Am petrecut weekendul trecut într-un grup format majoritar din tineri familiști gata să treacă de pragul celei de-a doua vârste. Pe lângă ei, erau însă și câţiva copii, adolescenţi și bunici. Oameni din toate colţurile României plecaţi din ţară să-și croiască singuri un alt drum. Un buchet de vieţi pe care l-am descoperit apoi capabil să ilustreze aproape toate nuanţele dramaturgiei, de la îngrijorări sau probleme adânc îngropate în suflet până la energia adolescenţilor sau jovialitatea naivă a copiilor.

I-am observat sosind în curtea pensiunii, pendulând între anticipaţia beneficiului și temerile cu privire la ce ar putea să le strice experienţa. Observarea este adesea curativă, pentru că în tot ceea ce se întâmplă în jurul său observatorul atent întrezărește problemele și soluţiile, ipostazele în care el însuși s-a aflat sau se poate afla. Este ca și când viaţa îi oferă șansa de a explora simultan mai multe dintre feţele ei, lăsându-l să întrezărească, în spatele trăirii, matricea.

Iar matricea este formată, simplu, din emoţii. De fapt, sublimată, viaţa este emoţie. Finalitatea fiecărei decizii, mai mult sau mai puţin raţionale, este o emoţie pe care o trăim. Fiecare situaţie în care ajungem, independent de capacitatea de a o interpreta sau gestiona raţional, sfârșește transformată într-o emoţie, după cum orice aliment consumat sfârșește descompus în aceleași substanţe nutritive.

Iar dacă din punctul de vedere al percepţiei, viaţa este emoţie, din punctul de vedere al exerciţiului trăirii, viaţa este un intrigant joc de strategie în care operăm exclusiv cu limitele. Ca într-un imens labirint care se automodelează în funcţie de fiecare decizie pe care o luăm, viaţa noastră se particularizează în funcţie de limitele pe care le întâlnim sau pe care ni le autoimpunem.

Labirintul acţionează asupra noastră precum plasa asupra păsării încurcate într-un ochi al acesteia. Cu cât te zbaţi mai mult, cu atât labirintul se complică. În același timp, cu cât iei mai multe decizii, cu atât labirintul devine mai complex. Din fericire, există și cazurile excepţionale în care o decizie simplifică labirintul pentru o bună bucată de timp, după cum o pasăre care nu renunţă găsește scăparea din laţul vânătorului, aproape inexplicabil.

În rest, în cursa noastră contra cronometru prin labirint, ne oprim adesea, și uneori repetitiv, acolo unde mintea nu mai poate concepe o continuare. În cazul interdicţiilor morale pe care le afirmă autoritar conștiinţa, această autolimitare este utilă. În cazul lipsei de încredere ori de curaj, aceste limite ne desaturează incredibil tabloul vieţii, până acolo încât îi pot răpi orice urmă de culoare. Depresia se poate instala lesne când ești blocat de ani de zile în faţa unui zid aparent de netrecut din propriul labirint.

Simplificate, temerile care ne bântuie în labirintul prin care ne croim viaţa se împart în teama de mai mult și teama de mai puţin. Unii se tem că nu sunt și nu vor fi niciodată capabili să realizeze una sau alta, să fie fericiţi etc., iar ceilalţi se tem în permanenţă că nu vor mai fi fericiţi renunţând, autolimitându-se. Unii se tem că nu pot iubi mai mult, alţii se tem că nu e bine să urască mai puţin. Unii se îndoiesc că vor putea să-și imagineze mai mult, alţii cred că nu se cuvine să își imagineze (să bănuiască) mai puţin. Unii sunt convinși că nu pot cere sau aștepta mai mult de la viaţă, alţii cred că au prea puţin de trăit ca să se autolimiteze în orice din ceea ce le oferă viaţa.

Un traseu universal câștigător în labirint nu există. Există însă o strategie câștigătoare și lucrul acesta devine întotdeauna evident când analizezi grupuri suficient de mari de oameni. Cei care au învăţat că labirintul nu trebuie să le conducă viaţa nici limitând-o, nici conducând-o absolutist sunt cei care nu se tem nici să își imagineze soluţii acolo unde zidul pare de netrecut, nici să se autolimiteze acolo unde labirintul îi tentează la soluţii facile.

Am ajuns aici în punctul esenţial. Cum știi când zidul labirintului poate fi trecut și cum știi când trebuie să te autolimitezi? Observaţia și gândirea critică sunt extrem de utile, dar este evident că strategia cea mai bună nu poate fi concepută din interior, ci trebuie să vină din afara labirintului. În mod cert, o asemenea abordare ar fi cea mai de dorit, pentru că implică cel mai mic consum de resurse şi garanţia ajungerii la capăt cu bine.

Realitatea este că viaţa cea mai stabilă din punctul de vedere al emoţiilor și cea mai satisfăcătoare este trăită de cei care cei care știu cel mai clar care sunt limitele acceptabile ale labirintului și autolimitările necesare. Cei care au descoperit strategia care vine din afara labirintului, și o folosesc printr-o credinţă inteligentă, raţională, scapă treptat de teama de mai mult sau de mai puţin. Pentru ei, nu este important doar labirintul și cât de ușor și plăcut îl pot parcurge. Pentru ei, e la fel de important finalul, pentru că au înţeles că drumul prin labirint are un scop, altul decât supravieţuirea sau carpe diem-ul. Ei au înţeles că dacă există Cineva care vede labirintul de deasupra înseamnă că există ceva dincolo de labirint, un ceva pe care vor să-l cunoască, un ceva pe care vor să-l primească. Și, cu gândul la ceea ce este și la cine este dincolo de labirint, care ţine suficient de mult la ei încât să îi înveţe cum să parcurgă traseul, ei nu renunţă chiar dacă labirintul le-a ruinat deja o mare parte din timpul vieţii. E extrem de plăcut să știi că, deși poate ţi-a mai rămas puţin timp, este încă posibil să ieși cu bine din labirint. Și, dacă viaţa în esenţa ei este emoţie, nimic nu se poate compara cu ceea ce simţim când primim asemenea asigurări.