În 1923, atunci când alpinistul britanic George Mallory a fost întrebat de ce vrea să escaladeze Everestul, răspunsul acestuia a fost: „Pentru că este acolo.” Câteva decenii mai târziu, Sean Swarner a pornit pe același drum, dar nu pentru că Everestul exista, ci pentru că el era încă în viaţă.

Sean Swarner era acel tip de adolescent pe care părinţii cu greu îl puteau lua de pe terenul de baschet, din bazinul olimpic sau de pe pista de alergări. La doar 13 ani, o luxaţie la genunchi l-a determinat să meargă la medic. De la medicul de familie a fost trimis urgent la un oncolog. Avea limfom Hodgkin în stadiu avansat, adică un cancer al sistemului limfatic, iar medicii îi mai dădeau maximum o lună de trăit.

Sean a început un tratament intensiv care, în câteva săptămâni, l-a lăsat fără păr și l-a îngrășat excesiv. În mod surprinzător însă, la nouă luni de la diagnosticare, corpul lui a început să reacţioneze la chimioterapie și radioterapie, iar câteva luni mai târziu cancerul era în remisie completă. În tot acest timp, Sean participase la competiţii sportive, dar doar ca să afle că nu mai era de neînvins, așa cum fusese până atunci.

Viaţa părea să revină la normal, când, după patru luni, niște radiografii au arătat contrariul. Un nou cancer, tumora Askin, fără nicio legătură cu prima afecţiune, îi atacase puternic plămânii. Medicii i-au dat doar 14 zile de trăit. „De data asta nu cred că o să reușesc. Dar dacă voi muri, să știi că am avut o viaţă frumoasă”, i-a spus atunci Sean mamei sale.

Mai mult de un an a stat în comă indusă, timp în care medicii l-au supus la tratamente puternice. În mod miraculos, în ciuda tuturor prognosticurilor, 15 luni mai târziu, Sean era din nou pe pista de alergări, pentru o nouă competiţie. Cancerul intrase în remisie, iar Sean era din nou primul la linia de sosire.

În tot timpul în care fusese bolnav, lucrul care îi lipsise cel mai tare fusese speranţa. Voia acum să le-o ofere celor care treceau prin aceeași situaţie ca el. Așa că a studiat psihologia, pentru a putea fi alături de cei care aveau cancer, dar și-a dat seama curând că suferinţa lor îl consuma psihic și că nu mai putea să le fie de folos.

Așa că, împreună cu fratele lui, a căutat noi metode de a-i inspira și de a le oferi speranţă bolnavilor de cancer. Dacă ar fi putut face un lucru pe care niciun supravieţuitor al cancerului nu îl mai făcuse, ar fi simţit că își îndeplinise misiunea. Răspunsul a fost Everestul.

Niciun supravieţuitor al cancerului nu mai urcase vreodată pe Everest, cu atât mai puţin unul care avea doar un plămân funcţional, așa cum era cazul lui. Pe 16 mai 2002, la 10 ani de la prima diagnosticare cu cancer și după doar opt luni de pregătire pentru expediţie, Sean înfigea în gheaţa de pe „vârful lumii” steagul fundaţiei lui, Cancer Climbing.

Rând pe rând, cei mai înalţi munţi de pe fiecare continent au fost cuceriţi, fiecare dintre ei purtând steagul fundaţiei. Cu banii strânși din donaţii, a ajutat mai mulţi bolnavi și a organizat tabere pentru copiii bolnavi de cancer. Pentru că este greu să-i ducă pe ei la munte, aduce muntele la ei. Are în plan un dom gonflabil care să adăpostească o zonă de campare, o cantină, un perete de escaladă și tot ce e mai frumos într-o tabără montană. Domul urmează să fie amplasat în zone apropiate spitalelor, astfel încât să nu riște sănătatea copiilor.

Condus de dorinţa de a le oferi oamenilor speranţă, Sean nu încetează să își exprime convingerea că există miracole în susul și în josul fiecărui munte. Iar pentru el, muntele a fost și rămâne o metaforă a luptei cu imposibilul.