În copilărie, am avut de suferit din cauza deciziilor luate de adulţi. Cel puţin, așa am crezut multă vreme. Mi se părea nedreaptă lipsa unui drept de veto în momentele-cheie care ne defineau ca familie și așteptam cu nerăbdare ziua când urma să mă desprind de voinţa celor mari.

Așteptam cu nerăbdare independenţa, gândind că la maturitate lucrurile se vor așeza liniștitor, deoarece vor fi așa cum le hotărăsc eu.

Nevoia de control m-a făcut sensibilă la tentativele oamenilor de a mă purta pe o cale sau alta. Iubesc sentimentul dat de libertatea alegerii și, oricât de maleabilă aș fi cu privire la lucrurile mărunte, când vine vorba de situaţii definitorii, trăiesc cu deplina convingere că nimeni nu mă poate îndruma mai bine decât o fac eu.

Și nu sunt singura. Nevoia de a deţine controlul este o nevoie general valabilă. O vedem la cei mici, care vociferează dacă sunt reduși la stadiul de simpli executanţi ai indicaţiilor primite, la adolescenţii care își descoperă potenţialul, la adulţii cărora nu le place să fie luaţi prin surprindere.

Puterea de a influenţa cursul evenimentelor

Oricât de mic și insignifiant ne-ar fi aportul, este reconfortant să știm că avem puterea de a influenţa cursul evenimentelor, mai ales al celor ce ne au ca protagoniști. Uneori, este și vital. Un experiment realizat într-un centru pentru seniori arată că șansa opţiunii personale prelungește durata de viaţă: în cadrul experimentului, vârstnicii cărora li s-a permis să aleagă ce plante să îngrijească în camera lor și ce filme să vizioneze periodic au trăit mai mult decât cei cărora nu li s-a dat posibilitatea de a alege.

Astfel, nevoia de control este legitimă pentru că îndeplinește două mari funcţii, ambele cu impact direct asupra stării noastre de bine: susţine credinţa că putem schimba împrejurările în acord cu propriile preferinţe și întărește sentimentul independenţei personale.

Împinsă la extrem, nevoia de control poate naște refuzul de a acţiona altfel decât în condiţii de predictibilitate (alimentând teama de imprevizibil) sau poate construi așa-numita „iluzie a controlului” – convingerea că putem influenţa realitatea într-o măsură mai mare decât o putem face, de fapt.

Unele studii arată că, spre deosebire de persoanele ancorate în realitate, cele ce se lasă conduse de iluzia controlului sunt mai predispuse la încălcarea anumitor limite și la asumarea unor riscuri necalculate; tind să investească, cu o mai mare ușurinţă și în mod iraţional, în jocurile de noroc, recurgând la comportamente bazate pe automatisme și superstiţii (purtarea de talismane norocoase pentru a influenţa deznodământul unei negocieri, spre exemplu) sau bazate pe gândirea magică (invocarea puterii gândului pentru schimbarea favorabilă a împrejurărilor).

Nevoia de control – Adepţii unei extreme

Cei îmbătaţi de iluzia controlului și preocupaţi de exercitarea lui zilnică prezintă, potrivit forbes.com, o serie de caracteristici comune, printre care:

– preferă să lucreze individual, nu în echipă, principiu ce depășește graniţele locului de muncă (deoarece urmăresc satisfacerea propriilor nevoi și atingerea scopului personal);

– se consideră 100% responsabili pentru succesul avut (nu recunosc prezenţa factorilor externi în reţeta succesului, ei fiind singurii răspunzători de folosirea ingredientelor într-un mod eficient);

– investesc mult (timp, energie, idei) în încercarea de a-i convinge pe ceilalţi să se schimbe (se consideră vectori ai schimbării, dorind deseori să exercite controlul și asupra oamenilor, nu doar a circumstanţelor);

– nu reușesc să menţină relaţii apropiate cu cei din jur (denotă o rigiditate exacerbată, care nu lasă loc compromisurilor);

– consumă o cantitate mare de energie încercând să prevină apariţia lucrurilor rele (își supraestimează rolul jucat în determinarea unor situaţii);

– la locul de muncă, preferă să nu delege sarcini (deoarece riscă să piardă controlul asupra monitorizării lor);

– nu manifestă toleranţă faţă de oamenii care comit greșeli (convinși că atingerea succesului depinde de fiecare în parte, indivizii obsedaţi de control obișnuiesc să taxeze dur greșelile altora, interpretându-le drept dovezi ale mediocrităţii).

Idealism versus veșnica deznădejde

Trecând de toate aceste aspecte, există și situaţii în care așa-numita iluzie a controlului are efecte benefice, făcându-ne imuni la deznădejde. Spre exemplu, dacă realismul extrem, des întâlnit în rândul oamenilor ce suferă de depresie, inhibă profund motivaţia, idealismul persoanelor convinse că se află la cârma evenimentelor constituie un motor suficient de puternic pentru a le duce acolo unde vor să ajungă.

Ideea este susţinută de cercetările care asociază lipsa de antrenament al voinţei cu lipsa evoluţiei personale, arătând că oamenii neobișnuiţi să își exercite voinţa pentru atingerea unor obiective importante sunt mai vulnerabili în faţa depresiei și a sentimentului de neputinţă, riscând în timp apariţia unor comportamente nefuncţionale, printre care și neajutorarea învăţată.

Bazată pe conceptul studiat și popularizat de psihologul american Martin E. P. Seligman în anii ’60, teoria neajutorării învăţate pleacă de la premisa că nu doar animalele, ci și oamenii învaţă lipsa de reacţie prin expunerea repetată la situaţii în care acţiunile lor nu pot schimba împrejurările în care se află.

Cel mai cunoscut experiment folosit ca argument în favoarea acestei teorii a urmărit să observe reacţiile unor subiecţi deposedaţi de puterea controlului într-un context dat: plasaţi într-o încăpere invadată de zgomote deranjante, participanţii au fost invitaţi să execute o serie de sarcini intelectuale care necesitau multă atenţie și concentrare. Unii dintre ei aveau posibilitatea de a opri zgomotele, prin apăsarea unui buton salvator, iar alţii o puteau face doar aparent, butonul fiind inactiv.

După puţin timp, cei confruntaţi cu stimulii deranjanţi au renunţat să urmărească remedierea situaţiei, obișnuindu-se atât cu starea de neputinţă, cât și cu gradul ridicat de dificultate a sarcinii propuse.

Te-ar putea interesa și: Mă iubesc și pentru defecte

nevoia de control

Cu ce rămânem după ce realitatea ne scapă de sub control

Vorbind despre instrumentarea nevoii de control, Viktor Frankl, renumit psihiatru, doctor în neurologie și filosofie, întemeietorul celei de-a treia școli vieneze de psihoterapie și, mai presus de toate, fin cunoscător al durerii umane (supravieţuitor a patru lagăre de concentrare naziste), include în cartea sa Omul în căutarea sensului vieţii, următorul adevăr:

„Nu poţi controla ce ţi se va întâmpla în viaţă, dar poţi controla întotdeauna sentimentele și acţiunile în faţa evenimentelor vieţii.”

Deși vine din partea unui om puternic familiarizat cu suferinţa, cu moartea chiar, enunţul sună extrem de lejer, ca și când ar vorbi despre o superputere aflată la îndemâna oricui, când – în realitate – rezolvarea problemelor prin schimbarea unghiului de abordare presupune un proces anevoios de căderi și de ridicări repetate, dintre care doar unele ajung să mobilizeze puterea necesară redobândirii controlului.

Dar faptul că astfel de performanţe sunt dificile nu le anulează, totuși, veridicitatea. Exemplele celor ce rămân fermi pe poziţie în ciuda greutăţilor (cum este și cazul lui Frankl) arată că omul are, într-adevăr, libertatea de a alege cum să reacţioneze în faţa suferinţei și a neplăcerii, chiar și atunci când singura opţiune pare a fi renunţarea.

Experienţa lui Frankl ne învaţă cât este de important să pătrundem dimensiunea schimbărilor aflate în mâinile noastre și să ne asumăm responsabilitatea propriilor acţiuni, acceptând consecinţele, dar și limitele inevitabile. În zilele noastre, însăși pandemia ne oferă o lecţie similară, dovedind că ceea ce ne rămâne când realitatea scapă de sub control este alegerea modului în care ne raportăm la schimbare.

Cu alte cuvinte, tot ceea ce putem controla este reacţia noastră faţă de tot ceea ce nu putem controla.

Și nu putem controla foarte multe lucruri, de la lucrurile mărunte care ne supără zilnic (traficul, condiţiile meteo, părerea altora despre noi) până la adevăratele probleme existenţiale – boli, încercări, pierderi. Ce putem face în mijlocul suferinţei este să o acceptăm împreună cu tot arsenalul de emoţii copleșitoare care o însoţesc, să ne întărim mintea având grijă de trup și să căutăm sprijinul unor oameni valoroși, fără a omite faptul că procesul de vindecare este unic și nu trebuie să se conformeze experienţelor trăite de ceilalţi.

Redobândirea libertăţii de a fi încrezători

Punctual, drumul pe care îl avem de parcurs pentru a minimiza stresul cu privire la lucrurile aflate în afara controlului personal conţine mai multe indicatoare care ne arată:

  1. Să separăm ceea ce putem controla de ceea ce nu putem controla;

  2. Să ne identificăm temerile;

  3. Să ne concentrăm pe capacitatea de a influenţa în bine lucrurile;

  4. Să facem diferenţa între ruminare și adevărata rezolvare a problemelor;

  5. Să avem un plan de gestionare a stresului;

  6. Să exprimăm gânduri pozitive, de recunoștinţă sau de autoîncurajare.

Ce nu trebuie să facem în încercarea de a depăși evenimentele nefericite, aflate dincolo de controlul personal, este să investim cu credibilitate miturile ce ne știrbesc libertatea de a fi încrezători în viitor:

Mitul nr. 1 – Durerea trece mai repede dacă o ignorăm

În realitate, durerea se amplifică dacă o tratăm ca și când nu ar exista. Rezolvarea problemelor presupune lucrul activ cu stările de disconfort emoţional, și nu ignorarea lor.

Mitul nr. 2 – Trebuie să fim puternici în faţa pierderilor

Sentimentele de tristeţe, temerile, senzaţia de disperare sau autoizolarea sunt reacţii naturale în faţa pierderilor. Cine dă frâu liber lacrimilor nu dovedește slăbiciune, după cum nici cine își ascunde problemele nu îi protejează pe cei dragi. În orice situaţie, exprimarea adevăratelor sentimente reprezintă primul pas spre vindecare.

Mitul nr. 3 – Suferinţa trebuie să dureze un an

Asociat celor ce deplâng trecerea în nefiinţă a unui apropiat (perioada de doliu), mitul se aplică și altor situaţii pentru care opinia colectivă alocă un anumit timp de refacere și vindecare. În realitate, vindecarea diferă de la om la om, la fel și timpul necesar ei.

Mitul nr. 4 – Dacă ne vedem mai departe de viaţă înseamnă că uităm ceea ce am pierdut

Adesea, oamenii judecă comportamentul semenilor confruntaţi cu pierderi, așteptând să vadă lacrimi, deznădejde și alte indicii ale suferinţei, care să sugereze amploarea dramei în cauză. Însă autenticitatea durerii nu are nimic de-a face cu comportamentele vădit demonstrative, iar reluarea vieţii de dinaintea episodului nefericit poate fi de folos în contextul reechilibrării noastre emoţionale.

În cele din urmă, nu ne rămâne decât să cerem, asemenea teologului american Reinhold Niebuhr în Rugăciunea serenităţii, seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le putem schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le putem schimba și înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele.