Nu este o exagerare și nici clickbait. Bine, s-ar putea să nu fie 13. S-ar putea să fie 20 sau s-ar putea să fie 4. Dar și dacă este un singur motiv pentru care copilul s-ar putea gândi la asta, tot este prea mult și reprezintă un scenariu de coșmar, în special pentru orice părinte de adolescent.

De unde știi dacă copilul tău doar trece prin faza în care cinismul său atinge cote extreme, nimic nu este destul de bun și orice rugăminte pe care i-o faci determină un foarte enervant gest de „dat ochii peste cap” sau chiar are o problemă despre care nu poate vorbi și care îi provoacă anxietate sau depresie? Dar dacă el este destul de bun să se prefacă, iar tu ai destulă încredere în maturitatea lui și în relaţia bună dintre voi pentru a-i respecta spaţiul personal, așteptând ca el să vină la tine când dorește, doar pentru ca în final să îţi dai seama că ai așteptat prea mult? Ca în multe alte situaţii problematice, majoritatea oamenilor preferă să nu își complice viaţa cu scenarii pesimiste când nu este cazul, pe principiul „vom vedea atunci ce vom face”. Și când vine „atunci”, se aplică aceeași strategie, iar orice zi care trece fără un eveniment major sau nevoia unei discuţii profunde este luată drept un pas înainte spre ieșirea din hăţișuri, când pentru un adolescent care s-a interiorizat s-ar putea să fie un pas înainte spre ieșirea din viaţă.

Când m-am uitat la serialul „13 Reasons Why”, despre cazul unei adolescente care înainte să se sinucidă a înregistrat 13 casete audio pentru fiecare persoană care ar fi putut-o salva, dar nu a făcut-o, cel mai mult m-a marcat drama părinţilor. Ei nu aveau acces la casete și nu puteau înţelege, oricât s-ar fi străduit, de ce fetiţa lor inteligentă, matură, frumoasă, comunicativă ar fi făcut acest lucru. Poate că nu era cea mai populară din liceu, iar ei nu erau cei mai bogaţi părinţi care să-i fi putut oferi orice, dar erau o familie normală din clasa de mijloc. După mai multe vizite la liceu și conversaţii cu alţi copii, părinţii Hannei au dat în judecată liceul pentru neglijenţă în a observa și preveni fenomenul hărţuirii. Hanna într-adevăr trecuse prin multe fără ca părinţii ei să știe (poate chiar exagerat de multe), inclusiv printr-un viol pe care consilierul psihologic al liceului a sfătuit-o să îl uite, dacă nu îl poate dovedi.

Pentru cineva din România, serialul poate ușor să pară exagerat, dar în Statele Unite a devenit viral. Producătorii au fost apreciaţi pentru curajul de a aborda o temă tabu, dar extrem de necesară, deși au existat și destule persoane care au reproșat că felul în care a fost abordată problema pune în evidenţă mai degrabă o fantezie a răzbunării, decât să exploreze problemele mentale și sufletești prin care trece cineva până la decizia finală de a se sinucide. Ca spectatori români suntem oripilaţi de știrile care vin din mediul american despre hărţuirea și abuzurile sexuale din școli, licee și universităţi și ne simţim cumva protejaţi știind că aceste influenţe culturale nu au ajuns încă la noi. Asta, până vezi un videoclip în care trei eleve de la un liceu din Oradea au tăbărât cu pumnii și picioarele asupra altei colege pe care au lovit-o în neștire, în timp ce altă fată filma scena, care a fost ulterior postată pe reţelele de socializare. Fata a fost ameninţată să nu spună nimic, dar după ce s-a întors la ore i s-a făcut rău, iar medicii care au văzut-o au alertat poliţia. Dar dacă nu i se făcea rău, cine ar fi știut prin ce a trecut?

Avem impresia că la noi e mai bine până când auzi poveștile tinerilor liceeni șantajaţi de colegi cu înregistrări în care beau, iau droguri sau fac acte sexuale. Până când vezi ce imagini circulă pe telefoanele băieţilor, fiecare mândrindu-se cu ultima „cucerire”, surprinsă în ipostaze intime. Până când auzi destule fete care povestesc cum au cedat presiunii de a face sex la vârste foarte mici și cu băieţi care nu însemnau nimic pentru ele. Până când nu te interesezi să citești niște statistici despre situaţia din România, care arată că 82% dintre cazurile de hărţuire se petrec pe teritoriul școlii. „În România, 1 din 3 copii a fost umilit în faţa colegilor, iar cei mai afectaţi de acest abuz emoţional sau fizic sunt băieţii cu vârste între 9-12 ani. Cu astfel de fenomene copiii se confruntă din ce în ce mai des, începând chiar de la grădiniţă, cu consecinţe care pot fi ireversibile în dezvoltarea lor,” notează campania „Viaţa secretă a copilului tău”, iniţiată de GMP PR și Itsy Bitsy pentru a-i ajuta pe copii, părinţi și profesori să lupte împotriva fenomenelor de bullying și cyberbullying. În România, situaţia este de așa natură, încât suntem primii din Europa la analfabetism funcţional și digital, dar totodată și la cyberbullying, cu o incidenţă de 37,7%. Ceea ce înseamnă că știm să învăţăm doar papagalicește, nu ne prea pricepem la tehnologie în general, dar ne pricepem destul cât să o folosim pentru a-i răni pe alţii. De cele mai multe ori, rezultatul ţintit este umilirea celuilalt, iar pentru asta nu e nevoie decât de o poză compromiţătoare și de un cont de Facebook.

În contextul răspândirii accesului la internet la vârste tot mai mici, statisticile arată că 6 din 10 tineri vor experimenta fenomenul de cyberbullying în viitorul apropiat. Iar tot mai multe studii atrag atenţia că, pe lângă beneficiile pe care le poate conferi conectarea la o comunitate online, reţelele de socializare (în special Instagram și Snapchat care sunt cele mai folosite platforme de tineri) se pare că sunt și cele mai dăunătoare pentru sănătatea lor mentală. Conform unui studiu publicat de Societatea Regală pentru Sănătate Publică din Marea Britanie, social media poate crea o dependenţă la fel de puternică precum cea dată de ţigări sau alcool, iar platformele sociale orientate spre imagine sunt cele mai dăunătoare, pentru că provoacă sentimenre de anxietate și inadecvare, tinerii prind frică de faptul că mereu rămân în urmă cu activităţile pe care le fac alţii, încep să devină conștienţi de imaginea lor fizică, iar asta le afectează starea de bine. Studiul le recomandă companiilor care deţin platforme sociale să devină conștiente de efectele negative pe care le generează și să ia măsuri, precum avertizarea utilizatorului care stă prea mult pe reţelele de socializare și evidenţierea imaginilor care au fost manipulate digital. Acestea ar fi însă doar cele mai mici probleme pentru cei care se află deja într-o situaţie de criză personală, mai periculoase fiind grupurile care încurajează suicidul, tulburările alimentare sau automutilarea și trollii, care îţi pot distruge complet personalitatea creată online, împreună cu dărâmarea sinelui offline. Dacă pierderea încrederii în sine nu este o problemă mentală, ea poate genera rapid una dacă persoana respectivă petrece prea mult online, chiar și fără să fie hărţuită. Presiunea pusă pe tineri vine din mai multe medii, vieţile online și offline intercalându-se și potenţându-se în feluri mult mai distructive decât atunci când nu exista internetul și puteai pur și simplu să schimbi școala, prietenii sau jobul.

Părinţii și profesorii nu înţeleg ce înseamnă să crești într-o lume digitală și trebuie să accepte să fie educaţi cot la cot cu tinerii despre ce înseamnă o conduită normală în mediul online, ce este acceptabil, ce se poate face cu ce nu este acceptabil și care pot fi consecinţele pe termen lung ale expunerii vieţii private pe internet. În România însă, părinţii și profesorii mai au de învăţat ceva până acolo. Motivul pentru care ni se pare că situaţia din școlile românești nu este atât de rea ca în realitate este dat de faptul că mulţi părinţi au trăit într-un timp în care educaţia normală se făcea cu bătaie și abuz psihologic, și din partea profesorilor, și din partea părinţilor, iar mulţi dintre ei aplică această normalitate și în educaţia propriilor copii. Iar profesorii se plâng că au scăpat copiii de sub control nu doar pentru că școlile sunt suprapopulate, copiii sunt mai agitaţi și mai informaţi, iar profesorii tot mai bătrâni, ci și pentru că nu mai pot băga frica în copii cu bătaia. Duse sunt vremurile când profesorii înroșeau palmele copiilor cu linia, cu nuiaua sau cu ce le mai era la îndemână. Cel puţin aceasta este direcţia în care este de dorit să evolueze școala românească, deși este regretată de mulţi dintre cei care susţin că bătaia este ruptă din rai.

„Moștenire de la tata” a devenit o platformă unde românii își împărtășesc cu durere amintirile în care părinţii sau profesorii le administrau acele bătăi rupte din rai, încercând cumva să se elibereze de moștenirea dureroasă care multora le condiţionează relaţionarea cu proprii copii. „În casa familei Lupu din cartierul Ţiglina 2 din Galaţi lipsea adesea apa caldă sau lumina, dar niciodată bătaia. Fratele meu care e cu 7 ani mai mare acceptase asta ca pe un dat. Cum amândoi eram ochelarişti, tata ne alinia şi la semnalul „Jos ochelarii!” se dezlănţuia infernul. Ochelarii erau scumpi, noi, copiii, însă, eram gratuiţi. Nu ştiu exact ce lucruri atât de cumplite puteam face noi, dar cafteala era fără limite”, povestește și jurnalista Gabriela Lupu. Multe dintre bătăi sunt legate tocmai de școală, de conduită, de performanţă. Sunt curele încasate pentru niște bastonașe desenate prost în clasa I, sunt palme date peste cap și foi de caiet rupte pentru că scrisul nu este destul de ordonat. Sunt oameni care citind unele dintre aceste povești se consideră norocoși pentru că au fost bătuţi de părinţi cu furtunul de la mașina de spălat pe pielea goală, dar doar o singură dată. Sunt oameni care în numele unei bune educaţii și al construirii unui caracter puternic au încasat bătăi și pedepse care i-au lăsat slabi, anxioși, depresivi, blocaţi în comportamente pe care nu pot să le depășească fără ajutor. Este radiografia sinceră a unei Românii în care 40% din familii trec prin violenţă domestică pentru că asta este singura zestre pe care au moștenit-o de acasă. Dar noi ne bucurăm că influenţele culturale occidentale încă nu au ajuns să ne strice copiii, să le perturbe educaţia, să ne strice viaţa de familie. De asta ne place să ne ocupăm singuri.