Marele incendiu al Romei a izbucnit într-o noapte toridă de vară, în iulie 64 d.Hr.
Roma, frumoasa și zbuciumata capitală a imperiului, a devenit în numai câteva clipe o priveliște apocaliptică. Incendiul a învăluit orașul ca un voal fierbinte, transformându-l într-un spectacol de lumini și umbre încinse. Flăcările se rostogoleau violent spre ceruri în timp ce freamătul lor și zgomotul frângerii clădirilor se amestecau cu strigătele și vaietele locuitorilor cetăţii.
Focul a izbucnit în apropierea stadionului Circus Maximus, în inima Romei. Un vânt puternic a orchestrat simfonia distrugerii, împingând flăcările către clădirile învecinate și împrăștiind scântei și cenușă în aer. Într-un ritm frenetic, focul a cuprins mare parte din oraș. A ars timp de șase zile și șapte nopţi, până când oamenii au crezut că au reușit să-l învingă. Dar, spre disperarea romanilor, focul a reizbucnit și a ars încă trei zile. În final, capitala celui mai mare imperiu al lumii nu mai era decât o cicatrice fumegândă pe faţa Pământului.
Istoria ne spune că, în mijlocul dezastrului, zvonurile au început să circule cu iuţeala flăcărilor care înghiţeau orașul. Împăratul Nero a fost acuzat că a ordonat aprinderea Romei. S-a spus că, în timp ce Roma ardea, Nero cânta. Ar fi cântat despre căderea Troiei, contopindu-și melodia cu geamătul orașului (cât adevăr se află în relatarea lui Suetoniu este o chestiune încă dezbătută).
În încercarea de a distrage atenţia de la sine, Nero a găsit în creștini un ţap ispășitor convenabil. La acea vreme, creștinii erau o sectă mică și nesemnificativă, dar pentru că erau prea diferiţi și prea puţin înţeleși, Nero a văzut în ei ţinta perfectă. În perioada care a urmat, mulţi au fost arestaţi și torturaţi, forţaţi să mărturisească o crimă pe care nu o comiseseră. Au fost aruncaţi în arene să fie sfâșiaţi de animale sălbatice, arși de vii ca torţe care să ilumineze grădinile publice sau crucificaţi. Iar acest spectacol macabru avea un singur motiv și un singur scop – să ofere un sacrificiu public pentru a consuma furia poporului și a închide un subiect sensibil și periculos.
Același mecanism al dezinformării care a ajutat la crearea și răspândirea zvonurilor despre creștini în urma marelui incendiu din Roma este prezent în cele mai actuale teorii ale conspiraţiei. În perioade de criză sau de incertitudine, este adesea comod să ne îndreptăm spre o explicaţie simplă, bine ambalată, care identifică un dușman convenabil – un individ sau un grup asupra căruia este ușor și avantajos să aruncăm blamul. Este o strategie recurentă, frecventă în regimurile totalitare și în timpurile caracterizate de naţionalism acut, în care minorităţile etnice sau religioase, opoziţia politică sau orice alt grup perceput ca nefamiliar sau nonconformist sunt rapid și natural învinuite pentru problemele societăţii.
O asemenea predispoziţie de a-i vedea pe cei mai puţin înţeleși în cea mai nefavorabilă lumină cu putinţă, în loc de a depune efortul necesar unei investigări atente a cauzelor profunde ale unei situaţii, poate fi o abordare intuitivă, dar în niciun caz una eficientă. Tendinţa de a supraestima rolul trăsăturilor particularizante ale unui individ sau ale unui grup și de a subestima circumstanţele obiective este ceea ce ne îndeamnă să acuzăm „vinovaţii de serviciu”. Identitatea lor poate varia în funcţie de context și de cultură, dar fiecare cultură are stigmatizaţii ei.
Mai este un factor care favorizează acceptarea pripită a explicaţiilor conspiraţioniste în timpuri de criză – teoriile conspiraţiei ne pot oferi un sentiment de siguranţă în faţa haosului și a incertitudinii. Oamenii se simt pur și simplu mai confortabil cu ideea că evenimentele sunt controlate sau premeditate decât cu ideea că acestea ar putea fi rezultatul hazardului sau al unor forţe necontrolabile. Incertitudinea are capacitatea să exercite o asemenea presiune asupra noastră, încât devine preferabil să închidem subiectul cu primele explicaţii care se aliniază preconcepţiilor noastre. Este ceea ce s-a întâmplat și în cazul răspunsului multora dintre noi faţă de pandemia de Covid-19 – o criză în care teoriile conspiraţiei s-au răspândit uluitor de rapid tocmai pentru că ofereau explicaţii facile pentru o situaţie care altfel părea inexplicabilă sau prea înfricoșătoare pentru a fi acceptată.
Istoria marelui incendiu al Romei ne face o foarte utilă favoare – dincolo de puterea distrugătoare a focului, ne amintește de puterea devastatoare a minciunii și de importanţa gândirii critice și sceptice în faţa informaţiilor care inundă piaţa publică. Avem în prezent acces la o cantitate copleșitoare de informaţii și dezinformări, ceea ce face cu atât mai importantă abilitatea de a filtra, de a evalua sursele și de a ne forma propriile concluzii bazate pe dovezi solide și verificabile.
Cu aproape 2 000 de ani în urmă, flăcările nu au modelat doar destinul Romei și al locuitorilor săi, ci și istoria creștinismului. Astăzi, adevărul și modul în care alegem să îl căutăm, să îl verificăm și să îl interpretăm ne modelează percepţiile, realitatea și viitorul. Independent de existenţa vreunei mâini ascunse în spatele evenimentelor pe care le trăim, cea mai importantă este mâna noastră – una care se poate închide într-un pumn sau una care se poate deschide pentru a susţine, una care poate arăta pe nedrept cu degetul, sau una care poate arăta calea de ieșire din criză.
Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului și ST Network.
