-a trecut de dragul oamenilor fără viitor, privind doar spre Acela care le promitea unul.
Femeia care zăcea într-unul din paturile spitalului din Xi’an se afla la răspântia dintre viaţă și moarte. Fusese adusă de doi ţărani chinezi, în carul lor cu boi, la misiunea scandinavo-americană din Xinping, fără niciun detaliu despre împrejurările în care fusese găsită. Era vreme de război, și fiecare era prea măcinat de propria lui tragedie ca să mai fie apăsat și de-a altora. Dacă femeia ar fi fost chinezoaică, ţăranii nu s-ar fi sinchisit să o ia cu ei. Însă originea europeană și Biblia găsită în mâinile ei i-au convins să o aducă la ușa misiunii, ca să moară lângă cei care se închinau aceluiași Dumnezeu.
Necunoscuta avea febră mare și era inconștientă. A fost diagnosticată cu tifos, malarie și pneumonie. Extenuată, subnutrită, într-o stare de agitaţie psihică teribilă, delira adesea, vorbind despre niște copii aflaţi în primejdie. Atunci când începeau bombardamentele, corpul îi intra în convulsii, chinuindu-se până ajungea lac de transpiraţie.
După săptămâni de agonie, au apărut primele semne ale refacerii, iar străina și-a făcut cunoscut numele: Gladys Aylward. Era un nume neștiut încă, dar care avea să devină foarte cunoscut în următorul deceniu – biserici din toată lumea o vor invita să-și relateze experienţa, regina Angliei va dori să o cunoască, iar cei de la Hollywood o vor considera un personaj îndeajuns de notoriu pentru a-i ecraniza povestea.
În semn de recunoștinţă pentru femeia care le-a adoptat straiele și modul de viaţă, chinezii o vor striga Ai-vo-te „Cea care ne iubește[1]” – nume câștigat printr-o slujire de aproape patru decenii. Jalonată de lipsuri, primejdii, împotrivire și lupte sufletești intense, misiunea ei a părut deseori imposibil de continuat, dar Gladys nu s-a complăcut niciodată în jocul neputinţei. Conștientă de slăbiciunile ei, s-a agăţat mereu de puterea Celui care dăduse porunca: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12). Iar ea exersa în fiecare zi această iubire autentică, despre care nota în jurnalul ei: „Nu caută folosul propriu, nu se așteaptă să fie răsplătită, Îl caută doar pe Dumnezeu, pentru a fi cu El.”[2]
Credinţa din miezul rezilienţei creștine
Creștinii din vremea lui Gladys înţelegeau prea puţin dificultăţile misiunii externe – dovadă stau rugăciunile ei, în care mărturisea că așteaptă răspuns doar de la Făcătorul cerului și al pământului, și nu de la oamenii care-și uitau prea repede promisiunile generoase.
Studiile din ultimele decenii au reliefat, de altfel, stresul intens cu care se confruntă misionarii externi, precum și nivelul înalt de rezilienţă al celor mai mulţi. Printre sursele semnificative de stres cu care se confruntau jumătate din misionarii chestionaţi într-un studiu mai vechi se numărau barierele lingvistice și culturale, confruntarea cu persoane cu intenţii ostile, munca excesivă și deciziile dificile legate de stabilirea priorităţilor.[3]
Cercetări de teren efectuate recent la nivel global au arătat că misionarii aflaţi la începutul slujirii se confruntă cu probleme legate de limbă și cultură, găsirea de noi prieteni, accesarea serviciilor medicale și stabilirea relaţiilor cu locuitorii regiunii-gazdă. În cazul celor care activează ca misionari de mult timp, factorii stresori includ gestionarea problemelor legate de familie, cum ar fi educaţia copiilor sau depresia periodică a partenerului de viaţă. În ciuda adversităţilor, majoritatea nu își abandonează misiunea și, chiar dacă riscurile sunt majore, cei mai mulţi dovedesc o rezilienţă uimitoare, dezvoltând un set larg de abilităţi și de strategii de adaptare.[4]
Pentru a defini rezilienţa, autorii unei cărţi care tratează subiectul crizelor comunitare au apelat la exemplul benzii de cauciuc, capabilă să absoarbă tensiunea unor forţe exterioare fără a-și modifica proprietăţile, reușind să revină la forma iniţială.[5] Aceeași rezistenţă a fost probată de primii creștini, despre care apostolul Pavel scria că sunt „încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi” (2 Corinteni 4:8).
Cercetări multidisciplinare au ajuns la concluzia că ingredientul-cheie al rezilienţei este credinţa. Cu alte cuvinte, rezilienţa depinde de „locul în care căutăm speranţa” – iar acum, ca întotdeauna, speranţa izvorăște de dincolo de noi, de la Dumnezeul care este întruchiparea dragostei și a înţelepciunii.
Pe cărări nebătătorite decât de pașii Lui
Privind retrospectiv misiunea ei în China, Gladys avea să-și exprime convingerea că ea nu a fost, de fapt, prima alegere a lui Dumnezeu: „Nu știu cine a fost. Trebuie să fi fost un bărbat (…) educat. Nu știu ce s-a întâmplat. Poate că el a murit. Poate a refuzat. Iar Dumnezeu a privit în jos, a văzut-o pe Gladys Aylward, și a spus: «Ei, bine, ea își dorește să o facă.»”
Cel mai mare atu al femeii născute în nordul Londrei la începutul secolului trecut pare să fi fost ardoarea cu care s-a zbătut să ajungă într-o ţară despre care nu știa nimic. Aflase însă că milioane de locuitori ai acestei ţări nu auziseră despre salvarea promisă în Iisus Hristos, și asta îi era de ajuns. Fără bani, fără vreo calificare, fără resurse intelectuale remarcabile (comisia de examinare a unei misiuni creștine a declarat-o incapabilă să înveţe chineza), fără sprijinul financiar al vreunei organizaţii sau biserici, ea și-a croit singură drum spre China.
Călătoria cu vaporul depășea economiile făcute din salariul ei de menajeră, așa că a ales trenul transsiberian, despre care până și angajatul agenţiei de voiaj se îndoia că va ajunge la destinaţie. Realitatea aspră a drumului avea să-i încerce naivitatea cu care plecase de acasă, dar și să-i racordeze toate nădejdile la Singurul care putea s-o ajute. Era război în Manciuria, așa că trenul s-a oprit în Rusia, iar ea a fost obligată să coboare undeva în Siberia și să meargă pe jos o noapte, prin ger și viscol, de-a lungul căii ferate. Arestată de comuniștii ruși, a reușit să evadeze cu ajutorul unor necunoscuţi, refugiindu-se, în cele din urmă, la bordul unui vas japonez care mergea în China.
Proiectul ei de slujire în orășelul Yangcheng nu a început sub auspicii prea favorabile – mult mai vârstnica misionară Jeanie Lawson a primit-o în pragul unei case dărăpănate, reci, cu moloz pe jos și fără ferestre. Fără să știe o boabă de chineză, Gladys nu a putut lega vreo relaţie cu localnicii, fiind nevoită să-și reia munca obișnuită de menajeră. De altfel, a cunoscut foarte repede ura acerbă a locuitorilor faţă de misionari, aceștia împroșcând-o cu insulte și cu bălegar atunci când se aventura pe străzile orașului.
Odată cu trecerea timpului, perseverenţa și extraordinara ei putere de adaptare încep să dea roade: împreună cu mentora ei, deschide un han în orașul așezat pe una dintre vechile rute comerciale, care devine cunoscut pentru cazarea ieftină și mâncarea bună, dar mai ales pentru serviciile suplimentare oferite: aici se povestesc seara „întâmplări minunate dintr-o carte necunoscută”[6].
După moartea doamnei Lawson, Gladys rămâne singura europeană din provincie, dar reușește să se descurce în circumstanţele cele mai dificile. Continuă să aibă grijă de han, ajutată de bucătarul Chang, dar misiunea ei se extinde. La ordinul mandarinului local, este numită „controlor de picioare”[7] în statele muntoase ale provinciei Shanxi (cu însărcinarea de a înlătura bandajele menite să împiedice creșterea picioarelor fetelor), purtând vestea bună a Evangheliei oriunde ajunge. Salvează de la moarte copii abandonaţi, în ciuda protestelor disperate ale bucătarului, care trebuie să gătească din rezerve tot mai subţiri mese pentru o familie din ce în ce mai numeroasă.
Viaţa „liniștită” din Yangcheng se încheie odată cu războiul – cu puţin înainte de sosirea soldaţilor japonezi, părăsește orașul, ducând spre sud, pe cărările prăpăstioase ale munţilor, peste 100 de copii, mulţi dintre ei foarte mici. Călătoria extenuantă, în care se confruntă constant cu primejdii și cu lipsa hranei, durează mai mult de o lună. Aceasta este una dintre încercările în care o năpădește deznădejdea și crede că totul e pierdut.
De fapt, pe traiectoria spinoasă a slujirii, slăbiciunea ei irumpe adesea, doar pentru ca speranţa și curajul să strălucească mai viu înainte să poată întrevedea un deznodământ favorabil. Cu mult înainte de a stăpâni limba noilor compatrioţi (în 1936 primește cetăţenia chineză, renunţând la cea britanică), Gladys vorbește fluent dialectul compasiunii cu cei pe care nimeni nu-i vede și nu-i aude, fiind, la rândul ei, alinată de Acela care îngăduie, la vremea Lui, miracole și întâlniri providenţiale.
Conștientă de fragilitatea ei, Gladys face din fiecare zi un perimetru al așteptării Lui, iar credinţa îi este răsplătită printr-o călăuzire căreia nimeni nu-i poate nega obârșia. În situaţii-limită, în care deciziile trebuie luate cu repeziciune, Dumnezeu răspunde rugăciunii ei simple și arzătoare, amintindu-i un verset biblic care îi arată direcţia în care să meargă.
Comoara ascunsă în vasul de lut
În toamna anului 1940, după ce a reușit să-și ducă la adăpost copiii orfani, Gladys își continuă misiunea, adesea în situaţii la marginea puterii de a îndura. Fără niciun ban, nemâncată de zile întregi, doar cu o Biblie și un șal care o apără de frigul nopţii, ea continuă să se ocupe de nevoile refugiaţilor din sudul ţării, până când e găsită inconștientă pe marginea drumului.
După câteva săptămâni de agonie în spitalul din Xi’an, Gladys revine la viaţă, stăpânită de aceeași dorinţă de a le sluji celor mai neînsemnaţi fraţi ai Lui. Deși riduri adânci, ca niște șanţuri, îi străbat faţa, nu are încă 40 de ani, iar în faţa ei stau încă trei decenii de trudă. Va lucra în spitalul din Chengdu, încurajând bolnavii, și în închisoarea din același oraș, predicându-le condamnaţilor la moarte. Și se va aventura într-o călătorie aspră prin Tibet, fiind prima femeie care pătrunde într-o mănăstire a călugărilor budiști, pentru a le vorbi despre Dumnezeul ei iubitor, care a oferit tot cerul în darul Fiului Său.
Vânată de comuniștii care cuceresc ţara după încheierea războiului cu japonezii (și care încep să execute creștinii în pieţe publice), Gladys se retrage în Hong Kong și apoi în Taiwan, unde înfiinţează un orfelinat – proiect realizat cu preţul altor suferinţe. Îi va sluji Domnului așa cum își dorise – până în ultima clipă a vieţii: bolnavă de pneumonie, a participat totuși la o întrunire creștină, dar starea ei s-a înrăutăţit la întoarcerea acasă; femeia care o îngrijea a găsit-o fără suflare, cu mâinile unite într-o ultimă rugăciune. După zbuciumul unei slujiri fără jumătăţi de măsură, Cel care n-a pierdut nicio bătălie Își chemase la odihnă unul din cei mai curajoși și mai osteniţi soldaţi ai Săi.
Faptul că un vas atât de fragil a rezistat tuturor loviturilor și intemperiilor a stârnit nedumerire printre contemporanii ei, ca și printre milioanele de oameni care i-au răsfoit biografia. Mulţi trebuie să se fi întrebat din ce soi de lut a fost alcătuit un asemenea vas, deși adevărata uimire ar trebui să fie alta: „Cine este Olarul acesta?” O întrebare la care răspunsul nu întârzie, pentru că vine de la Cel care vrea să ne salveze din deșertăciunea nesiguranţei și a neîncrederii: „Iată, Eu sunt Domnul, Dumnezeul oricărei făpturi. Este ceva de mirat din partea Mea?” (Ieremia 32:27).
Carmen Lăiu merge pe urmele lui Gladys Aylward, în aparenţă neînzestrată pentru viaţa aspră de misionar în China, dar care se dovedește a fi omul potrivit la locul potrivit.
