Disciplinarea copiilor creează distanţe. Adevărat sau fals?

Are 22 de ani și ochi negri, adânci. E înalt și foarte sigur pe el. De ce n-ar fi? Se descurcă satisfăcător la facultate, muncește pentru a se întreţine și profită la maximum, împreună cu prietenii, de fiecare clipă liberă.

La câteva sute de kilometri distanţă, are şi o familie frumoasă – părinţii şi doi fraţi mai mici. Din primul an de facultate nu i-a mai căutat deloc, iar părinţii nu îi ştiu nici măcar numărul de telefon. Dacă îl întrebi de ce, înşiră încrâncenat lista de reguli fără noimă impuse de „ai lui“, care i-au întunecat viaţa, şi îţi povesteşte de bătăi încasate, chiar şi în public, până aproape de majorat.

Acasă, „ai lui“ îşi frământă mâinile şi gândurile. Ce-o fi cu el? Doar au făcut tot ce-au ştiut ei mai bine … E mare, trebuie să înţeleagă şi el de-acum: până la urmă, cam asta-i viaţa, un set de reguli. Nu poţi lăsa un copil să crească aşa, ca o buruiană!

Aşadar, se pare că disciplina creează distanţe, nu? Doar există şi studii care prezintă efectele îngrijorătoare ale disciplinei parentale bazate pe un control excesiv. Părinţii care stabilesc reguli foarte precise pentru copiii lor, solicitând respectarea fără discuţie a acestora, pot crea premise pentru neîncredere, izolare şi chiar desconsiderarea ulterioară a oricărei autorităţi, conducând până la delincvenţă.[1] Un alt studiu, realizat de cercetători spanioli, concluziona că regulile stricte şi pedepsele pot genera o dezvoltare emoţională incompletă, resentimente şi stimă de sine scăzută.[2]

O confuzie care adâncește dilema

Disciplina este definită ca totalitatea regulilor de comportament care trebuie respectate într-o comunitate, în acest caz în familie. Totuşi, deşi dicţionarele nu enumeră „pedeapsa” printre sensurile termenului, asocierea dintre cele două este destul de frecventă; uneori, ele devin chiar sinonime. De altfel, şi percepţia non-formală a adolescenţilor asupra disciplinei administrate de părinţii stricţi este descrisă nu doar prin enumerarea regulilor (obţinerea de note mari, oferirea de ajutor în gospodărie, interzicerea întâlnirilor până la o anumită vârstă, respectarea unui anumit cod de limbaj, prezenţa obligatorie în casă seara, după o oră anume, etc.), ci şi prin menţionarea pedepselor pe care le primesc în cazul în care nu se conformează acestor reguli. Confuzia este periculoasă, pentru că poate deturna atenţia dinspre potenţialul pozitiv, formator al regulii, înspre ameninţarea erorii care stă la pândă.

Soluţiile „mamei-tigru“

Dezbaterea cu privire la cea mai potrivită abordare educaţională a fost înteţită la începutul anului 2011 de un volum semnat de o mamă de origine chineză, profesor la Yale. Amy Chua a scandalizat mulţi părinţi americani, prezentând pe scurt câteva dintre regulile pe care fiicele sale erau obligate să le respecte (interdicţia de a privi la TV, de a lua orice notă mai mică decât 10, obligaţia de a exersa zilnic la pian/ vioară şi de a ocupa primul loc în clasă la fiecare obiect, mai puţin la gimnastică şi teatru,[3] etc.), dar şi modalitatea extrem de fermă prin care se asigura că ele nu vor încălca aceste reguli.

Luând în considerare şi aspectele culturale particulare, ea a explicat că strategia sa parentală, de mamă-tigru, porneşte de la presupunerea că fiica sa este suficient de puternică pentru a depăşi insuccesul şi mustrarea dură asociată acestuia, obţinând rezultate mult mai onorabile decât în situaţia în care ar fi doar consolată şi „iertată“ pentru eşec.

Mama-tigru se declara chiar dispusă la a se transforma în „părintele detestat“, dacă aceasta este poziţia controversată pe care trebuie să şi-o asume pentru a obţine succesul copilului. În acelaşi timp, ea este convinsă că un copil motivat în această manieră ajunge în final nu doar să atingă ţintele propuse, ci să şi aprecieze la adevărata valoare intenţiile şi efortul părintelui.

Care este deci „reţeta“?

O tipologie a stilurilor parentale ar încadra cu siguranţă exemplul din debutul articolului în categoria stilului autoritar, descris prin existenţa unui set strict de reguli, impuse copilului de părinte, fără posibilitatea negocierii de către cel dintâi. Un părinte autoritar va recurge rapid la pedeapsa fizică, la ameninţare şi la privarea copilului de manifestări ale afecţiunii, ca metode de a obţine reacţia dorită. Expresia „pentru că aşa am spus eu” este simbolică pentru aceşti părinţi, iar comportamentul afectuos este considerat un semn de slăbiciune şi, ca atare, cel mai adesea evitat. Total opus este comportamentul părintelui permisiv, care tolerează orice reacţie a copilului său, răsfăţându-l, fie ca manifestare a afecţiunii, fie datorită incapacităţii reale de a-l disciplina.

„Reţeta“ este cea a părintelui democratic, care stabileşte un set clar de reguli, dar acceptă şi feedback-ul copilului său referitor la acestea. Acest părinte nu se teme să îşi exprime dragostea faţă de copil, atât prin cuvinte, cât şi prin gesturi, conştient că afecţiunea joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea lui. O atmosferă caldă, care inspiră încredere şi îl asigură pe copil de dragostea necondiţionată a adulţilor din preajma sa, va contribui în mod decisiv la conturarea unei individualităţi puternice, capabile să înfrunte cele mai dificile conjuncturi viitoare. În acelaşi timp, totuşi, un anumit set de reguli este strict necesar în procesul de creştere a copilului. Încălcarea regulilor consimţite nu rămâne nesancţionată, însă „pedeapsa” nu este una arbitrară, aplicată sub imperiul furiei. Comunicarea deschisă, de la egal la egal, este cheia relaţiei familiale.

Citește și: Școala părinţilor

Mai multe posturi TV din lume difuzează o emisiune cu un format specific: adolescenţi „rebeli” îşi părăsesc casele pentru a locui o scurtă perioadă în altă ţară, alături de o familie „strictă” (caracterizată însă de stilul parental democratic), cu obligaţia de a respecta regulile noului lor cămin. Luând în considerare eforturile reciproce de adaptare şi rezultatele obţinute, o analiză rapidă prezintă câteva caracteristici cheie ale acestor părinţi-surogat de succes: familia – mereu împreună, fără abuz sau strigăte, respectarea regulilor casei, manifestarea dragostei, voluntariat, existenţa consecinţelor pentru fiecare faptă şi implicare în activităţile domestice.

Așadar …

… poate crea disciplina distanţă în relaţia dintre părinţi şi copii? Cu siguranţă că da! Disciplinarea administrată în mod defectuos poate provoca pagube ireparabile atât în relaţiile de familie, cât şi în dezvoltarea individuală a copilului.

Poţi totuşi rămâne apropiat de copiii tăi, chiar dacă îi disciplinezi? Din nou, categoric da! Însă calea de mijloc este întotdeauna cea mai dificil de urmat. Un copil educat într-un mediu în aceeaşi măsură stabil, definit de reguli, cât şi confortabil, „căptuşit” cu afecţiune reală, are maxime şanse de reuşită şi va rămâne cel mai probabil apropiat de familia sa pe termen lung.

Mai mult decât atât, se pare că influenţa unui părinte care administrează cu înţelepciune disciplina ajunge mai departe decât ne-am imagina. De exemplu, conform unui studiu[4], îmbinarea dintre afecţiune şi control în relaţia mamă-copii produce nu doar scăderea riscului de consum de droguri pentru propriii copii, ci şi pentru prietenii lor apropiaţi, efectul disciplinării fiind astfel multiplicat.