Capitala e o junglă. „De asfalt” au vrut unii să zică, doar-doar poezia ar face realitatea mai suportabilă. Însă punem poezia lângă întâmplări precum cele pe care le-am descris aici și așa ne dăm seama că biata artă nu poate să aibă sorţi de izbândă. E prea multă mizerie.

Călătoriile cu RATB-ul sunt expediţii antropologice, imersiuni într-o lume locuită de creaturi primitive, dintr-o epocă în care nu exista apă, iar săpunul avea aceeași notorietate ca otrăvurile (cel care îl cunoștea pe nume se considera norocos!).

Unde altundeva ai putea asista la un concurs de scuipat pe parbrizul mașinilor în mișcare, dacă nu într-un autobuz cu geamul deschis (fiind vorba de o epocă primitivă, nu ne gândim să funcţioneze aerul condiţionat). Unde poţi auzi invective mai creative decât un hippiot în plin trip LSD? Unde se fură mai bine, unde se pipăie mai mult, unde se deplânge mai monologal și patetic corupţia clasei politice?

În cercurile elevate s-a vorbit multă vreme despre impactul televizorului asupra educaţiei copiilor, dar n-am auzit niciodată pe cineva vorbind despre impactul mersului cu autobuzul asupra acelorași copii. Și ca o călătoare fidelă, sunt ferm convinsă că ar fi trebuit!

De zeci de ori urechea mi-a fost acaparată, fără permisiunea mea, de conversaţii la telefon despre care aș zice nu că nu își aveau locul în autobuz, ci că n-ar fi trebuit purtate niciodată. Un băiat de culoare, explicând într-o franceză pe care poate că spera că n-o înţelege nimeni, că de fapt el n-a înșelat-o, nu, ci ea e de vină că nu a știut să îl menţină interesat… O femeie trecută de prima tinereţe care detalia cum s-a achitat de obligaţiile de îngrijitor la domiciliu, ce a făcut, de câte ori, ce va mai face… Un bătrân care urla în aparat nu care cumva să se atingă cineva de hârtia aceea de 100, că nu știe ce-i face interlocutoarei a cărei inteligenţă o aprecia cu la fel de multă extrovertire. Un adolescent care încerca să îl convingă pe un altul că BAC-ul nu are nicio valoare, așa că n-are sens să își bată capul cu el. Femei bârfind la nesfârșit: „a spus”, „a făcut”, „zi și tu!”; bărbaţi sunând pentru câte vreun ciubuc: „uite, acum trec de zona X”, când el, de fapt, e la staţia Y… Copii vorbind prostii.

Autobuzele sunt pline ochi de microscenarii care te lasă să reconstitui din ele cioburile tăioase ale unei lumi limitate, reduse și meschine, una recalcitrantă ca o bătrână care ţâșnește la proba de 2 metri – scaune, cu plasele pline de legume și ierburi mirositoare, dorind să urce printre călătorii care încă n-au coborât. O lume în care e OK să împărtășești muzica din telefonul tău cu toţi apropiaţii circumstanţiali, în care mirosul de pizza e oricum mai bun decât cel de transpiraţie așa că, treacă, urcăm cu ea. O lume în care răbdarea este o utopie pe care nu și-o amintesc decât eterniii moralizatori-de-ocazie, iar curtoazia e doar o demonstraţie de superioritate, exercitată preferabil cu ochii în toate direcţiile.

„Măi fato, de ce nu ţi-ai prins și tu părul? Nu vezi că îi întră copilului în gură?” îi trântește o mamă grijulie unei adolescente oareșcare, cu părul lung, care a apucat să mai prindă un loc pe scară, într-un tramvai prea plin. „Da’ vă mai împingeţi mult în mine?” se tună spre un senior care stă mai prost cu echilibrul decât cu auzul. „Ho, mă uomule, că nu cari saci de cartofi”, se dedică, pe repeat, șoferilor de autobuz.

Niciuna dintre situaţiile de mai sus nu este fictivă, ci am fost martora fiecăreia, ba încă altele ar putea să se adauge, făcând enumerarea și mai obositoare decât este deja. Dacă însă numai să citiţi despre asta v-a obosit, gândiţi-vă că astfel de episoade erodante psihic sunt hrana minţii noastre zi după zi, după zi, după zi, într-o buclă care, pentru unii, nu se încheie decât odată cu viaţa lor.

Poate cineva să evalueze precis avaria pe care o produce asupra sufletelor noastre bombardamentul zilnic de cuvinte murdare, de indicii ale mizantropiei atât de prezente în jur? E ușor să ne gândim la dimensiunile dezastrului imaginându-ne un copil drăgălaș într-o astfel de companie. Mai greu ne gândim la impactul asupra adulţilor pentru că, nu-i așa?, un adult oricum trebuie să aibă o igienă psihică bună.

Și totuși, fiecare discuţie tensionată în locuri și situaţii care ne forţează limitele intimităţii din pricina reducerii forţate a proximităţii fizice poartă cu ea și o încărcătură ascunsă, un mesaj pe care nu îl percepem conștient, dar care se înmagazinează în noi odată cu vorbele necântărite. Persoana care ne tratează cu dispreţ transmite și un mesaj pe care nu îl rostește direct. Poate mesajul că „nu suntem demni de respect” sau că „nevoile noastre nu contează pentru cei din jur”, ori că, dacă ar avea de ales între a ne face rău și a-i fi ei rău, ar alege fără ezitări și fără remușcări prima variantă.

De aceea e important să ne întrebăm, chiar și când suntem încrezători că nu vom avea niciodată un comportament sau un limbaj precum cele pe care le observăm în autobuz, dacă ne-am asigurat cu adevărat că reușim să blocăm și mesajele nerostite pe care le primim din astfel de medii, în care suntem obligaţi de circumstanţe să petrecem zilnic timp. Un pas vital în direcţia aceasta presupune, întâi de toate, să realizăm că felul în care ne tratează ceilalţi nu spune cine suntem noi cu adevărat, uneori nu spune nici măcar cum suntem percepuţi cu adevărat. Spune doar ce consideră celălalt că i-ar fi util lui să fiu în momentul respectiv. Iar asta, conform vechiului clișeu, este mai mult o declaraţie despre ei decât despre noi. Felul în care alege cineva să mi se adreseze vorbește, mai mult decât orice, despre slăbiciunile lui.

De foarte multe ori – poate de cele mai multe ori – aceste mesaje sunt simple minciuni care îi convin interlocutorului. Însă dacă noi nu știm cu adevărat cine suntem, nu vom putea să barăm caracterizările false venind din partea altora. Aceasta presupune să elimin murdăria din minte și să mă îngrijesc de ceea ce îmi aparţine. Să îmi fac curăţenie în idei, acordând cu precădere atenţie ideilor care îmi produc o stare proastă pentru a le depista rădăcina reală și a vedea dacă reacţia mea este sau nu proporţionată cu reperele reale. De multe ori s-ar putea ca prin simpla eliminare a disproporţiilor să ne echilibrăm și să ne ameliorăm starea. În consecinţă, igiena mintală de care aminteam anterior este neapărat necesară. Ironic, este la fel de benefică precum un duș într-o zi călduroasă de vară, în care aerul condiţionat se încăpăţânează să nu funcţioneze.