Într-o societate preocupată mai mult de forme decât de fond, caracterul se află pe locul doi. Puterea imaginii este cea care dictează.
Spre deosebire de vremea generaţiilor anterioare – când limita de sus a perfecţiunii era rezervată celebrităţilor din muzică, modă și film, iar „muritorii de rând” se consolau cu ideea că frumuseţea interioară primează –, în zilele noastre orice om cu acces la internet și o minimă dorinţă de epatare poate ajunge star în bula sa de influenţă virtuală.
Dacă accesăm, de pildă, Instagramul s-ar putea să ne trezim brusc într-o lume suprapopulată de manechini și fotomodele a căror principală menire este să cucerească vizual. Evident, platforma adună și alte categorii de persoane, dar inimioarele fug cu zecile de mii spre această tipologie fidelă unei frumuseţi superficiale.
Mai vine frumuseţea din interior?
Internetul este locul care promovează noile şabloane estetice și, odată cu ele, presiunea de a ne conforma. Copiii, adolescenţii și tinerii sunt primii care creditează tiparele populare, dar și primii care suferă când se regăsesc în afara lor. Și cum ar fi altfel? Momentele când dăm scroll printre zeci și sute de postări virtuale cristalizează reperele la care vom ajunge să ne raportăm.
Dar nu popularitatea unor ambalaje care zâmbesc programat la cameră alimentează problema, ci mesajul nespus – ideea că a fi impecabil reprezintă dezideratul suprem al lumii moderne, că imperfecţiunile fizice trebuie să dispară. Nu degeaba s-au inventat Photoshopul, machiajul strident, intervenţiile chirurgicale.
Deși cercetările despre influenţa platformelor de socializare asupra imaginii corporale sunt încă la început de drum, încercările timide de până acum sugerează că social media atinge două performanţe majore:
-
discreditează ideea că interiorul contează,
- nivelează percepţiile oamenilor despre frumuseţea fizică.
Chiar și curentul care încurajează frenetic femeile să se iubească aşa cum sunt ajunge, cu timpul, să obiectiveze persoana, deoarece pune accentul tot pe înfăţișare, pe cât de important este să vorbim despre cum arătăm, să fotografiem, să postăm şi să fim mândre de aspectul nostru exterior. Ca și când atributele spirituale s-ar ascunde undeva într-un con de umbră, ocupând un binemeritat loc doi.
Cum rămâne cu sufletul?
În această ordine a priorităţilor intervine și deturnarea sistemului de valori cu privire nu la ceea ce izbeşte ochiul, ci la ceea ce hrănește inima. Realitatea ne demonstrează că însușirile pozitive sunt adesea considerate defecte, iar defectele, calităţi.
„Dacă ești bun, ești luat de prost”, „Ca să ajungi sus, trebuie să dai din coate”, „Cu rușinea mori de foame” sunt doar câteva mostre din înţelepciunea populară care exprimă convingerea că un caracter nobil creează probleme de adaptare, dificultăţi în atingerea obiectivelor și a succesului.
O asemenea mentalitate se face responsabilă de relaxarea departajării între bine și rău, între comportamentele pozitive și cele negative. Tot ea influenţează modul în care ne autoevaluăm din punct de vedere moral. În virtutea unui argument ca „scopul scuză mijloacele” devenim pasivi faţă de greșelile proprii; ne acomodăm cu micile răutăţi sau chiar le perfecţionăm pentru a obţine avantaje și beneficii inaccesibile pe alte căi.
Adevăratul demers de autocunoaştere şi acceptare a defectelor nu se referă la impasibilitate sau la relativizarea lor în funcţie de context. Sunt lucruri care, indiferent de împrejurări, nu fac cinste omului dornic să se autodepășească. Lenea, minciuna, viclenia, neseriozitatea se regăsesc pe o listă lungă de înclinaţii clar dăunătoare care – așa cum pe noi ne deranjează la alţii – și pe alţii îi irită la noi.
Faţă în faţă cu propria conştiinţă, îndreptăţirea de sine nu reprezintă o soluţie, dar nici învinovăţirea nu ne face mai buni. Pentru că, atunci când suntem prea ocupaţi cu autocritica, uităm să ne iubim. Or, ura, neplăcerea sau autoculpabilizarea dusă la extrem nu aduce niciodată nimic bun.
Oglindă, oglinjoară…
Pe cât de simplu este să vorbim despre defectele altora, pe atât de greu le abordăm pe ale noastre. Poate că nu avem părul strălucitor (sau nu-l avem deloc), zâmbetul perfect, greutatea ideală. Poate că și substratul ascunde greșeli.
Defectele ne trădează condiţia imperfectă, ne însoţesc de la naștere până la moarte și, de cele mai multe ori, nu se repară ușor.
Ce vedem în oglindă sau înăuntrul nostru nu coincide mereu cu imaginea celorlalţi despre noi. Există trăsături de caracter consacrate (curajul, loialitatea) și particularităţi fizice de necontestat, specifice unor standarde imuabile, atemporale.
Într-o măsură sau alta, fiecare deţine un număr de calităţi apreciate ca atare. În rest, subiectivismul decide. Este posibil ca opinia mea despre umorul, profesionalismul sau sinceritatea colegului de muncă să contrazică părerea lui despre sine; tot astfel, este posibil ca el să evalueze diferit abilităţile mele.
De aici putem trage concluzia că unele calităţi şi defecte nu există prin sine. Oamenii și contextul le dau o anumită valoare. Spiritul neconvenţional face furori într-un mediu liber și creativ, dar este respins într-un cadru formal, bazat pe rigoare. Sensibilitatea se arbitrează ca slăbiciune, dar și ca putere. Pe lângă faptul că majoritatea dintre ele aparţin unor trenduri delimitate în spaţiu și timp, unităţile prin care ne măsurăm fizicul, inteligenţa sau personalitatea diferă de la un microunivers la altul.
Din păcate, noi picăm invariabil la mijloc, între strălucirea artificială din mediul online, completată de valorile nestatornice ale societăţii, şi propriile aşteptări.
Cu un asemenea arsenal de provocări, dilemele sunt la ordinea zilei: ce să acceptăm la noi înșine și ce să schimbăm?
Răspunsul începe cu ceea ce vedem în oglindă şi se încheie cu hotărârea de a trăi neperturbaţi de falsa perfecţiune din jur.
Să ne păzim reperele și autenticitatea, încercând să devenim zilnic mai buni în timp ce ne iubim chiar și pentru defecte, ar trebui să conteze pentru fiecare dintre noi.
Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.
