Milionul de tineri pierduţi ai Japoniei

2508

Peste un milion de tineri japonezi refuză să mai iasă din casă şi întrerup orice interacţiune cu exteriorul timp de mai mulţi ani, tendinţă care devine din ce în ce mai îngrijorătoare pentru societatea niponă.

Fenomenul hikikomori (în japoneză, „retras”), numit şi „milionul pierdut al Japoniei” se manifestă prin izolare autoimpusă timp de mai mulţi ani. El afectează băieţii adolescenţi în proporţie de 80%, adolescenţi care refuză să mai iasă din casă sau să aibă vreo legătură cu exteriorul. Ei nu comunică personal cu nimeni, nici măcar cu părinţii sau cei din casă, folosindu-se de mesageria instantă pentru aceasta. Victimele fenomenului refuză să mai meargă la şcoală şi îşi petrec tot timpul în casă, dormind ziua şi navigând pe internet sau uitându-se la televizor noaptea, notează BBC.

Hide este unul dintre tinerii afectaţi de fenomenul hikikomori. Problemele sale au început în momentul în care a renunţat să mai meargă la şcoală. A început să se învinovăţească pe el însuşi, pe părinţi, până când a început să-i fie frică să mai iasă din casă şi să se mai întâlnească cu cineva. Treptat, a întrerupt orice legătură cu prietenii şi apoi cu părinţii lui, pe care, pentru a nu-i vedea, dormea ziua, iar noaptea o petrecea uitându-se la televizor. În tot acest timp, dezvolta simţăminte de furie faţă de părinţii lui, de societate, de el însuşi. Era de asemenea temător cu privire la viitorul său şi invidios faţă de cei care aveau o viaţă normală.

Matsu, un alt tânăr japonez, nu avea nicio problemă până în momentul în care a refuzat să studieze ceea ce doreau părinţii lui. Tatăl său avea propria afacere şi dorea ca fiul său cel mare, Matsu, să-i calce pe urme, însă acesta voia să facă cu totul altceva în viaţă. El a început să se simtă presat de aşteptările părinţilor, violent şi invidios pe fratele lui, care putea face ceea ce îşi dorea. Așa că s-a retras și a refuzat să mai facă ceva.

Frici sociale care paralizează

În anii ’90, psihiatrul Tamaki Saito a început să fie asaltat de părinţi disperaţi care nu ştiau ce să mai facă cu copiii lor, care nu voiau să mai meargă la şcoală, ci doar să trăiască izolaţi. Aceştia erau majoritatea băieţi, proveneau din famili de clasă medie şi vârsta lor era de 15 ani aproximativ. Potrivit lui Saito, aceşti adolescenţi nu erau leneşi, aşa cum se credea, ci erau paralizaţi de temeri sociale. Din acel moment, a început să studieze fenomenul hikikomori, care se răspândea şi câştiga adepţi de la an la an. De asemenea, şi vârsta tinerilor afectaţi de acest fenomen a început să crească treptat, de la 15 la 21, iar acum la 32.

Dar care sunt motivele izolării acestor tineri? Este vorba de 3 „forţe sociale” care îi fac să se retragă, să se izoleze, izolare care apoi îi afectează din punct de vedere emoţional. Prima este sekentei, adică reputaţia, imaginea pe care o are o persoană într-o anumită comunitate şi presiunea la care este supusă pentru a fi pe placul celor din jur. Această „forţă” îi face să se izoleze, dar problema lor nu se rezolvă, ci cu cât stau mai mult timp izolaţi, cu atât se depărtează mai mult de comunitatea sau societatea în care trăiesc şi cu atât mai mult îşi pierd încrederea de sine, iar perspectiva „ieşirii” li se pare din ce în ce mai înfricoşătoare. Al doilea factor este amae sau dependenţa care caracterizează relaţiile familiilor japoneze tradiţionale. Fetele trăiesc în casa părinţilor până la căsătorie, iar băieţii nu părăsesc niciodată casa părintească.

Tendinţa societăţii nipone a fost aceea de a se baza pe ideea de comunitate, de grup, potrivit lui Yuriko Suzuki, psiholog la National Institute for Mental Health din Tokyo, însă generaţiile de astăzi preferă individualismul şi atenţia personalizată. Părinţii tinerilor afectaţi de fenomenul hikikomori şi societatea în general nu a înţeles ce se întâmplă de fapt cu aceştia. Reacţia multora a fost aceea de a se supăra, a-i mustra, a-i certa şi de a-i face pe aceşti tineri să se simtă vinovaţi. În cele mai multe cazuri, această atitudine nu a adus rezultatele aşteptate. De aceea, experţii recomandă ca părinţii să se adreseze celor în măsură să trateze tulburările pe care le suferă copiii lor.

Atât Hide cât şi Matsu sunt în proces de recuperare. Relaţiile cu părinţii s-au îmbunătăţit, iar viaţa lor revine încet-încet la normal.

Foto: Sam Wolff