Stăteam la coadă în supermarket când un domn trecut de prima tinereţe, îmbrăcat în pantaloni cu model camuflaj, s-a uitat lung la fetiţa mea, pe care o plimbam atunci în cărucior. Apoi și-a îndreptat privirea spre mine și, de parcă ar fi continuat o conversaţie de parenting, începută cu mult timp în urmă, mi-a spus: „Să știţi că fetiţa asta vă va vindeca de multe.”
Microhimerismul materno-fetal este un fenomen prin care un număr foarte mic de celule provenite de la făt traversează bariera placentară în timpul sarcinii și ajung în circulaţia organismului mamei. Ele pot supravieţui în corpul mamei ani întregi și, deși tema face încă obiectul unor cercetări active, există studii care sugerează că celulele microhimerice ar putea avea rol în vindecarea unor organe după traumatisme sau boli.
Știam însă precis că nu la o astfel de vindecare se referea domnul din magazin. Vindecarea pe care o conștientizasem deja avea de a face, în mod neașteptat, nu doar cu modul de a mă raporta la viaţă, ci și la Dumnezeu.
Parenting și încrederea în Dumnezeu: „Dacă e veselă și ia în greutate…”
Una din primele lecţii vindecătoare pe care mi le-a oferit fetiţa mea a fost că necunoscutul face parte din viaţă, iar teama sau lupta împotriva lui nu aduc decât neliniște. La început mi-a fost greu să accept asta. Eram surprinsă să aud mereu același răspuns, de la medici sau mămici cu experienţă, când încercam să mă asigur că fetiţa e sănătoasă: „Dacă e veselă, mănâncă și ia în greutate, înseamnă că e bine.” Această simplitate mă neliniștea, până când am realizat că îmi scăpa ceva esenţial. Nu mai trăisem până atunci bucuria de a privi cum crește un boboc de om, având nevoie doar de hrană și afecţiune. În faţa mea, vedeam mâna lui Dumnezeu care susţine și binecuvântează viaţa.
Fetiţa mea părea complet dependentă de mine, dar, în realitate, primea totul de la Dumnezeu. Eu nu înţelegeam ce se petrece în trupul ei fragil, ci doar observam cu uimire cum se dezvoltă. Atunci am înţeles că și noi, ca adulţi, trăim adesea cu iluzia controlului. Ne credem stăpâni pe vieţile noastre, dar în adâncul fiinţei suntem la fel de dependenţi de Dumnezeu și la fel de vulnerabili în faţa necunoscutului ca niște bebeluși care nu pot decât să se încredinţeze cu totul Celui care le poartă de grijă.
Anxietatea de separare și lecţia încrederii în Dumnezeu
Pe măsură ce fetiţa mea a crescut, am privit cu uimire cum, pas cu pas, dobândea abilităţi noi, firești pentru fiecare etapă de dezvoltare. A început să recunoască feţele celor dragi, iar chipul meu a devenit repede punctul ei de referinţă. În scurt timp însă, a venit și momentul când a realizat că mama poate să plece din încăpere. Această descoperire a adus cu ea o teamă intensă: atunci când eu dispăream din câmpul ei vizual, fetiţa izbucnea într-un plâns neconsolat. Specialiștii explică această anxietate de separare prin faptul că, din punct de vedere cognitiv, copilul nu are încă puterea să conceapă că persoana dragă continuă să existe chiar și atunci când nu se află lângă el. În mintea lui, dispariţia mamei echivalează cu pierderea ei definitivă.
Există o paralelă puternică între acest stadiu de dezvoltare și viaţa noastră de credinţă. Ca fiinţe căzute în păcat, suntem separaţi de prezenţa vizibilă a Dumnezeului creator. Și, pentru mulţi dintre noi, această separare fizică produce o durere asemănătoare celei pe care o resimte un copil despărţit de mama lui cât încă este prea mic să înţeleagă că ea nu a dispărut definitiv, ci doar temporar. La fel ca maturizarea unui copil, și maturizarea unui creștin include dezvoltarea capacităţii de a crede că Dumnezeu există chiar și atunci când nu Îl vedem, că El ne iubește și ne poartă de grijă chiar și atunci când nu pare a fi fizic lângă noi. Un verset înduioșător din Isaia justifică această paralelă: „Poate o femeie să-și uite copilul pe care-l alăptează și să nu aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip” (Isaia 49:15).
De ce au copiii nevoie de limite sănătoase
Timpul a trecut iar și, din observator al realităţii, copilul a devenit explorator. Însă, în avântul său alimentat de mirare în faţa lumii cu toate senzaţiile ei, nu realizează că lumea cuprinde și riscuri și pericole. Aici e nevoie ca eu, părintele, să institui limite sănătoase, în cadrul cărora copilul meu să poată explora în siguranţă. Asemenea copilului, care se poate simţi constrâns pe nedrept de limitele impuse de părinte, și eu, creștinul imatur, pot avea impresia că Legea lui Dumnezeu este prea restrictivă, că mă împiedică să mă bucur de tot ce are de oferit viaţa, fără să conștientizez pe deplin pericolele cărora m-aș expune dacă aș explora fără graniţe.
Legea lui Dumnezeu ne oferă acea structură de caracter de care avem nevoie pentru a funcţiona la potenţial maxim ca oameni, la fel cum limitele și regulile instituite de părinte pentru copil îl ajută pe copil să își savureze libertatea cu adevărat. Pedagogul Maria Montessori spunea, parafrazat, că a lăsa copilul să facă orice dorește, cât timp el nu și-a dezvoltat niciuna dintre abilităţile de autocontrol, este o trădare a ideii de libertate. În mod similar, legea divină este un ghid care ne protejează de falsele libertăţi pe care noi sau alţii ni le asumăm și ne ajută să ne bucurăm cu adevărat de frumuseţea vieţii.
Conectare, nu conformare: relaţia părinte-copil
Sigur că nu ne vine natural să îmbrăţișăm limitele, mai ales cât încă nu avem capacitatea de a le înţelege utilitatea. Vedem acest tip de reacţie și la copii, și la adulţi. Paralela cu viaţa de credinţă se menţine. Asemenea unui părinte care arată empatie faţă de copilul ce suferă din cauza limitării, dar menţine limita, și Dumnezeu este alături de omul aflat în suferinţă, dar își păstrează standardul. Aceasta fiindcă scopul lui Dumnezeu, așa cum ar trebui să fie și scopul părintelui, nu este acela de a obţine supunerea oarbă a celui credincios, ci de a construi o relaţie atât de solidă, încât copilul Său să Îl asculte chiar și atunci când nu înţelege.
Cum se obţine această înţelegere? Cultivând încrederea în înţelepciunea și benevolenţa Părintelui ceresc. Atunci când avem convingerea că Dumnezeu știe mai bine decât noi și când suntem încredinţaţi că El ne vrea binele și doar binele, putem tolera disconfortul de a ne fi refuzate sau chiar anulate planurile. În mod asemănător, atunci când copilul este atașat emoţional în mod sănătos de părinte, când părintele este un exemplu de manifestare a respectului faţă de altul (copil sau adult), atunci copilul se convinge că poate avea încredere în părintele lui chiar și atunci când nu îi convine direcţia pe care acesta o imprimă.
Responsabilitatea adultului: reglarea emoţiilor copilului
La început, cât timp cortexul prefrontal al copilului – zona creierului responsabilă de deciziile raţionale – nu este încă dezvoltat, părintele trebuie să fie atât de conectat cu el, încât să îi devină un fel de co-creier, ajutându-l să își gestioneze frustrarea, supărarea și momentele în care se prăbușește sub greutatea emoţiilor.
Niciun părinte nu se așteaptă ca micuţul lui să aibă un comportament perfect. Căzăturile, greșelile, frustrările fac parte din procesul firesc de învăţare. Așa cum nu se sperie atunci când copilul cade de câteva ori încercând să meargă, părintele înţelept vede greșeala ca parte din progres, nu ca un capăt de drum.
Dar ce se întâmplă când copilul face ceva rău intenţionat sau când acţiunile lui încep să afecteze relaţia cu părintele? Aici merită să privim la modul în care Dumnezeu ne educă pe noi, copiii Lui.
Noi Îl căutăm pe Dumnezeu pentru că El ne-a căutat primul. Îl iubim pentru că, așa cum spune Scriptura, „Dumnezeu Își arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Cel care este mai matur emoţional face primul pas.
La fel, părintele este chemat să caute copilul cu blândeţe, să-l ajute să înţeleagă unde a greșit și să-i arate calea spre îndreptare. Nu putem aștepta ca un copil să aibă, de unul singur, revelaţia propriei greșeli. E nevoie să-l ghidăm cu răbdare, iubire și iniţiativă.
Iertarea în parenting și iubirea necondiţionată
Cea mai preţioasă lecţie pe care am învăţat-o din creșterea unui copil – și cea care mi-a adus cea mai mare vindecare – este lecţia iertării.
Dragostea unui părinte acoperă aproape orice greșeală a copilului său, pentru că este o iubire deplină, necondiţionată. Descoperirea acestei capacităţi în inima mea, deși imperfectă, mi-a dat curajul să cred că și Dumnezeu ne iubește la fel, dar desăvârșit.
Copilul greșește în mii de feluri, iar părintele iartă. Nu pentru a-și liniști sufletul, ci asumându-și pierderea – fie că e vorba de o vază spartă sau un cuvânt dur –, fără a căuta răzbunare sau validare. Această iertare, primită de la Dumnezeu, trebuie oferită mai departe: celor din jur și nouă înșine.
Iubim imperfect. Uneori răsfăţăm în loc să iubim, alteori rănim din dorinţa de a îmbina afecţiunea cu disciplina. Iertarea devine soluţia – presupune asumarea greșelii și reîncercarea.
Ca părinte, devii expert în a o lua de la capăt, așa cum spune Scriptura: „Cel neprihănit de șapte ori cade și se ridică” (Proverbele 24:16). Iar speranţa care ne împinge să încercăm din nou este ea însăși un semn de vindecare.
