Un judecător american a luat o decizie istorică. Într-un caz de suicid, judecătorul a hotărât să acuze de ucidere din culpă o altă persoană decât victima, pentru că ar fi încurajat-o pe aceasta să meargă până la capăt. Practic, judecătorul a tratat cuvintele persoanei respective drept armă a crimei, dând un verdict care i-a uimit pe mulţi specialiști ai legii.

Era 13 iulie 2014. Conrad Henri Roy, în vârstă de 18 ani, și-a petrecut acea dimineaţă împreună cu familia. S-au plimbat pe plajă, le-a cumpărat surorilor îngheţată, totul părea să fie bine. Conform datelor prezentate de procurori, Roy vorbea și glumea cu mama sa despre planurile sale de viitor. Nu a trecut mai mult de o zi, şi poliţiștii l-au găsit decedat în mașina sa, într-o parcare a magazinului Kmart, din Fairhaven, Massachusetts. Conectase o pompă de compresie la mașina sa și a murit asfixiat cu monoxid de carbon. Puţini știau că plănuia asta de mult timp și că chiar în timp ce discuta cu mama sa de planurile sale de viitor se consulta prin mesaje cu Michelle Carter, prietena lui, despre logistica suicidului său.

O relaţie modernă

Roy și Michelle stăteau la o oră distanţă unul de celălalt, dar relaţia lor, care a durat ceva mai mult de doi ani, se baza masiv pe texting (convorbiri în scris, online și prin SMS). Cei doi nu s-au întâlnit decât de câteva ori în persoană, dar susţineau că se iubesc și povesteau și altora cu entuziasm despre asta. Părinţii lui Roy divorţaseră și el fusese abuzat verbal și fizic de alţi membri ai familiei. În 2012, Roy a fost internat în două instituţii pentru boli mentale, iar după ce a fost externat din ultima instituţie a încercat să se sinucidă pentru că nu credea că este pregătit să plece. Roy primea ajutor psihologic, iar familia sa era convinsă că se simte mai bine și că este pe drumul cel bun.

Când Roy și-a destăinuit prima dată gândurile de suicid, Michelle a încercat să îl ajute.

„- Încerc cât pot să te scot din chestia asta. (Michelle)

– Nu vreau să fiu scos. Vreau să mor. (Roy)” (mesaje schimbate între cei doi)

Însă, cam după o lună de la prima destăinuire, Michelle deja încetase să încerce să îl facă să se răzgândească. Ba chiar atitudinea ei s-a schimbat drastic. Nu doar că nu a alertat pe nimeni cu privire la planurile lui Roy, dar atitudinea ei a trecut de la acceptare la încurajare, la a-i da ordine plină de nervi, fără empatie și răbdare. Spre final l-a ajutat cu „munca de cercetare” și l-a împins să nu mai tragă de timp, bătându-și joc de ezitările lui și ameninţându-l că îl va da în vileag dacă nu se sinucide mai repede. Procurorii au spus că Michelle voia să capete atenţie de la prieteni și colegi de pe urma morţii lui și că stilul ei manipulator și dictatorial a fost determinant în decizia lui finală.

„- Nu te poţi gândi la asta. Trebuie doar să o faci. Ai spus că o faci. Nu înţeleg de ce nu o faci deja. (Michelle)

– Nici eu nu înţeleg. Nu știu. (Roy)

– Deci, să înţeleg că nu o mai faci. Toate astea pentru nimic. Sunt așa confuză. Erai așa pregătit și determinat. (Michelle)

– O să o fac până la urmă. Nu știu ce mai aștept, dar am pregătit tot. (Roy)

– Nu, nu o să o faci. Aseară trebuia. Tot o amâni și spui că o să o faci, dar nu o faci niciodată. Mereu o să fie așa, dacă nu treci la acţiune. Ţi-e mai greu dacă tot amâni. Trebuie să o faci. (Michelle)

-Sunt hotărât. Sunt pregătit. (Roy)

– Foarte bine, pentru că era cazul, dragă. Știi asta. Când te întorci de la plajă trebuie să o faci. Ești pregătit. Ești determinat. E cel mai bun moment. (Michelle)

– Nu știu cum să îmi părăsesc familia… Vreau să știe că îi iubesc (Roy)

– Ei știu. Cu siguranţă. Te gândești prea mult. (Michelle)

– Știu. Mă tot gândesc de ceva timp… Plec acum. (Roy)

– Poţi să o faci. (Michelle)

– Aproape am ajuns. (Roy)” (conversaţii din ziua suicidului)

În final, Roy putea să scape în acea zi, dar determinarea lui Michelle a fost hotărâtoare. La un moment dat i s-a făcut frică și a ieșit speriat din mașină. A pus mâna pe telefon și a sunat-o pe Michelle, „Întoarce-te în mașină și fă-o”, i-a ordonat ea. Iar el a ascultat. Înseamnă asta că ea l-a ucis?

Apărarea a venit cu altă poveste. Michelle era o tânără de 17 ani vulnerabilă, cu propriile ei probleme mintale, când Roy și-a abandonat problemele sale în poala ei. Michelle fusese și ea tratată pentru boli mintale la un spital psihiatric și înfrunta efectele secundare ale antidepresivelor pe care le lua când Roy i-a destăinuit planurile sale. Din declaraţiile colegilor săi, Michelle era foarte populară la școală, fiindcă întotdeauna se străduia să facă pe clovnul clasei, să facă pe toată lumea să râdă, să fie pe placul tuturor. Dar în același timp avea fluctuaţii mari de greutate, ceea ce ar putea indica o tulburare alimentară. Colegii nu și-au putut da seama exact ce se petrecea în capul ei. Dr. Peter Breggin, psihiatru cu studii la Harvard, a declarat în timpul procesului că Michelle fusese diagnosticată cu depresie și că luase Prozac și apoi Celexa pentru „probleme de impulsivitate”, într-un dozaj prea mare. Deși nu dr. Breggin a tratat-o, el a declarat că efectele secundare ale acestor antidepresive „împiedică formarea intenţiilor și a scopurilor”. Judecătorului însă nu i s-a părut credibilă această analiză, fiindcă multe dintre mesajele trimise de Michelle păreau extrem de raţionale și conștiente de rezultatul final, ca și cum ar fi urmărit moartea lui Roy cu un scop precis. În final, ceea ce a condamnat-o a fost propria ei admitere a vinei. Într-un mesaj pe care l-a trimis unei colege, Michelle spunea: „Moartea lui e vina mea. Sincer, aș fi putut să îl opresc. Eram cu el la telefon când s-a dat jos din mașină pentru că se speriase și i-am spus să se ducă înapoi (…) pentru că știam că a doua zi o să o ia iar de la capăt și nu îl mai puteam lăsa să trăiască așa.”

Moral versus legal

Cazul s-a tărăgănat ani de zile, pentru ca, într-un final, pe 3 august 2017, Michelle să își primească sentinţa – 2 ani și jumătate de închisoare, cu executare 15 luni, după care va putea beneficia de eliberare condiţionată. Este un verdict controversat, care a suscitat atenţia presei și a fost criticat sever de toate părţile. Pe de o parte, părinţii băiatului, prin vocea procurorilor, au cerut pedeapsa maximă, 20 de ani de închisoare cu executare. Faţă de asta, 15 luni trebuie să li se pară o bătaie de joc. Pe de altă parte, mulţi experţi legali au spus că nici măcar nu există bază legală pentru acuzarea lui Michelle de ucidere din culpă și că judecătorul a întins coarda legii, sub presiunea opiniei publice. Alţi experţi s-au arătat îngrijoraţi de efectele pe care un asemenea verdict le-ar putea avea asupra libertăţii de exprimare, în special în mediul online, atât de folosit astăzi pentru comunicarea în scris.

„Ceea ce a făcut Michele este îngrozitor, imoral, demn de blamat, dar nu este crimă.” (Daniel Medwed, profesor de drept)

Există mai multe considerente pentru care verdictul judecătorului poate să pară forţat. Uciderea din culpă presupune existenţa unui act fizic care să cauzeze moartea neintenţionată a cuiva. Implică de obicei un act violent, chiar dacă este făcut involuntar. Însă Michele nici măcar nu fusese prezentă acolo, în ultimă instanţă Roy acţionând de unul singur, spune Daniel Medwed, profesor de drept. „Ceea ce a făcut Michele este îngrozitor, imoral, demn de blamat, dar nu este crimă”, a mai spus el. O relaţie de tip cauză-efect între „sfaturile” lui Michelle și rezultatul final, suicidul lui Roy, e imposibil de dovedit fără urmă de îndoială. Nimeni nu poate spune cu toată certitudinea dacă Roy nu s-ar fi sinucis oricum, atunci sau altă dată. Din punct de vedere legal, suicidul este considerat rezultatul voinţei propriei persoane. Roy deja mai încercase, cel puţin o dată. Iar în statul Massachusetts nici măcar nu există legi împotriva suicidului și nici a asistării suicidului.

Judecătorul din acest caz, Lawrence Moniz, a considerat însă că momentul în care Roy a coborât din mașină a arătat intenţia de a se salva, indicaţia lui Michelle de a se întoarce în mașină are același rezultat ca și când ar fi fost prezentă și l-ar fi împins fizic înapoi în mediul toxic care se crease deja în mașină. Judecătorul și-a bazat decizia pe două cazuri precedente. În 1999, un cuplu de persoane fără adăpost a fost condamnat pentru ucidere din culpă după ce nu a anunţat autorităţile despre un incendiu pe care cei doi l-au pornit accidental și în care au murit șase persoane. În al doilea caz, din 1816, George Bowen, un deţinut, a fost condamnat după ce și-a încurajat un coleg de celulă să se sinucidă pentru a scăpa de execuţia publică care urma. Locuitorii orașului cu pricina au fost înfuriaţi că Bowen i-a lipsit de acel eveniment mult așteptat. Avocaţii fetei ar putea să facă apel pe baza faptului că este o eroare din partea judecătorului să aducă ca ghid legal un caz de acum 200 de ani, circumstanţele actuale fiind foarte diferite. De asemenea, avocatul Ed Ryan, care a apărat cuplul din cazul din 1999, a declarat pentru un post de radio că circumstanţele sunt mult diferite, pentru că Michelle nu a creat pericolul, ci Roy era un pericol pentru sine, prin urmare Michelle nu avea nicio datorie legală să îl salveze.

Moniz însă a decis că Michelle avea măcar obligaţia să anunţe autorităţile și să îi spună lui Roy să nu se sinucidă. Ceea ce este adevărat. Începând cu 2009 mai multe state americane, printre care și Massachusetts, au introdus legi care le cer oamenilor să notifice autorităţile când cineva este în pericol. Penalizarea pentru încălcarea acestei legi civile nu este însă pe măsura verdictului din acest caz. Judecătorul din acest caz a pedepsit nu o încălcare a legii, ci o încălcare a datoriei morale de a ajuta o persoană chiar și când nu există o datorie legală de a o face. De aceea, atât de mulţi specialiști văd acest verdict ca o lărgire neavenită a cadrului legal. Mary Anne Franks, profesoară de drept și vicepreședintă a Cyber Civil Rights Initiative, se întreabă de ce Michelle nu a fost condamnată sub „robustele legi antihărţuire” ale statului, spunând că, dacă procurorii au fost de părere că acele legi nu sunt destul de aspre pentru ce a făcut ea, „atunci trebuie să facem legi mai robuste, nu să folosim penalităţi extreme și acuzaţii care nu se potrivesc”. „Oare următorul caz va fi despre o postare de pe Facebook în care cineva este încurajat să comită o crimă? (…) Asta (n.r., verdictul) pune toate lucrurile pe care le spui în contextul responsabilităţii criminale”, explică și Nancy Gertner, profesoară de drept la Harvard și fostă judecătoare. 

„Adevărata semnificaţie a acestui caz este că extinde răspunderea pentru crearea de risc asupra comunicării la distanţă.” (David Siegel, profesor de drept la New England Law Boston)

Pentru acești specialiști, verdictul pare o incriminare a conversaţiilor din jurul suicidului. „Avea această tânără dreptul constituţional de a spune ce i-a spus acelui băiat? Și, chiar dacă nu ar fi avut acest drept, faptul că a spus acele cuvinte o fac vinovată de crimă sub incidenţa legii din Massachusetts, care nu legiferează în niciun fel asistarea suicidului?”, se întreabă Matt Segal, director pe partea legală al American Civil Liberties Union of Massachusetts. „Adevărata semnificaţie a acestui caz este că extinde răspunderea pentru crearea de risc asupra comunicării la distanţă”, spune și David Siegel, profesor de drept la New England Law Boston.

Cum alterează tehnologia conceptele care ne guvernează lumea

Cel puţin două concluzii importante sar în ochi din acest caz tulburător. Formele electronice de comunicare sunt acum o parte normală a vieţii moderne, dar legile care ar trebui să reglementeze comportamentul nostru în aceste medii au rămas în urmă. Dacă în jurisprudenţa americană nu există datoria legală de a salva pe cineva din pericol decât dacă tu ai creat acel pericol, atunci acest caz lărgește perspectiva asupra a ceea ce înţelegem a fi periculos și situaţiile în care trebuie să acţionăm. În final, judecătorul a hotărât că absenţa fizică a lui Michelle de la locul crimei nu a contat în acest caz. „Telefoanele pe care le avem azi îţi permit să fii prezent în mod virtual oriunde… Ea era în urechea lui, în mintea lui, în telefonul lui și îi spunea să se ducă înapoi în mașină știind că o să moară”, au explicat procurorii.

Ceea ce nu înseamnă că tehnologia este în sine de vină pentru ce s-a întâmplat, ci că este un facilitator pentru ca astfel de cazuri să se diversifice și să se înmulţească, pe măsură ce tot mai multă lume este conectată la internet. Mitch Prinstein, profesor de psihologie clinică specializat pe depresia la adolescenţi, crede că dinamica dintre Roy și Michelle este similară cu ceea ce se întâmplă pe anumite forumuri online, unde tineri deprimaţi se adună și discută despre cele „mai bune practici” de automutilare și suicid. Persoane care suferă de boli mintale pot ajunge să încurajeze comportamentele dăunătoare ale altora, fără intenţie, pentru că pur și simplu nu știu cum să îi ajute, spune el. Acesta este un caz în care un adolescent pune presiune pe altul să se sinucidă și niciun adult nu observă și ar trebui să tragă semnale de alarmă părinţilor care chiar și din cele mai bune intenţii, poate pentru a arăta respect și încredere faţă de un tânăr în creștere, își abandonează copiii în lumea lor, fie ea digitală sau nu.

Textingul și reţelele sociale au creat un mix de intimitate, dar totodată distanţare, care i-a făcut pe mulţi adulţi să cadă în vulgaritate și insulte (vezi și articolul De ce ne certăm online), iar pe mulţi copii să își creeze o existenţă duplicitară. În ziua de azi, în care ne petrecem mai tot timpul pe internet și pe reţelele de socializare, a devenit mult mai ușor să uităm că acţiunile noastre într-un spaţiu virtual au consecinţe reale. Tehnologiile au creat un context în care dezumanizarea noastră se poate accentua. Vina însă ne aparţine, pentru că permitem acestor lucruri să potenţeze ce este mai urât în noi. Faptul că suntem deconectaţi emoţional de persoana cu care vorbim pe internet ne face să îi spunem lucruri negative mult mai ușor decât dacă am discuta faţă în faţă. Dar asta nu este o condamnare, lucrurile se pot și trebuie să se schimbe. „Cred că mulţi elevi înţeleg mesajul (n.r. cuvintele pot să rănească) și sunt mai atenţi la cum vorbesc unii cu alţii, dar aceste cazuri sunt în continuare mult prea comune. Educaţia este un proces lent”, spune John Palfrey, profesor de drept și codirector al Centrului Berkman pentru Internet și Societate, din cadrul Harvard. Ce trebuie să învăţăm în final este că, deși internetul ne dă libertatea de a ne exprima individualitatea și opiniile, dacă această libertate este lipsită de autocontrol, decenţă și empatie, ajunge în final să fie profund dezumanizantă și un mijloc iresponsabil de a face rău cuiva.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 5 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.