Sezonul celibatarilor

104

Astăzi e la modă să fii celibatar şi să fii mândru de asta. Burlacii sunt întotdeauna „râvniţi”, iar fetele singure sunt întotdeauna „fericite aşa cum sunt”.

Potrivit datelor publicate în Anuarul Statistic al României pentru anul 2007, elaborat de Institutul Naţional de Statistică, vârsta medie la care românii se căsătoresc prima dată a crescut de la 25 de ani, la bărbaţi,  şi 22 de ani, la femei, în anul 1990, la 29 de ani şi opt luni, respectiv 26 de ani şi trei luni, în anul 2007. Cum era de aşteptat, cifrele diferă în mediul rural de cele valabile în mediul urban. Contraintuitiv însă, bărbaţii de la ţară se căsătoresc mai târziu decât cei de la oraş, diferenţa fiind, în medie, de un an şi două luni. În cazul femeilor, orăşencele se căsătoresc cu două luni mai târziu decât femeile de la ţară.

Tendinţa de amânare a căsătoriei se manifestă vizibil şi la nivel global. În Statele Unite, de exemplu, trendul de creștere a vârstei de căsătorie a început încă din anii 1960. Pe atunci, americanii se căsătoreau, în medie, la 22 de ani şi opt luni, iar americancele la 20 de ani şi trei luni. În anul 2007, vârsta medie la care bărbaţii americani intrau în primul mariaj ajunsese la 27 de ani şi 5 luni, femeile căsătorindu-se la o vârstă medie de 25 de ani şi 6 luni, conform datelor furnizate de Biroul American de Recensământ.

E de bine, e de rău?

Ca orice schimbare semnificativă în societate şi creşterea vârstei la care oamenii se căsătoresc prima oară le-a dat de gândit sociologilor.

Unii au considerat-o o direcţie greşită, spunând că e mai bine să te căsătoreşti foarte tânăr. Un studiu elaborat de sociologul Norval Glenn, de la Universitatea Texas-Austin, pare să indice că indivizii care se căsătoresc în prima jumătate a vârstei de 20 de ani sunt un pic mai fericiţi şi mai puţin predispuşi la divorţ decât cei care se căsătoresc în a doua jumătate a vârstei. În plus, cei căsătoriţi la prima tinereţe, arată studiul lui Glenn, sunt cu mult mai satisfăcuţi de relaţiile lor decât cei din a doua categorie.

Alţi sociologi susţin contrariul. De exemplu, Paul Amato, profesor la Universitatea de Stat Pennsylvania, spune că o căsătorie făcută în jurul vârstei de 30 de ani are şanse mai mari la fericire. „Căsătoriile care au loc mai târziu (la 30 de ani, comparativ cu cele care au loc la 20 de ani) sunt mai coezive, în sensul că cei doi au mai des activităţi împreună, ca şi cuplu. Iar cuplurile care se căsătoresc la o vârstă mai înaintată sunt mai puţin predispuşi să se gândească la divorţ sau că mariajul lor ar fi în pericol”, a declarat sociologul pentru USA Today.

Minusul acestui tip de observaţii este că ele privesc doar statistic la legătura dintre satisfacţia privind căsătoria şi vârsta la care a fost făcut acest pas. Alte studii au încercat să meargă mai departe şi să vadă care sunt avantajele concrete cu care o anumită vârstă poate contribui la succesul căsniciei.

Debit sau credit?

Un apologet al căsătoriilor timpurii, sociologul Mark Regnerus[2], de la Universtatea Texas-Austin, scria pentru Washington Post că „niciun divorţ nu a fost provocat de vârstă”. Eșecul unei căsnicii e mai degrabă cauzat de „imaturitatea și lipsa de răbdare vizavi de provocările căsătoriei, acele provocări pe care mulţi reușesc, până la urmă, să le evite sau să le rezolve”, crede Regnerus. Așadar, spune profesorul, imaturitatea, nu vârsta, este factorul determinant pentru insucces.

Totuși, nici vârsta nu este un factor de ignorat. Ea ar trebui luată în consideraţie, ţinând mai ales cont de anumite diferenţe care există între sexe, dar care sunt de obicei omise în recomandările privind vârsta ideală pentru căsătorie. „Pentru femei”, spunea Regnerus, „vârsta este (din nefericire) un debit, întrucât, odată cu creșterea ei, scade fertilitatea. Pentru bărbaţi, în schimb, vârsta poate fi un credit, fiindcă odată cu vârsta crește și accesul la resurse, maturitatea sporește şi, prin urmare, devin mai atractivi.”

Această diferenţă majoră între bărbaţi și femei face greu de stabilit o vârstă ideală unică pentru căsătorie. Totodată, dacă amânarea căsătoriei este un dezavantaj pentru femei și un avantaj pentru bărbaţi, e necesară o reevaluare a motivelor pentru a întârzia căsătoria. Conturarea clară a personalităţii, terminarea studiilor, dobândirea unui venit stabil (motivele de amânare cel mai des invocate) cântăresc într-un fel din perspectiva femeii și în altul din perspectiva bărbatului. Femeia investește ani în aceste obiective cu riscul diminuării atractivităţii ei, pe măsură ce trece timpul. Bărbatul însă își dă seama că orice obiectiv atins înainte de căsătorie este un atu în plus care îl recomandă ca posibil partener.

Căsnicia ca limbă străină

Soluţia pentru împăcarea acestor diferenţe ar putea fi, crede Regnerus, înlăturarea blamului pus asupra căsătoriilor timpurii, întrucât o „căsnicie funcţionează cel mai bine ca o instituţie formativă, nu ca instituţie în care intri odată ce consideri că eşti gata format”. Pornind de la acest principiu, sociologul e convins că cei doi „învăţă căsnicia, aşa cum se învăţă o limbă străină, iar, pentru cei mai dispuşi să înveţe, unele lecţii vin pur şi simplu mai devreme în viaţă”. Așadar, societatea ar trebui să lase tinerii să crească împreună și să descurajeze doar căsătoriile la adolescenţă, nu și pe cele făcute după 20 de ani, spune profesorul.

Oricât de luminoasă ar fi perspectiva lui Regnerus, ea ajunge totuși la un impas. Păstrând metafora instituţiei formative, folosită de profesor, apare firesc întrebarea: Dacă soţii sunt elevii, iar căsătoria este școala, cine este profesorul?

Efectul Michelangelo

În opinia lui Caryl Rusbult, cercetător la Universitatea Vrije din Amsterdam, răspunsul la această întrebare este legat direct de un nume – Michelangelo.

Prin efectul Michelangelo, Rusbult descrie un fenomen care pare să fie cheia relaţiilor romantice fericite. Expresia vrea să surprindă un crescendo, o evoluţie în cuplu a partenerilor care își confirmă unul altuia aspiraţiile și se ajută să le atingă. Aşa cum sculptorul dăltuieşte, scobeşte şi șlefuiește defectele pietrei pentru a dezvălui forma ideală, la fel partenerii abili sprijină visurile, aspiraţiile şi trăsăturile pe care speră ca persoana iubită să şi le poată vedea împlinite.

Această capacitate de a intui potenţialul celuilalt și de a-l stimula e rezultatul maturităţii pe care Regnerus o definea, insuficient, ca răbdarea și capacitatea de a găsi soluţii la probleme.

Atunci când maturitatea este văzută doar ca un instrument de gestionare a crizelor, va fi foarte ușor pentru îndrăgostiţii imaturi să îi desconsidere importanţa, fiindcă euforia relaţiei adolescentine suplinește nestingherită simţul realităţii și anulează multe indicii de pericol. Apoi, cuplurile imature pot avea sentimentul că sunt capabile să înfrunte orice necaz, însă nu au garanţia că acest sentiment corespunde, într-adevăr, cu abilităţile lor concrete.

Maturitatea trebuie văzută însă și în dimensiunea ei creativă – acel atu al partenerilor care lucrează proactiv, care construiesc, cizelează conștient și menţin relaţia la un nivel profund chiar și atunci când euforia se diluează. În cuvintele filosofului Henri Bergson, „a te maturiza înseamnă să continui să te creezi la infinit”.

Celibatul şi accesoriile incluse

Multe dintre „secretele” căsniciei fericite, aşa cum sunt prezentate în general de psihologia practică, acordă o importanţă deosebită maturităţii personale, care ne face capabili să interacţionăm profund cu celălalt. Statisticile arată că tinerii educaţi percep acut nevoia imperativă a maturităţii şi că mulţi dintre ei nu se consideră pregătiţi pentru o viaţă de angajament faţă de o persoană, la 20-25 de ani[3].

Lipsa stabilităţii financiare şi dorinţa de a-şi finaliza studiile sunt adesea invocate ca principal motiv pentru amânarea căsătoriei. Surprinzător însă, cel puţin în Statele Unite, doar 35% dintre tinerii de 25-29 de ani au o diplomă de studii superioare[4], ceea ce lasă suficient loc şi pentru existenţa altor motive care au generat tendinţa generală de amânare.

Unul dintre acest motive este setea de explorare. Sarah Badger, doctor în filosofie la Birgham Young University, observa[5] că, astăzi, trecerea de la stadiul de adolescent la cel de adult – marcat de căsătorie – este intermediată de o „maturitate emergentă”. Aceasta este o perioadă tot mai lungă de celibat, în care tânărul se testează pe sine și testează viaţa. Badger remarca faptul că în acest timp de explorare și experimentare se poate sedimenta o individualitate matură, dar se pot fixa şi atitudini, comportamente şi obiceiuri nocive pentru căsătoria de mai târziu.

Lejeritatea de a cheltui banii este un exemplu de atitudine nocivă cultivată la vremea maturităţii emergente, de care specialiştii de marketing (şi nu numai) profită din plin. Aceasta pentru că tinerii celibatari au o putere de cumpărare substanţială și destul de puţine poveri financiare. Ei sunt primii care îşi cumpără haine în tendinţe, sunt orientaţi spre activităţile de recreere şi achiziţionează frecvent electrocasnice de bază, maşini şi vacanţe.[6]

Probabil că, atâta vreme cât comercianţii vor fi interesaţi să îşi promoveze produsele acestui segment important de piaţă, vor continua să zugrăvească imaginea celibatului în cele mai flatante nuanţe ale independenţei şi ale libertăţii.

Pentru observatorii fenomenului, rămâne interesant de urmărit cu câtă naturaleţe poate aceeaşi societate, care ieri presa tinerii să se căsătorească, să fluture astăzi steagul unei emancipări cu riscuri incomplet explorate.


 [1]  http://www.insse.ro/cms/files/pdf/en/cp2.pdf
[2]  Autorul cărţii Forbidden Fruit: Sex and Religion in the Lives of American Teenagers,
[3]  O statistică interesantă pe această temă urmează să fie publicată în două studii la care a contribuit şi profesorul Jason Carroll, de la Universitatea Brigham Young.
[4]  Potrivit datelor colectate de American Council on Education, în 2006.
[5]  Sarah Badger, READY OR NOT? PERCEPTIONS OF MARRIAGE READINESS AMONG EMERGING ADULTS, Marriage, Family & Human Development Program School of Family Life Brigham Young University, 2005
[6]  David Needham, Rob Dransfield, et al, Business for Higher Awards, p. 33, 1999
Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.