Unii oameni regretă marile alegeri pe care le-au făcut în viaţă, alţii regretă că viaţa nu le-a oferit posibilitatea de a alege.
Nu mă regăsesc în niciuna dintre categorii, ci într-una mai bizară: sunt dintre cei care nu au știut, de la început, că au de ales sau ce înseamnă de fapt alegerea. Din fericire, în timp, am învăţat că a alege presupune a-ţi asuma o responsabilitate creatoare asupra vieţii tale și, momentan, încă învăţ cum să gestionez îndoielile care apar pe parcurs.
Multă vreme am crezut că aleg atunci când reacţionez, într-un fel sau altul, la cursul pe care mi-l indicau figurile de autoritate din viaţa mea (părinţii, bunicii, educatorii, Dumnezeu). Alegeam când ascultam sau nu ascultam. Mi-am început migraţia spre independenţă atunci când am început să reduc autoritatea doar la Dumnezeu și să o raportez pe cea a oamenilor care aveau un cuvânt de spus în viaţa mea la ceea ce înţelegeam eu a fi Cuvântul lui Dumnezeu.
Totul era împărţit fie în bine absolut, fie în rău absolut.
Am petrecut mulţi ani în sistemul acesta de gândire, în care uneori interpretarea mea asupra voii lui Dumnezeu intra în coliziune cu unele tradiţii ale familiei mele, cu unele activităţi care se bucurau de popularitate printre prietenii mei, iar alegerile mele se reduceau la un binom moral pe care îl vedeam în tușe categorice: bine-rău, moral-imoral, corect-greșit, adevărat-fals. Între aceste perechi de alegeri nu încăpea nicicum iniţiativa mea. Ba, uneori chiar mi se părea nedreaptă condiţia mea (autopercepută) de a fi mereu sub imperiul deciziei morale absolute: totul era împărţit fie în bine absolut, fie în rău absolut.
Cu timpul, perspectiva aceasta s-a reflectat într-o relaţie tranzacţională cu Dumnezeu: dacă eu fac ce este bine (în cea mai onestă interpretare de care sunt capabilă), atunci Dumnezeu va fi mulţumit de mine și îmi va fi bine. Cred că acest mod de gândire este foarte tentant pentru spiritualitatea incipientă. Îl recunoaștem în toată extravaganţa lui în mișcarea „Evangheliei prosperităţii“, dar îl intuim mai greu în experienţa atât de obișnuită a creștinului care se așteaptă (chiar și inconștient) ca viaţa lui să fie, dacă nu prosperă, atunci măcar predictibilă.
Relaţia tranzacţională se vede în surpriza pe care o trăim atunci când vieţile noastre iau întorsături neașteptate și neplăcute.
Realizăm atunci că, fără să verbalizăm lucrul acesta, în inima noastră știam că noi nu ne vom îmbolnăvi de boala aceea gravă, nouă nu ne vor muri oamenii dragi în moduri stupide, noi nu vom fi înșelaţi, noi nu vom pierde bani în afaceri păguboase ș.a.m.d. În inima noastră stabilim noi cu noi înșine că viaţa noastră va avea un curs previzibil, proporţional cu intenţiile noastre, pe care Dumnezeu nu le va putea trece cu vederea, ci le va proteja și le va binecuvânta.
Imprevizibilul ne catapultează o vreme într-o atmosferă în care toate legile sunt temporar suspendate și totul este cercetabil. Tendinţa noastră, firească, este să încercăm să restabilim previzibilitatea sistemului verificând din nou validitatea poveștii pe care ne-o spunem nouă înșine despre viaţă și păstrând din ea doar ceea ce trece testul noilor circumstanţe.
Experienţele triste ale pierderii m-au făcut să îmi reconsider povestea.
Acesta a fost și cazul meu: experienţele triste ale pierderii m-au făcut să îmi reconsider povestea. Am descoperit în primă fază că acel „contract“ nerostit care credeam eu că există între oameni și Dumnezeu, înţelegerea aceea potrivit căreia oamenilor care fac binele nu li se poate întâmpla nimic cu adevărat rău, nu există. Nu știam la vremea aceea să pun în cuvinte, dar începeam să intuiesc faptul că Dumnezeu este, cu siguranţă, mult mai mare decât șabloanele spirituale în care mă educasem eu să Îl văd.
Și, dacă El este atât de misterios de diferit și măreţ, cel mai probabil și Binele care derivă din El trebuie să fie mult mai divers și mai complex decât îl percep eu, prin ochelarii educaţiei religioase. Și, până la acest moment, nu am găsit motive întemeiate să mă răzgândesc. În schimb, această viziune mi-a remodelat treptat modul în care mă raportez astăzi la alegeri.
Astăzi, învăţ să integrez imprevizibilul în previzibilitatea vieţii. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că imprevizibilul va avea loc și în acel moment nu va trebui să simt că îmi este demolată metanaraţiunea sau să mă simt vinovată că am construit-o de la bun început, ci va fi mai bine să recunosc că era de așteptat ca ceva neașteptat să se întâmple. Iar aceasta, nu drept consecinţă implacabilă, ca o teoremă matematică a alegerilor mele, ci ca o aplicare fascinantă a unei legi a vieţii pe care nu o cunosc încă sau pe care nu o pot cunoaște.
În viziunea aceasta, Dumnezeu nu îmi datorează nimic după ce iau o decizie corectă, iar lucrurile nefericite din viaţa mea nu sunt obligatoriu un rezultat al greșelilor mele.
Am întârziat deseori la marile destinaţii ale vieţii pentru că fiecare pas într-acolo era o decizie analizată în forul interior cu fireasca nesiguranţă a uneia care credea că viitorul poate fi și trebuie anticipat cu precizie, dându-ţi toată silinţa, punându-ţi la bătaie toată inteligenţa și cunoașterea. Astăzi nu mai cred așa, ci mai degrabă văd că viitorul se poate scrie frumos chiar și atunci când nu știi să îi prezici toate liniile și buclele. Această realizare deschide orizontul alegerilor și le dezbracă de zalele grele ale unei false responsabilităţi a certitudinii, pe care, în realitate, nu a așezat-o nimeni pe umerii noștri.
„Nu vă îngrijoraţi deci de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Îi este de ajuns zilei necazul ei“ (Matei 6:34, NTR) este unul dintre versetele biblice la care îmi place să mă întorc atunci când simt că vechile mele temeri cu privire la viitor își recapătă vocea.
În acele momente încerc să îmi amintesc că viitorul nu este alb-negru și că numeroasele lui culori strălucesc cel mai tare atunci când le trăiesc într-o comuniune cu Dumnezeu pe care nu o mai văd ca pe un contract, ci ca pe o prietenie.
Așa am ajuns să cred că alegerile mele nu constau doar în exprimarea adeziunii la o opţiune dintre cele posibile și în judecarea acestei adeziuni după un binom moral, ci că alegerea superioară este aceea care creează ea opţiunea, în cadrul sigur și încurajator al prieteniei cu Dumnezeu.
Nu am garanţia că voi alege bine pe viitor, dar nu mai am nici teama că o alegere greșită mă va împinge dincolo de graniţele rezolvabilului, pentru că am convingerea că Dumnezeu, care a așezat în noi spiritul de iniţiativă, e dispus să îl rafineze în moduri pe care, cel mai probabil, nici nu le putem bănui.
Alina Kartman (35 de ani) a absolvit cursurile Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti (SNSPA), însă a ales o carieră în jurnalism. Cu sute de materiale de analiză publicate, a acumulat peste 13 ani de experienţă editorială.
