În doliu, acceptarea și răzvrătirea se întrepătrund, iar înţelesul răsare din lacrimi, credinţă și speranţa că moartea nu are ultimul cuvânt.

Mă întreb câteodată cum se vede moartea din Cer. Ce simt îngerii atunci când ne privesc, pe atâţia, încovoiaţi de durere deasupra câte unei gropi în care suntem nevoiţi să ne îngropăm o parte din suflet? Oare se îngrijorează vreodată, când ne văd pe fiecare cu iluzia lui că nu va muri niciodată făcută cioburi? Și răsuflă ușuraţi apoi, când ne văd descoperind printre propriile lacrimi, și picături dintr-un Adevăr care ne fusese inaccesibil înainte de doliu?

Nașterea, botezul, căsătoria și moartea sunt ritualuri de trecere atât de bătătorite didactic în necopţii ani de școală, încât nu e cu mirare că doar confruntarea directă cu ele le eliberează de sub condamnarea clișeului și le desfășoară în deplinătatea solemnităţii lor. Începem să înţelegem viaţa mai bine decât oricând atunci când moartea ni se arată nemijlocit și nenegociabil: a altora întâi și apoi a noastră.

În faţa deciziei implacabile a morţii, „acceptarea” pare a fi maximul de echilibru pe care îl putem atinge în doliu. „Acceptarea este scopul final al doliului fiindcă nu putem face nimic pentru a aduce înapoi persoana decedată”, scria un psihoterapeut de cuplu și familie pe site-ul unui spital pediatric din Statele Unite.

Caracterul plat al acestei fraze o face profund nepoliticos de adresat cuiva care își plânge durerea – „O să te obișnuiești cu timpul. O să îţi treacă.” Însă nu o face și mai puţin adevărată, ori mai puţin puternică, mai ales dacă îi vedem ramificaţiile în oglindă cu un alt context în care acceptarea este singurul mod sănătos de a merge mai departe: iertarea.

Rolul vindecător al iertării în doliu

Atunci când ierţi, îţi asumi pierderea, fără să te răzbuni pe cel care ţi-a greșit. Acceptarea, în acest caz, înseamnă să recunosc și să exprim frângerea inimii mele și îndreptăţirea suferinţei mele. (Am tot dreptul să plâng, pentru că mă doare. Am tot dreptul să mă doară, pentru că am iubit.) Apoi iertarea înseamnă și să admit rezonabilul: anume că pierderea mea este ireversibilă, și niciun fel de suferinţă pe care ar putea-o trăi cel care mi-a provocat pierderea nu va schimba această ireversibilitate, nu îmi va reda ce am pierdut.

Dacă revolta în preajma morţii e la fel de irezistibilă precum căutarea răzbunării, ea este și la fel de absurdă. Atunci, ce să facem? Să ne propunem să iertăm pământul pentru că ni-i înghite pe cei dragi? Sau să stingem pâlpâitorul „Dumnezeu să-i ierte” într-un blasfemic „Ba noi să-L iertăm pe Dumnezeu”? Cum, tocmai noi, cei a căror dependenţă de nesemnificativ (văzută cel mai ușor în modul în care ne petrecem timpul) aduce zilnic ofensă frumuseţii vieţii de urmaș al lui Hristos?

Crezându-L pe Dumnezeu chiar și când nu Îl înţelegi

Acceptarea este preţioasă și pentru că ne ferește de pericolul de a-L nedreptăţi pe Dumnezeu. În Scripturi întâlnim mai multe situaţii în care oameni îndureraţi își aruncă amarul la picioarele unui Dumnezeu urcat pe un tron de pe care pare că nu Se apleacă nicicum spre noi. Oameni care vin la Dumnezeu și au curajul să Îi reclame că suferinţa lor este disproporţionată faţă de orice, dar mai ales faţă de ideea de Domn Căruia Îi pasă suficient încât să facă ceva.

Și Dumnezeu îi ascultă. Nu îi trimite într-o temniţă a obraznicilor ci, le răspunde diferit, dar de fiecare dată trecând de partea lor. Unuia ca profetul Iona, îi arată mai ales răbdare părintească, dispusă să lucreze chiar și cu izbucniri imature. Unuia ca Iov, îi lărgește orizontul până la care omul poate privi în trecut, pentru a putea face aluzie la faptul că și orizontul viitor poate fi lărgit.

Lui Iona, Dumnezeu îi spune „și tu ai fi făcut ca Mine”. Lui Iov îi spune „tu nu știi cum am făcut eu lumea din nimic, de aceea nu poţi știi cum voi face viitorul din prezentul tău.” Și mii de ani mai târziu, viitorul lui Iov încă se scrie în impactul pe care cartea lui o are în vieţile celor care o citesc. Dumnezeu îi invită pe amândoi să scoată din calcul posibilitatea că ei L-ar putea înţelege, și să facă în schimb loc în inima lor, credinţei că El a urmărit doar binele în tot.

De la Viktor Frankl încoace, psihologi de diferite orientări au afirmat că abilitatea de a extrage sau de a croi un sens în orice situaţie, pot îndura mai bine greutăţile și se pot stabiliza în circumstanţe potrivnice. Chiar și în doliu, psihologii consideră că importantă pentru vindecare este capacitatea de vedea sensul. De aceea poate le și vine unora atât de natural să se revolte împotriva lui Dumnezeu atunci când le moare cineva. Că doar Dumnezeu e de vină pentru sensul oribil care se compune în faţa necunoscutului imposibil de îmblânzit al morţii.

Durerea cruntă, care ne afectează sufletește, dar și fizic și social, poate scădea disponibilitatea celui care trece prin doliu de a tolera ideea că Dumnezeu, Atotștiutorul, a îngăduit acea pierdere. Durerea este vie, doctrina este, deseori, doar abstractă. Așa se întâmplă că, de cele mai multe ori, în doliul sensul nu se desprinde natural, ci pretinde o contribuţie costisitoare din partea celui care suferă.

Opunându-i morţii expresia supremă a vieţii

Un aliat către care mulţi nu ne-am îndrepta instinctiv în momentele de suferinţă, este cel mai capabil dintre modurile în care ne putem răzbuna pierderile: creativitatea.

Actorul american Ethan Hawke făcea o pledoarie vibrantă pentru puterea de liant psihic al artei, de orice fel. Deși, spunea el, în experienţa individului obișnuit, arta pornește de pe un loc periferic între priorităţile vieţii, nu durează mult până ca ea să își dezvăluie forţa de a menţine coagulat sufletul omului, atunci când viaţa îl împinge spre dezmembrare. „Cei mai mulţi oameni nu petrec prea mult timp gândindu-se la poezie. Este? Au o viaţa de trăit și uite că nu sunt chiar așa de preocupaţi cu poeziile lui Allen Ginsberg sau cu poeziile oricui. Până când… le moare tatăl. Merg la o înmormântare. Pierd un copil. Cineva la frânge inima. (…) Și, dintr-o dată, devii disperat să afli «care e sensul vieţii ăsteia?», «S-a mai simţit cineva vreodată atât de rău? Cum au ieșit din norul ăsta?» (…) Și atunci se întâmplă ca arta să nu mai fie un lux, ci subzistenţă. Avem nevoie de ea!».

Conectaţi, chiar și în suferinţă

Muzica, literatura, poezia, pictura, sculptura și chiar și unele ramuri ale cercetării știinţifice, leagă prietenii invizibile între oameni din epoci și spaţii diferite, permiţând un transfer atemporal de umanitate și de rezilienţă.

Mai ales dacă suntem beneficiari ai acestui schimb, dar și dacă nu, nevoia de a contura un sens în tragedie vine oricum cu o nevoie acută de exprimare a durerii trăite. „Fie că suntem introvertiţi, fie că suntem extrovertiţi, că știm în mod natural să ne exprimăm emoţiile sau ni se pare ceva foarte greu de făcut, fiecare dintre noi are nevoie să găsească o cale prin care să își exprime durerea”, spune psihologul britanic specializat în tratarea doliului Julia Samuel.

„Unii oameni se conectează la ei înșiși doar când sunt conectaţi la alţi oameni. Alţii au nevoie ca mai întâi să își ordoneze în ei înșiși sentimentele”; oricum ar fi, spune psihoterapeuta, ideea este „să găsim o cale prin care să realizăm ce sentimente simţim, să încercăm să le denumim și apoi să găsim o cale să le exprimăm”.

Întoarcerea la viaţă

Milioane de creștini au găsit consolare în expresia pe care Apostolul Ioan a dat-o unei promisiuni divine ce poate fi găsită, culmea, într-o carte cu un titlu cum nu se putea mai „înfricoșător”: Apocalipsa. Această promisiune a devenit pentru mulţi o fundaţie solidă pentru un sens desprins din voia lui Dumnezeu: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi.”

Pe Dumnezeul Infinit, noi nu Îl putem înţelege nici în zilele cu soare decât pe pipăite, chiar dacă „beţia vieţii” (vorba lui Lev Tolstoi) ne face să credem altceva. În zilele cu furtună însă, devine incontestabil cât de puţin știm cu adevărat. În cazurile fericite, asta ne produce o foame nemaisimţită pentru Cuvântul care ni-L descoperă pe Dumnezeu. Ne dăm seama că apropierea pe care credeam că o avem faţă de Dumnezeu, nu e totuși atât de mare încât să ne simţim în siguranţă când vin greutăţi. Și Îl căutăm mai intenţionat, cu mai multă perseverenţă de a ne străpunge propriile blocaje. Pentru că îl căutăm cu viaţa.

Într-una dintre pildele pe care le-a spus ascultătorilor Lui, Iisus L-a comparat pe Dumnezeu-Tatăl cu un tată uman spunând că, dacă un tată imperfect oferă daruri bune copilului său, cu atât mai mult o va face Tatăl din Ceruri. Dacă această comparaţie e îngăduită, îmi permit să îmi imaginez că, așa cum eu mă uit mândră la copilul meu care învaţă să se ridice după o căzătură grea, și îngerii din Ceruri se uită cu mândrie la noi, cei care luând cea mai grea și mai zdrobitoare căzătură, ne ridicăm oricât de încet, primim alinarea Tatălui și apoi, înţelepţiţi de propria durere, ne întoarcem la viaţă.