Planeta sinucigașilor (1) Viaţa este un drept, o datorie sau o opţiune?

326

Sinuciderea artistei Mădălina Manole a şocat societatea românească şi a polarizat opinia publică. Unii au condamnat-o pentru laşitate, dar mulţi alţii şi-au manifestat simpatia şi regretul pentru „fata dragă". Mulţi au fost nedumeriţi de decizia Bisericii care a refuzat să o îngroape „creştineşte", considerând că explicaţiile date au contrariat mai mult decât să contureze o poziţie coerentă şi raţională. Dincolo de toate, rămâne gestul de neînţeles al artistei. O femeie căreia viaţa i-a oferit, se părea, suficient şi-a curmat zilele printr-un act brutal. A fost o decizie lucidă sau un act inconştient?

În 30 aprilie 1945, când trupele sovietice ajunseseră foarte aproape de buncărul de sub Cancelaria de Stat, Germania a rămas fără führer, care s-a sinucis împreună cu Eva Braun. Joseph Goebbels, ministrul propagandei, proaspăt numit cancelar al Reichului, a declarat: „Inima Germaniei a încetat să bată.” Până în ultima clipă, Goebbels scrisese proclamaţie după proclamaţie, chemându-i pe berlinezi „să lupte până la capăt pentru valorile germane,” în ciuda situaţiei disperate. Dar, a doua zi, Goebbels şi soţia sa, Magda, au aranjat ca fiecăruia dintre cei şase copii ai lor să li se facă o injecţie cu morfină şi apoi li s-a spart în gură o fiolă de cianură de potasiu. După aceea, cei doi au ieşit în grădină şi şi-au pus capăt vieţii. Relatările privind metoda folosită sunt contradictorii – probabil că Magda a luat cianură, iar Joseph s-a împuşcat.

Timp de decenii, impunătoarea stâncă de sare gemă, numită de localnici „Muntele de sare”, a fost o atracţie turistică în orăşelul Slănic Prahova. În mijlocul stâncii, rece şi misterioasă, se deschidea o prăpastie cu un lac circular, numită „Grota miresei.” O fată fusese dată în căsătorie, fără voia ei, unui bărbat renumit pentru duritatea lui. În noaptea nunţii, mireasa a fugit şi s-a aruncat spre moarte, de pe stâncile de sare, înalte de zeci de metri. Grota a atras de-a lungul timpului şi alţi sinucigaşi. Cu câţiva ani în urmă, dizolvat de ape, Muntele de sare s-a prăbuşit.

Istorii tragice. Dar cele mai multe sinucideri nu intră nici în cărţile de istorie, nici nu se păstrează în numele date locurilor vizitate de turişti. De fapt, destul de multe nu intră nici măcar în statistici.

Statistici şi date

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) compilează, anual, o listă a ţărilor care raportează numărul de sinucideri. Ultimul raport publicat, cu date care vizează în general anii 2006-2009, aşază pe primul loc în lume Lituania, cu o medie de 30,7 cazuri pe an la o 100.000 de locuitori (55,9 la bărbaţi şi 9,1 la femei). Urmează Belarus, cu o medie de 28,3 (63,3 la bărbaţi şi 10,3 la femei) şi Kazahstan, cu 26,9 (46,2 la bărbaţi şi 9,0 la femei). Între primele 13 ţări din lume cu incidenţă sporită a sinuciderilor se mai află alte state din fosta Uniune Sovietică şi din fostul bloc comunist: Rusia (locul 5), Ucraina (locul 7), Ungaria (locul 10), Letonia (locul 11), Slovenia (locul 12) şi Serbia (locul 13).

Cu date din 2007, România se află pe locul 40, cu o medie de 11,3 cazuri pe an la 100.000 de locuitori (18,9 la bărbaţi şi 4,0 la femei). Ţara noastră este precedată de Portugalia şi Norvegia şi urmată de Statele Unite, cu medii foarte apropiate. Institutul de Medicină Legală a raportat, pentru anul 2008, un număr de 2.802 decese prin sinucidere, iar pentru anul 2009, un număr în creştere, de 2.953. Aceasta corespunde unui indice de 13,5 cazuri pe an la suta de mii de locuitori.

Prin comparaţie, tot în anul 2009, accidentele rutiere au provocat 3.057 de decese, omuciderile 560 de decese, iar accidentele de muncă 292 de decese – toate în scădere faţă de anul precedent.

Mai mult decât spun rapoartele

Cât de precise sunt rapoartele statistice? S-a reclamat că „mult prea multe sinucideri nu sunt raportate ca atare. Cei care se sinucid prin accidente de automobil nu intră aproape niciodată la capitolul sinucideri; cei care îşi provoacă vătămări grave în tentativa de a se sinucide şi mor după mai multe săptămâni sau luni ca urmare a acestor vătămări sau a infectării intercurente nu sunt niciodată raportaţi la sinucideri; multe sinucideri autentice sunt ascunse de familii, iar tentativele de sinucidere, oricât ar fi de serioase, nu îşi găsesc calea spre tabelele statistice. Este evident că, în aceste împrejurări, datele statistice acoperă numai cel mai mic şi probabil cel mai puţin reprezentativ număr de sinucideri[1].”

Destul de des avem de-a face cu „sinuciderea parţială”, care constă în „acţiuni de autodistrugere, în timpul unor episoade melancolice, executate ca pedepsire de sine, ca manifestare a unor halucinaţii, cu sau fără raţionalizare,” dar care nu duc la moarte. Dar „procesele inconştiente care au generat aceste acţiuni sunt identice cu acelea care generează sinuciderea.”[2] Nu putem evita concluzia că prevalenţa sinuciderilor este considerabil mai mare decât apare în statistici.

Chiar imperfecte, statisticile sunt, fără nicio îndoială, importante şi necesare pentru anumite scopuri: cercetare, prevenţie şi intervenţie socială etc. Din nefericire, preocuparea noastră pentru statistici ascunde şi o puternică tendinţă umană: să atribuie un comportament unui anumit grup de persoane, astfel încât observatorul sau cititorul să aibă posibilitatea să se distanţeze şi să se diferenţieze – Eu nu intru în numerele acelea. Eu sunt cum trebuie.

Adolf EichmannFolosindu-se de exemplul unui faimos nazist, considerat „arhitectul Holocaustului”, urmărit cu obstinaţie de justiţie în Argentina prin anii ‘60 ai secolului trecut, judecat, condamnat şi executat doi ani mai tîrziu în Israel, Hanna Arendt spunea despre Adolf Eichmann: „A-l face pe Eichmann un monstru îl face de fapt mai puţin periculos decât a fost. Dacă ucizi un monstru, după aceea poţi să te duci la culcare şi să dormi, pentru că nu sunt mulţi de felul acesta. Dar dacă Eichmann înseamnă normalitatea, atunci avem de-a face cu o situaţie cu mult mai periculoasă.” Arendt sugerează deci că există un Eichmann în fiecare dintre noi. În acelaşi fel, în fiecare dintre noi trăieşte un sinucigaş…

Folosindu-se de exemplul unui faimos nazist, considerat „arhitectul Holocaustului”, urmărit cu obstinaţie de justiţie în Argentina prin anii ‘60 ai secolului trecut, judecat, condamnat şi executat doi ani mai tîrziu în Israel, Hanna Arendt spunea despre Adolf Eichmann: „A-l face pe Eichmann un monstru îl face de fapt mai puţin periculos decât a fost. Dacă ucizi un monstru, după aceea poţi să te duci la culcare şi să dormi, pentru că nu sunt mulţi de felul acesta. Dar dacă Eichmann înseamnă normalitatea, atunci avem de-a face cu o situaţie cu mult mai periculoasă.” Arendt sugerează deci că există un Eichmann în fiecare dintre noi. În acelaşi fel, în fiecare dintre noi trăieşte un sinucigaş…

Acţiunile prin care cineva ajunge, în mod tragic, într-o statistică despre sinucideri izvorăsc din atitudini destul de comune, care se manifestă în moduri variate şi pot ucide, mai devreme sau mai târziu. Se consideră că, pentru a fi calificat ca atare, actul sinucigaş trebuie să întrunească două aspecte: intenţia persoanei de a-şi suprima viaţa şi angajarea într-o acţiune care are acest efect. Dar cum analizăm situaţiile în care între acţiune şi efect intervine un interval, mai scurt sau mai lung? Dacă acţiunea nu are întotdeauna efect letal, dar persoana se angajează într-un număr de mai multe acţiuni de autodistrugere care duc de fapt la acelaşi deznodământ? Aproape fiecare personaă, fie prin omitere, fie prin comitere, acţionează conştient contrar vieţii: nu poartă echipament de protecţie şi sfidează regulile de siguranţă în muncă, goneşte cu maşina pe gheaţă, urcă la volan după ce a consumat alcool sau continuă să conducă în ciuda semnalelor de oboseală extremă trimise de corp, fumează sfidând informaţiile abundente privind efectul carcinogen al fumului de ţigară, se angajează într-un comportament sexual riscant pentru sănătate şi pentru relaţiile asumate… Lista este aproape nesfârşită şi ne cuprinde pe toţi!

Astfel, departe de a fi cazuri relativ izolate şi atipice, sinuciderile sunt o caracteristică a societăţii umane. Când se mediatizează un act sinucigaş, toată lumea încearcă să descifreze ce spune acesta despre stilul şi experienţele de viaţă ale persoanei în cauză, despre mediul familial în care a trăit, despre serviciu etc. Dar actele sinucigaşe fac mult mai mult decât să ne vorbească despre cazuri individuale – ele ne fac să înţelegem mult mai bine natura umană şi societatea în general.

„Sinuciderea nu este un fenomen necunoscut, ale cărui mistere să fie descifrate cu ajutorul bisturiului statistic al sociologilor, care îl descompun până la elementele lui constitutive, aducând la lumină factorii sociali care îl determină. Societatea nu aruncă nicio lumină asupra sinuciderii, ci sinuciderea aruncă o anumită lumină asupra societăţii.”[3]

De mai bine de un secol, studiile statistice caută să identifice în geneza sinuciderii semnificaţia unor factori ca: sexul, vârsta, regiunea geografică de provenienţă, etnicitatea, clima, calendarul, nivelul educaţional, starea materială, statutul marital, ocupaţia, numărul de copii, expunerea la violenţă, religie etc. Concluzia sociologiei este că legăturile cauzale cu factorii enumeraţi mai sus sunt destul de greu de făcut.

Numită adesea „ţara sinuciderilor”, ca urmare a unor vechi tradiţii ale morţii voluntare (seppuku sau hara-kiri, kamikaze, shinju), Japonia constituie un exemplu grăitor. Datele arată că formele ritualizate de sinucidere sunt foarte diferite ca motivaţie de sinuciderile obişnuite şi nu acoperă nici pe departe fenomenul suicidului în Japonia. „Dacă examinăm statisticile poliţiei cu privire la motivaţie, descoperim că sinuciderile individuale sunt foarte diferite de formele de seppuku şi shinju – strict prescrise şi foarte respectate. Listele poliţiei japoneze pentru anul 1955 consemnează pesimismul, dezgustul de sine, boala, demenţa, îngrijorările privind viitorul, anxietatea, conflictele familiale, reproşurile, iubirea, sărăcia, problemele în afaceri, dificultatea de a găsi un serviciu, remuşcările, promiscuitatea, sarcinile nelegitime, eşecurile şcolare, motive ideologice ca motivaţii ale actelor sinucigaşe. Un cititor european care doreşte să le înţeleagă nu trebuie neapărat să apeleze la explicaţii antropologice sau istorice ale instituţiilor japoneze. «Natura umană comună» este o explicaţie suficientă.”[4]

Natura suicidogenă a omenirii
Atitudinea de tip sinucigaş caracterizează atât de mult conduita indivizilor şi a grupurilor sociale încât sinuciderea nu se mai distinge ca o excepţie, care să fie cuantificată şi examinată statistic, ci este mai degrabă regula. Planeta a fost construită aşa încât să fie foarte precis adecvată vieţii umane – distanţa faţă de Soare, compoziţia atmosferei, gravitaţia etc, totul a fost creat pentru a susţine viaţa umană. Recent, am început să ne dăm seama că am produs dezechilibre posibil ireversibile. Câteva mii de ani de când omenirea ocupă această planetă au fost suficiente nu doar ca să o umple de gropi şi de cimitire, ci chiar să o aducă în pragul unor transformări catastrofale, în urma cărora existenţa umană şi poate chiar viaţa, în general, să fie imposibile!

Samson, celebru personaj din Vechiul Testament, cunoscut pentru tragica irosire a unor forţe fizice excepţionale, apare ca un prototip al omenirii suicide. Dalila îi exploatează sentimentele şi se angajează să îl distrugă. Pentru împlinirea acestui scop, ea avea nevoie de secretul forţei lui. „Fiindcă ea îl necăjea şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, sufletul i s-a umplut de o nelinişte ca de moarte” (Judecători 16:16, versiunea Cornilescu).

Paul Tillich descrie criza existenţială a omenirii: „Anxietatea este conştienţa finitudinii noastre. Omul trăieşte întotdeauna în anxietatea conştientă sau inconştientă a morţii implacabile. Non-existenţa este prezentă în fiecare moment al existenţei sale. Suferinţă, accidente, boală, pierderea relaţiei cu natura şi cu omul, singurătatea, nesiguranţa, slăbiciunea şi eroarea îl însoţesc permanent. În cele din urmă, ameninţarea că va trebui să moară devine realitatea morţii. Şi el trebuie să suporte toate acestea…”[5]

La rândul său, Carl Jung caracteriza astfel experienţa sa terapeutică: „Printre toţi pacienţii mei aflaţi în a doua jumătate a vieţii – adică având peste 35 de ani – nu am găsit niciunul a cărui problemă să nu fie în ultimă instanţă descoperirea unei perspective religioase asupra vieţii.”[6]

Faptul cel mai înspăimântător este că, pierzând orice sens al existenţei pentru că L-a respins pe Dumnezeu, omul ajunge la concluzia că este greu atât să trăiască, cât şi să moară într-un univers străin şi indiferent. Apocalipsa lui Ioan descrie tortura sufletească a omului rămas fără Dumnezeul pe care L-a repudiat în viaţă, şi a omului care nu poate să moară fără să Se împace cu El: „În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei” (9:6, Cornilescu).

Pe ultimele pagini ale Străinului, Albert Camus parcă se destăinuie prin sufletul obosit şi blazat al lui Meursault, care urmează să fie decapitat pentru crima săvârşită în Algeria: „Zgomotele câmpiei urcau până la mine. Miresme de noapte, de pământ şi de sare îmi răcoreau tâmplele. Încântătoarea pace a acestei veri adormite pătrundea în mine ca o mare. În acel moment, şi la capătul nopţii, sirenele au început să urle. Ele anunţau plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă… În faţa acestei nopţi încărcate de semne şi de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferenţe a lumii.”[7] Fără Dumnezeu, fără un punct absolut de referinţă morală, fără să existe un verdict suveran cu privire la binele şi răul unei vieţi şi fără vreo şansă ca binele, valoarea, frumuseţea unei existenţe să fie tezaurizate în mod durabil, viaţa este confuză, extenuantă, indescifrabilă. De aceea existenţialiştii atei chiar au acceptat, ca să nu spunem au recomandat, sinuciderea ca ieşire din absurdul existenţei.

Dar şi o moarte care nu interesează pe nimeni, nu face pe nimeni să observe „locul gol” şi nu produce nicio reflecţie într-o altă fiinţă capabilă să simtă şi să gândească este înspăimântătoare şi înfricoşătoare. Camus spune că indiferenţa este, totuşi, tandră. Există aşa ceva?

Persistenţa neverosimilă a vieţii
În aceste condiţii tragice, este un miracol existenţa vieţii, în ciuda mileniilor de violenţă extremă pe care a omul îndreptat-o în ultimă instanţă spre propria persoană, faţă de propria specie şi faţă de propria planetă, este un miracol. Explicaţia stă, după cum spune tot Paul Tillich, în „puterea prin care non-existenţa este înfrântă pentru eternitate – puterea divinului.” Acesta a fost marele scop pentru care Iisus Christos a venit în lume, „pentru ca, prin moarte, să-l distrugă pe cel ce are puterea morţii, care este diavolul, şi să-i elibereze pe cei care toată viaţa lor erau ţinuţi în sclavie prin frica de moarte” (Evrei 2:14,15).

Noi nu avem de ales între o existenţă absurdă şi o moarte revoltătoare, prin lipsa oricărui ecou durabil. Viaţa are sens, este destinată să aibă un impact permanent asupra realităţii şi să continue alături de Dumnezeul în care avem „viaţa, fiinţa, şi mişcarea”, cum spunea apostolul Pavel la Atena.

Articolul din numărul viitor va explora modul în care acceptarea suveranităţii lui Dumnezeu asupra vieţii răspunde frământărilor grave provocate de tragedia sinuciderii. Cum răspunde credinţa la nedreptăţile şi nefericirile vieţii? Ce putem şti despre modul în care va judeca Dumnezeu? Cum acordă El mântuirea? Ce se întâmplă în momentul în care survine moartea? Cum poate Biserica să reflecte în modul cel mai adecvat atitudinea lui Dumnezeu faţă de cel care moare şi faţă de cei care trăiesc jalea despărţirii? Când va începe viaţa eternă la care suntem chemaţi?


1 Gregory Zilboorg, în American Journal of Psychiatry, vol. 92, 1935-36, citat în introducerea editorului ediţiei americane a lucrării clasice a lui Emile Durkheim, Suicide, a Study in Sociology, The Free Press, New York, 1951, p. 18
2 Otto Fenichel, The Psychoanalytic Theory of Neurosis, New York, W. W. Norton, 1945, p. 401
3 Christian Baudelot şi Roger Establet, Suicide, the Hidden Side of Modernity, Polity Press, Cambridge, 2008
4 Ibidem.
5. Paul Tilich, The Courage to Be, New Haven, Conn., Yale University Press, 1952, p. 67
6. Carl Jung, Modern Man in Search of a Soul, New York, Harcourt, Brace & Co., 1933, p. 264
7. Citat în Clifford Goldstein, Raţiuni ale inimii, Bucureşti, Viaţă şi Sănătate, 2010, p. 9