Într-un timp în care a lua poziţie de partea dreptăţii însemna să-ţi pierzi viaţa, un om a făcut ceea ce știa că trebuie să facă. Numele lui este Johan Hendrik Weidner.
O istorioară din copilăria pe care Weidner și-a petrecut-o în Europa este emblematică pentru misiunea pe care avea să și-o asume mai târziu. Când avea opt sau poate nouă ani, Weidner s-a hotărât să fugă de acasă. Nu avea un motiv întemeiat, mai ales că făcea parte dintr-o familie iubitoare, formată din tatăl-pastor, mama, două surori și un frate mai mic. Pe drumul lui spre „independenţă“, s-a întâlnit însă cu un beţiv, care l-a speriat atât de tare încât l-a făcut să-și abandoneze planul.
Chiar când se întorcea spre casă, ai lui l-au zărit pe drum și, fără ca el să știe, s-au gândit să-i dea o lecţie. Până să ajungă el, i-au împachetat toate lucrurile din cameră și au înlăturat mobila, iar când Weidner a sosit acasă i-au spus că, înţelegând că nu mai dorește să trăiască împreună cu ei, toată familia îi respectă dorinţa. Plin de remușcări, Weidner i-a implorat să îl primească înapoi în casă, iar părinţii lui au acceptat, însă i-au spus că, în condiţiile în care camera lui nu mai există, va trebui să doarmă în șura cu fân.
„În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica.“ (1 Ioan 4:18)
Ani mai târziu, Weidner își amintea cu duioșie cum, în noaptea aceea, s-a dus ascultător în patul de fân și a avut o noapte înspăimântătoare. În întunericul din șură, auzea șoarecii în apropiere, însă, mai rău decât orice, îl speria faptul că era singur. Totuși, chiar când credea că nu mai rezistă, a auzit pașii tatălui său urcând pe treptele scârţâitoare ale șurii. Venise, pentru ca fiul lui să nu-și ispășească pedeapsa de unul singur.
E ușor de imaginat că acea seară a fost una dintre lecţiile care au pus în el sămânţa faptelor curajoase, a altruismului și a iubirii, de care urma să dea dovadă în anii îngrozitori ai ocupaţiei naziste ce aveau să se abată asupra Franţei.
Din dragoste pentru Principiu
Weidner s-a născut într-o familie adventistă, în Belgia anului 1912. Fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai unui cuplu de olandezi, el povestea: „Încă de când eram foarte mici, părinţii mei ne-au încurajat constant pe mine și pe surorile mele să citim Biblia și să credem că dragostea este scopul vieţii noastre.“[1] Pentru că tatăl lui era pastor, familia se muta destul de des acolo unde îl delega biserica. Așa se face că Weidner și-a petrecut o bună parte din copilărie în Elveţia, unde legea obliga toţi copiii să participe la activităţi școlare în fiecare zi a săptămânii, fără excepţie.
Tatăl lui Weidner le-a explicat autorităţilor că familia lui are convingerea religioasă că o zi din săptămână, sâmbăta (Sabatul), trebuie să fie dedicată exclusiv lui Dumnezeu. Însă decidenţii i-au respins cererea de a tolera o excepţie, ba încă i-au spus că, dacă nu-și trimite copiii zilnic la școală, va trebui să stea în închisoare câte o zi pe săptămână, pentru fiecare absenţă a lor. „Timp de șapte ani, l-am văzut pe tata ducându-se în fiecare săptămână la închisoare pentru convingerile lui religioase. Așa mic cum eram, lucrul acesta m-a impresionat și m-a învăţat că, dacă într-adevăr crezi că ceva este corect, atunci trebuie să fii în stare să accepţi consecinţele. M-a ajutat de asemenea să iau o decizie în timpul războiului: să ajut“[2], istorisea Weidner.
Și-a continuat școala în cadrul a ceea ce azi este Universitatea Adventistă Salève, din Collonges, Franţa, în apropiere de graniţa cu Elveţia. Tatăl lui preda acolo greaca și latina. Copilăria petrecută în Collonges avea să se dovedească de mare folos pentru ceea ce avea să realizeze într-o zi adultul Weidner. Plimbările lui pe munţii din jurul campusului l-au făcut să înveţe pe de rost geografi a zonei de graniţă cu Elveţia, iar cunoștinţele acestea urmau să îi fie vitale. După anii din Collonges, Weidner a mers mai departe să studieze managementul și dreptul la universităţi din Geneva și din Paris. După studii, a intrat în afaceri cu textile și a avut ceva succes, deschizând iniţial un magazin în Paris, ca apoi să înfiinţeze filiale în alte orașe ale Franţei. La un moment dat, printre clienţii lui se număra și casa Christian Dior.
Schimbare de peisaj
Deja dinainte ca Germania să invadeze Franţa, în 1940, Weidner își stabilise sediul central în Lyon. De acolo, a ajuns să organizeze reţeaua subterană care lega Olanda de Franţa (Paris) și care a contribuit la salvarea a 800 de evrei, a 100 de piloţi aliaţi și la cruţarea vieţii multor altora care fugeau de tirania și cruzimea oprimării naziste.
Ca adventist, Weidner s-a văzut pus în situaţia de a face o alegere difi cilă, dar curajoasă, pe care, din păcate, mulţi dintre creștinii timpului nu au fost capabili să o facă. „Când a început războiul, ca om, nu am putut să nu mă întreb cum să le fiu de ajutor oamenilor. Și mi-am dat seama că există o cale. Dacă un evreu putea ajunge în Elveţia sau în Spania, era în siguranţă. Acele ţări erau neutre. Marea întrebare era însă cum să ajungă din Olanda în Elveţia. Peste tot erau membri Gestapo, SS, soldaţii lui Hitler. Graniţele erau închise. Graniţa dintre Franţa și Elveţia era bine păzită, fiindcă naziștii știau că evreii încercau să ajungă în Elveţia. Dar eu cunoșteam bine graniţa dintre Collonges (Franţa) și Elveţia, încă din timpul facultăţii.“[3]
Cum să calculezi costurile
Ar fi o uriașă subapreciere ca operaţiunea de salvare să fie numită „dificilă“. „Era extrem de periculos să îi ajutăm pe evrei, iar dificultatea consta mai ales în călătoria de la un loc la altul. Trebuia să găsim locuri sigure pe traseu, în care oamenii să poată dormi pentru o noapte sau două, și să găsim și căi pentru a-i putea hrăni. Apoi mai erau și alte probleme: de unde puteam face rost de acte false? De unde să facem rost de bani, ca să plătim actele și mâncarea? Unde să găsim oameni care să ne ajute? Putem să avem încredere în oamenii pe care îi găsim? Un prieten bun din Elveţia, W.A. Visser’t Hooft , care avea să ajungă secretar general al Consiliului Mondial al Bisericilor, la Geneva, știa despre activitatea noastră și nu doar că ne-a încurajat, ci ne-a și ajutat, oferindu-ne bani și alte feluri de ajutor ca să ne putem continua activitatea subterană. De asemenea, am primit bani, prin Elveţia, de la guvernul olandez, pe atunci aflat în exil la Londra.“[4]
Așa a reușit Weidner să salveze nenumăraţi oameni care ar fi fost altfel sortiţi morţii. Însă eforturile lui nu au fost lipsite de consecinţe grave. La un moment dat, Weidner era cap de afiș între persoanele căutate de Gestapo. A fost arestat și torturat în două ocazii distincte și se pare că a fost interogat la un moment dat de infamul Klaus Barbie, în Lyon. Însă, cumva, reușea mereu să scape, adesea în contexte tulburătoare.
„Și aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu iubește și pe fratele său.“ (1 Ioan 4:21)
De exemplu, ultima evadare a lui Weidner a fost cu o zi înainte de data la care era programată executarea sa. Închis fiind la Toulouse, Weidner s-a împrietenit cu un gardian cu inimă mare, care observase că deţinutul avea la el o Biblie. Prietenia dintre ei l-a determinat pe gardian să-l avertizeze că i se plănuia moartea și să îl ajute să evadeze. Gardianul i-a oferit instrumente cu care să poată desface încuietoarea de la celulă, într-un segment de timp în care putea să scape fără să fi e descoperit. Weidner a sărit de la etajul al treilea al închisorii, fără să își fractureze niciun os, și a rupt-o la fugă până la casa unui asociat, de unde a fugit la Londra, pentru a-și continua operaţiunile.
Curând însă, situaţia a luat o întorsătură dezastruoasă. Una dintre colaboratoare, Suzie Kraay, a fost luată în vizor de Gestapo, pe când se afla în misiune spre Paris. A fost abordată de ofiţeri într-o cafenea din gară și apoi reţinută pentru interogatoriu. Făcuse o greșeală fatală. Colaboratorii nu trebuiau să aibă niciodată la ei informaţii despre ceilalţi asociaţi. Cumva se face însă că Suzie Kraay avea un carneţel care cuprindea exact acest tip de date. Au torturat-o până când aceasta a divulgat tot ce știa.
În consecinţă, aproape 150 din cei 300 de membri ai reţelei au fost arestaţi. Mulţi au fost trimiși în tabere de concentrare și nu s-a mai auzit niciodată de ei. Printre cei arestaţi, s-a numărat și Gabrielle, una dintre surorile lui Weidner.
Epilog
După încheierea războiului, Weidner a lucrat câţiva ani pentru guvernul olandez, ocupându-se cu identificarea colaboratorilor naziști și cu aducerea lor în faţa justiţiei. După câţiva ani grei în această poziţie, Weidner a decis că are nevoie de un început nou și a emigrat în America. S-a stabilit în sudul Californiei, la mijlocul decadei 1950. Acolo a cunoscut-o pe cea care i-a devenit soţie, pe Naomi, care lucra ca asistentă la un spital. Cu timpul, cei doi au deschis o afacere cu alimente sănătoase, o marcă recunoscută în suburbiile metropolei Los Angeles drept Weidner Natural Foods.
La începutul șederii sale în SUA, puţini știau că Weidner fusese decorat de americani, de britanici, de olandezi precum și de francezi. Primise, din Statele Unite, Medalia Federală a Libertăţii, fusese numit membru al Ordinului Imperiului Britanic și primise Crucea Războiului și Medalia Rezistenţei din partea guvernului francez, precum și gradul de ofiţer al Ordinului Regelui Leopold al Belgiei. Guvernul israelian l-a distins, la rândul său, cu titlul de „drept între popoare“, vizibil la Muzeul Holocaustului, Yad Vashem.
John Weidner a murit în 1994, în sudul Californiei, nu înainte de a ne lăsa câteva cuvinte drept moștenire: „În timpul vieţii noastre, toţi avem de făcut o alegere: să ne gândim doar la noi, să obţinem cât de mult putem obţine pentru noi înșine, sau să ne gândim la ceilalţi, să-i ajutăm pe cei aflaţi în nevoie. (…) În timpul războiului, nu am făcut altceva decât ceea ce cred că ar fi trebuit să facă toată lumea.“[5]
Articolul de faţă a fost publicat iniţial în revista Adventist Review. Traducere de
Alina Kartman.
