Brandi Walton este doar una dintre persoanele care au trecut prin experienţa bulversantă de a avea două mame, dar niciun tată. Iniţial, ea s-a născut într-o familie normală. La vârsta de 4 ani, părinţii lui Brandi au divorţat. Mama și-a părăsit soţul pentru o altă femeie. În consecinţă, fetiţa a fost nevoită să se integreze în noua familie. A fost un exerciţiu aproape imposibil. Tânjea după afecţiunea pe care prietenele ei o primeau de la taţi. Nu își mai aducea aminte nimic din relaţia cu tatăl ei, dar îi simţea lipsa.

În adolescenţă, golul din sufletul ei s-a amplificat. În ciuda acestui fapt, și-a iubit mama naturală, care a făcut tot posibilul să aibă grijă de ea. Totuși, simţea că nu era înţeleasă suficient nici de aceasta. Și-a reprimat durerea și de aici au derivat toate necazurile ei ulterioare. În tinereţe a dorit să aibă o relaţie normală cu un bărbat. Au urmat însă două eșecuri dureroase. Abia mai târziu a reușit să își întemeieze o familie în care să se simtă împlinită, mai ales după aducerea pe lume a primului ei copil.

Scrisoarea lui Brandi

Recent, Brandi și-a făcut curaj și a făcut publică experienţa vieţii ei. De ce acum? Deși în prezent și-a construit propria ei viaţă, trecutul nu poate fi șters. „Efectele modului în care am crescut joacă încă un rol important în viaţa mea.“ În plus, în momentul de faţă campania pro-gay este de o intensitate fără precedent în spaţiul occidental. Vocea celor care au trecut prin aceste situaţii trebuie să devină tot mai sonoră. Poate că sunt persoanele cele mai îndreptăţite să vorbească.

Este și motivul pentru care Brandi a acceptat să dea un interviu pentru CBN. Și-a așternut și  gândurile într-un articol-mărturie publicat pe platforma The Federalist. Afirmaţiile ei par să fie un adevărat rechizitoriu la adresa comunităţii LGBT, acuzată ferm de faptul că „solicită toleranţă cu fervoare și pasiune, dar uită să o și dea la schimb“.

Încă din primele rânduri se simte o anumită doză de frustrare, care a însoţit-o și i-a marcat cea mai mare parte din copilărie și din adolescenţă. „Dragă comunitate LGBT, nu sunt fiica ta. Niciodată nu am purtat un steag la vreuna din paradele tale. Niciodată nu am scris o scrisoare în numele tău vreunui congresman sau oricui altcuiva și nu am simţit nevoia de a-i face pe oameni să accepte faptul că sunt fiica unei lesbiene.“

Își exprimă dezaprobarea faţă de studiile pretins știinţifice care vor să sugereze că acești copii crescuţi în cupluri gay beneficiază de aceleași drepturi,de aceeași dezvoltare și educaţie asemenea copiilor din familiile tradiţionale. Nemulţumirea ei se păstrează la fel de vizibilă până în finalul scrisorii, pe care o semnează cu un salut care nu mai necesită nici un fel de explicaţie: „Not yours“ (Nu sunt a voastră).

Vocile copiilor încep să fie auzite

Scrisoarea lui Brandi vine la un moment oportun. O parte esenţială a dezbaterilor din SUA se concentrează pe evaluarea situaţiei copiilor care sunt crescuţi de către cuplurile gay. Astfel, chiar în aceste zile, Curtea Supremă a luat în considerare legalizarea căsătoriei între persoanele de același sex în Tennessee, Michigan, Ohio și Kentucky.

În timp ce activiștii homosexuali militează pentru acordarea acelorași drepturi  de care se bucură cuplurile heterosexuale, precum cel de a se căsători și de a fi părinţi, șase copii care au fost crescuţi de părinţi de același sex au avut curajul de a vorbi, exprimându-și opoziţia faţă de redefinirea căsătoriei.

Heather Barwick și Katy Faust au depus mărturie în acest sens în faţa Curţii Supreme, insistând asupra faptului că se simt lezate fiindcă nu au fost crescute de un tată și de o mamă.

„În timp ce ne iubim și ne preţuim mamele, simţim nevoia imperativă să aducem în atenţia instanţei impactul pe care redefinirea căsătoriei îl va avea asupra copiilor“, au susţinut fetiţele de altădată, astăzi tinere care sunt nevoite să își recalibreze amintirile.

„Ne opunem căsătoriei gay pe motiv că acesta încalcă drepturile copiilor și nu le pot oferi acestora elementele fundamentale pentru o dezvoltare naturală – o mamă și un tată care locuiesc cu ei și îi iubesc“, au susţinut acestea mai departe.

Durerea care nu are leac

În urmă cu câteva luni, Heather (astăzi o activistă în apărarea copiilor din cuplurile homosexuale) a publicat un articol în care își retrăia clipele amare ale copilăriei irosite. „Absenţa tatălui a creat o gaură imensă în fiinţa mea. Am iubit-o pe partenera mamei, dar o altă mamă nu îl putea înlocui pe tatăl pierdut.“ Drama îi era alimentată de anii în care a fost nevoită să trăiască nu doar cu o redefinire a căsătoriei, ci și a calităţii de părinte. A rezultat un gen de familie care acreditează ideea „că vom fi în regulă. Dar noi nu suntem. Ne doare.“

Durerea este cu atât mai mare cu cât ea nu poate fi exprimată. Copiii care au trecut prin traumele unui divorţ sau ale unei adopţii nedorite sunt, de regulă, în atenţia psihologilor. Nu același lucru se poate spune despre copiii cu doi părinţi de același sex. Li se oferă o „fericire“ pe care nu o pot asimila. Iar anii petrecuţi sub umbrela unei împliniri iluzorii își vor așeza amprenta asupra lor și a familiilor pe care și le vor face. Vocile celor care au trebuit să convieţuiască cu două mame sau cu doi taţi nu pot fi reprimate. Ele conferă, de fapt, și șansa reîntoarcerii la normalitate.