Nu putem să ne susţinem motivaţia dacă nu ne conectăm zilnic la sursa ei, la ceea ce o generează; dacă nu depunem constant eforturi pentru a ne reaminti de ce ne îndreptăm într-o direcţie și cum să ajungem acolo, de bunăvoie și nesiliţi de nimeni, exercitând liberul-arbitru în ciuda limitărilor de rigoare.
Când navighez pe site-urile de joburi mă entuziasmez rapid la vederea potenţialului dintr-un anunţ de recrutare. Nu stau prea mult pe gânduri și aplic.
Apoi recitesc cerinţele și încep să îmi pun diverse probleme. Dacă experienţa nu este relevantă? Dacă salariul nu este de ajuns? Dacă activitatea nu mi se potrivește? Și alte întrebări de acest fel. De aici se naște o întreagă poveste, în care motivaţia iniţială trebuie să înfrunte o mulţime de obstacole pentru a rămâne în viaţă, începând cu riscul eșecului, teama de necunoscut și acceptarea schimbării.
Din păcate, naraţiunea este, de multe ori, lipsită de happy-end, pentru că motivaţia, la final, moare; sfârșește dramatic sub presiunea avalanșei de întrebări care încep inevitabil cu „dacă“.
Autosabotajul
Ritualul se repetă și în alte sfere ale vieţii, iar scenariul este asemănător. Activă în primă fază, motivaţia descrește pe măsură ce parcurg mintal implicaţiile unei alegeri și se acutizează sentimentul ameninţării confortului prezent.
Ca să gestionez situaţiile care îmi pun la încercare voinţa și motivaţia, am învăţat să cercetez, în primul rând, substratul – să înţeleg de ce mă autosabotez. Până la un punct, reţinerile sunt firești, toată lumea le are. La fel și frica de eșec, teama de lucrurile noi sau de împrejurările care ne fac vulnerabili. Nu contează că ne speriem în faţa necunoscutului, dacă ne vedem în continuare de drum și nu lăsăm panica să ne controleze deciziile. Dacă, însă, ne tăiem singuri craca de sub picioare, avem nevoie să înţelegem mai bine mecanismele din spatele acţiunilor noastre.
Așteptările
În ceea ce mă privește, am descoperit că, deși resping mentalitatea potrivit căreia nu trebuie să avem așteptări ca să nu fim dezamăgiţi, inconștient îi acord credit. Multe dintre momentele în care mi-am pierdut motivaţia de a crește au avut la bază un astfel de crez, infiltrat strategic în ecuaţie, ca un mecanism subtil de apărare a sinelui.
Așteptările sunt foarte importante. În absenţa lor, dispare și nevoia de a fi mâine mai buni decât azi.
Sub umbrela așteptărilor se adună aspiraţiile și dorinţele în ale căror culori ne proiectăm viitorul, disponibilitatea și capacitatea de a influenţa mediul și oamenii din jur, dar și eforturile pe care le depunem pentru a ne apropia de materializarea unor idealuri.
Nu de puţine ori am observat că lipsa așteptărilor îmi paralizează voinţa, făcându-mă un simplu spectator în propria viaţă.
Comoditatea
Puterea motivaţiei are inamici din belșug, printre care și comoditatea. Mulţi pot confirma că ceea ce îi ţine adesea pe loc este confortul, primul dușman al evoluţiei personale. În cazul meu, comoditatea vine însoţită de pesimism, dezinteres și exagerare (a pericolelor).
Odată cu instalarea ei se creează un ring imaginar, în interiorul căruia obiectivele se luptă cu obstacolele care intimidează trecerea de la vorbe la fapte. În acest cadru, motivaţia este prinsă undeva la mijloc, între dorinţa de a face un anumit lucru și greutatea realizării lui.
Am trăit situaţii în care, deși sincere și intense, dorinţele au rămas la stadiul teoretic tocmai pentru că am ales, în cele din urmă, calea ușoară, eterna invitaţie la plafonare pe care o lansează rutina întru demotivarea totală a celor ce pică în mrejele ei.
În cazul unei motivaţii extrinseci, este posibil ca factorii exteriori să fie suficient de puternici încât să forţeze ieșirea din zona de confort. În cazul uneia intrinseci, comoditatea poate crea paradoxul de a găsi noi înșine motive de renunţare.
Temerile
Asemenea credinţei, motivaţia poate muta munţii din loc. Însă nu de una singură, ci într-o formulă care bifează toate criteriile transformării unui ţel în realitate. Astfel, pe lângă motivaţie, ne trebuie și resurse, o viziune echilibrată și un context potrivit.
De multe ori, toate acestea există, dar nu observăm noi. Deși ne propunem să demarăm un anume proiect sau să finalizăm unul deja început, temerile ne împing să vedem, în jur și în noi înșine, dovezi ale neputinţei și ale eșecului.
Distorsiunea de confirmare (parte a gândirii deziderative) nu iartă pe nimeni. Eu îi experimentez periodic efectele, când, în loc să mă preocup de găsirea unor noi unghiuri de abordare, interpretez situaţiile prin prisma acelorași idei limitate. Prin intenţiile exprimate îmi susţin motivaţia, dar prin raportarea la realitate fac exact opusul, trădând teama de schimbare.
Spre exemplu, îmi propun deseori să îmi schimb stilul alimentar, să consum mai multă mâncare gătită decât cumpărată și să am mese regulate în fiecare zi. Dar minunea nu durează mai mult de trei zile. Inevitabil, revin la vechile obiceiuri și concluzii, care îmi confirmă că programul de muncă și responsabilităţile de zi cu zi fac o utopie din dezideratul schimbării – concluzii care nu reprezintă un adevăr obiectiv, ci doar unul subiectiv, indus de experienţa anterioară și de afinitatea pentru pretexte.
Soluţiile
Circulă online o frază populară a autorului motivaţional Hilary Hinton „Zig“ Ziglar, care zice așa:
„Oamenii spun adesea că motivaţia nu durează prea mult; ei bine, nici baia, de aceea este recomandată zilnic.“
Cu alte cuvinte, nu putem să ne susţinem motivaţia dacă nu ne conectăm zilnic la sursa ei, la ceea ce o generează; dacă nu depunem constant eforturi pentru a ne reaminti de ce ne îndreptăm într-o direcţie și cum să ajungem acolo, de bunăvoie și nesiliţi de nimeni, exercitând liberul-arbitru în ciuda limitărilor de rigoare.
Plecând de la acest gând, încerc din răsputeri să nu las ca omul din oglindă să-mi saboteze planurile, știind că de el depind, prioritar, succesul motivaţiei mele și puterea voinţei de a face mai mult, mai bine, mai repede sau mai curând.
Iar când așteptările, comoditatea și temerile mă demotivează, mă orientez spre unele acţiuni care mă îndeamnă la:
- a privi tabloul complet, nu doar bucăţica ce cauzează blocajul;
- a vizualiza rezultatul dorit, dincolo de piedicile reale sau închipuite;
- a separa lucrurile esenţiale, nenegociabile, de cele circumstanţiale;
- a asocia dificultăţilor o latură pozitivă;
- a medita la consecinţele negative ale renunţării;
- a mă lăsa inspirată de alţii;
- a-mi oferi momente de respiro, pentru recalibrare;
- a-mi sădi motivaţia pe tărâmul unor aspiraţii înalte.
La sfârșitul zilei, motivaţia chiar este precum baia zilnică, și nu ne putem baza pe o valabilitate prelungită cu de la sine putere, după cum nu ne putem baza nici pe deodorant că suplinește lipsa de apă și de săpun.
Genia Ruscu are 35 de ani, a absolvit Facultatea de Sociologie și Asistenţă Socială din cadrul Universităţii București şi lucrează în domeniul protecţiei persoanelor cu dizabilităţi, recunoscând în fiecare zi importanţa automotivării ca element esenţial pentru dezvoltare.
