Noi nu (ne) creștem copiii, ei cresc singuri. Unici, compleţi, uimitori. Fiecare copil și fiecare copilărie sunt o provocare de a descoperi și a respecta individualitatea lor. Să ne bucurăm de revelaţiile pe care ni le oferă și să creștem noi înșine privindu-i și facilitându-le creșterea.
Ca părinţi, educatori, învăţători sau profesori, rolul nostru nu este să decidem cum să crească aceste plante tinere, ci să înlăturăm buruienile. Și, mai presus de orice, să fim soarele și norii din grădina lor, permiţându-le să se dezvolte în ritmul și în forma lor specială.
Noi nu îi învăţăm pe copii, ei învaţă singuri. Învăţarea este călătoria lor personală de descoperire și dezvoltare. Nu e ușor pentru noi să acceptăm, dar nu e treaba noastră să decidem destinaţia, traseul, mijlocul de transport sau timpul de călătorie. Noi suntem doar ghizi și protectori, după măsura pregătirii noastre, oferindu-le expunere la medii noi și diverse, oferindu-le oportunităţi și instrumente de explorare, facilitându-le călătoria. Să le lăsăm copiilor plăcerea și libertatea de a ne arăta ce e de interes pentru ei, să le lăsăm iniţiativa în conturarea propriului drum.
Noi nu dezvoltăm gândirea copiilor. Aceasta se dezvoltă prin forţa ei proprie, uneori cu ajutorul nostru, alteori în pofida influenţei noastre. Rolul nostru e să le oferim copiilor ocazia să descopere și să aprecieze puterea unei lanterne cât de mici în găsirea drumului printr-o peșteră întunecată, puterea unui far în scoaterea la iveală a stâncilor ascunse în negura furtunii, puterea dimineţii în risipirea coșmarurilor nopţii. Puterea luminii minţii este superputerea fiecărui copil, întărită prin fiecare raţionament valid, prin fiecare nou exerciţiu reușit al gândirii sale critice.
Noi nu definim caracterul copiilor noștri. Ei își modelează propriul caracter, frumos sau imperfect, puternic sau slab, precum un pod suspendat peste un râu turbulent. Îl vor construi pe fundaţiile pe care au învăţat să le toarne, modelat după arhitectura pe care au avut ocazia să o vadă în jur. Ei sunt arhitecţii, inginerii, muncitorii. Noi, conștient sau inconștient, le oferim doar inspiraţia.
Noi nu creăm armonia în copiii noștri. Armonia este o simfonie interioară pe care ei o scriu în timp ce-și caută echilibrul între provocări și reușite. Noi le oferim doar prima notă, ritmul iniţial, iar ei își creează propria melodie, cu acordurile ei unice. Un părinte care poate fi martorul navigării prin viaţă, cu calm și încredere, a copiilor săi este un părinte care a reușit de două ori: o dată în propria lui viaţă și apoi în a face acea viaţă atrăgătoare pentru copiii care au crescut alături de el.
Și aceasta pentru că, atunci când au privit la el, copiii au găsit cea mai puternică sursă de inspiraţie: un grădinar răbdător, un far în furtună, un pod de nădejde, un compozitor al armoniei în viaţa familiei lor – o reflexie fidelă a Creatorului.
Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului și ST Network.
