Luxul de a ști de ce

Nimic nu ne poate pregăti dinainte pentru suferinţa pe care o vom trăi în viaţa aceasta. Însă chiar știind acest lucru, ne amintim adesea cu vinovăţie de momentele de ignoranţă fericită pe care le-am lăsat să se scurgă înainte de un necaz.

Privind la lună, prin deschizătura lăsată de prosopul agăţat de răpitorul ei la geam, micuţa Jaycee nu se putea gândi decât la mama ei. Obişnuiau să stea seara pe verandă, să se uite la lună şi să se contrazică: Jaycee spunea că luna plină e mai frumoasă; mama ei spunea că mai frumoasă e semiluna. Cu mâinile prinse la spate în cătuşe, închisă într-o cameră mizerabilă, Jaycee ar fi dat orice să vadă chipul mamei ei, în loc să vadă luna plină. Dar nu mai era posibil.

Un copil furat de pe stradă

Pe 10 iunie 1991, în South Lake Tahoe, din statul american California, Jaycee Lee Dugard, în vârstă de doar 11 ani, a fost răpită în plină stradă, în timp ce se îndrepta spre staţia unde oprea autobuzul şcolii. Autorităţile au căutat-o frenetic imediat după dispariţie, însă nicio pistă nu a condus la găsirea ei. Jaycee a fost dispărută timp de 18 ani. A fost găsită în august 2009, când cel care o răpise a făcut o mişcare greşită. Răpitorul a primit o pedeapsă de 431 de ani de închisoare.

Misionarul dubios

Phillip Craig Garrido (58 de ani), eliberat condiţionat după ce fusese condamnat pentru viol, împărţea pliante religioase în campusul UC Berkeley, însoţit de două adolescente. Comportamentul lui „ciudat“ a atras atenţia personalului facultăţii, care a alertat poliţia. Dându-i de urmă, poliţiştii au aflat că Phillip Garrido nu avea permisiunea de a fi în preajma minorelor, ca urmare a condamnării pentru infracţiuni sexuale, aşa că l-au pus în gardă pe ofiţerul său pentru eliberare condiţionată, care l-a citat pentru investigaţii.

Salvată de niște minciuni

Garrido s-a prezentat „ascultător“ la biroul ofiţerului supraveghetor împreună cu soţia lui (complice la răpire) şi cu Jaycee, pe care a prezentat-o drept „Alyssa, mama celor două fete“. Supraveghetorul era suspicios cu privire la Garrido, care inventa din mers explicaţii. El ştia că bărbatul nu are copii, deşi cele două fete care îl însoţiseră la şcoală fuseseră auzite adresându-i-se cu apelativul „tati“. De cealaltă parte, „Alyssa“ declara poliţistului că este mama fetelor şi că ştia că Garrido fusese condamnat pentru viol, dar că acesta se schimbase radical şi că nu mai era un pericol pentru societate. Poliţiştii au decis să îi interogheze separat pe cei doi. Asaltat de întrebări, Garrido a mărturisit că fetele au venit pe lume în urma a două violuri la care el o supusese pe „Alyssa“ după ce o răpise de pe stradă, pe când era un copil. Ulterior, ofiţerii au reuşit să obţină aceeaşi mărturie şi din partea „Alyssei“, care şi-a dezvăluit adevărata identitate şi tulburătoarea istorie.

O viaţă de groază

Povestea, în detalii înfricoşătoare, este relatată în cartea O viaţă furată, pe care tânăra (acum în vârstă de 32 de ani) a scris-o ca parte a psihoterapiei pe care a urmat-o după ce s-a realăturat familiei ei. Invitată în emisiunea televizată a Dianei Sawyer, Jaycee a povestit cum a încercat să dea un sens existenţei restrânse la cei câţiva metri pe care răpitorii ei îi puseseră la dispoziţie. Cum s-a străduit să îşi crească frumos cele două fetiţe, învăţându-le să scrie, făcând împreună exerciţii de matematică şi predându-le istorie (atât cât putea din cunoştinţele ei de nivelul clasei a V-a).

Cu un calm surprinzător, tânăra a povestit în timpul emisiunii că, în cei 18 ani care au urmat răpirii, a trăit într-o baracă ascunsă în spatele curţii lui Garrido. Iniţial a fost legată şi izolată într-o cameră antifonată, apoi a fost mutată într-o cameră mai mare, unde a stat multă vreme legată de pat. Singura fiinţă umană pe care a văzut-o în primele luni a fost Garrido, care se milostivea să îi aducă mâncare fast-food şi îi spunea „poveşti amuzante“ ca să îi câştige încrederea. După ce a violat-o prima dată, Garrido a început să plângă şi să-şi ceară iertare spunându-i că e un om îngrozitor, dar că ea trebuie să îl suporte, fiindcă în felul acesta salva alte fetiţe de pe stradă, cărora el le-ar fi făcut rău dacă nu avea relaţii cu ea.

În cadrul interviului, Diane Sawyer a întrebat-o pe Jaycee cum a reuşit să rămână sănătoasă psihic după un asemenea calvar. Şi, deşi întrebarea realizatoarei era improprie pentru tânăra care parcursese deja un drum lung în psihoterapie, Jaycee i-a răspuns senină „nu ştiu“ şi apoi, cu lacrimi în ochi, a amintit de fetele ei, care au ajutat-o să nu se simtă singură.

Iubind niște „oameni răi“

În interviul filmat la mai mult de un an de la găsirea ei, tânăra acuza în cuvinte de copil că Garrido şi soţia lui „au fost răi cu ea“. Surprinzător însă, atunci când a fost găsită şi interogată de poliţie, ea avea cu totul altă atitudine. La 18 ani de la răpire, ea avea libertate de mişcare şi independenţă, avea acces la telefon şi e-mail şi lucra cu Garrido la firma acestuia. Cu toate acestea, nu doar că nu şi-a contactat familia, dar i-a şi minţit pe poliţiști pentru a-l apăra pe Garrido.

Surprinzătoare pentru opinia publică, atitudinea lui Jaycee nu e o surpriză pentru psihologi. Reacţia ei este o manifestare a „sindromului Stockholm“, în cadrul căruia victima ajunge să empatizeze cu cel care a capturat-o şi chiar să se ataşeze puternic de el, până într-acolo încât să îi ia apărarea. Explicaţia psihologilor este aceea că, reducându-şi treptat reperele la acţiunile opresorului, victima poate ajunge să considere lipsa abuzului sau pauzele de violenţă drept o dovadă de bunătate şi să se ataşeze emoţional de el.

Sindromul Stockholm

Acest fenomen psihologic paradoxal își trage denumirea din istoria jafului armat de la banca Kreditbanken, din Norrmalmstorg (Suedia). Angajaţii băncii au fost ţinuţi ostatici de pe 23 până pe 28 august 1973 de mai mulţi bărbaţi care au vrut să jefuiască instituţia. Surprinzător, la capătul celor 6 zile de tortură psihică, victimele se atașaseră emoţional de răpitori și chiar i-au apărat în faţa poliţiștilor.

Cazul lui Jaycee se mulează extrem de bine pe tiparul jafului din Stockholm. Pentru mintea copilei de 11 ani, răpirea a fost un şoc de proporţii, o traumă, la care s-au adăugat abuzurile sexuale, imobilizarea, izolarea, privarea de condiţii decente de trai, manipularea. În plus, răpitorul suferea de o formă de schizofrenie cu delir religios – i se părea că aude voci de îngeri şi de demoni – şi, adesea, o forţa pe Jaycee să asculte şi ea „vocile“. În toate aceste condiţii, mintea lui Jaycee a fost nevoită să lase în urmă vechile repere şi să distorsioneze realitatea, croind-o după reperele răpitorului. Gândirea ei s-a adaptat încet încet la condiţiile în care trebuia să trăiască, iar rezultatul a fost unul la fel de înfricoşător precum circumstanţele care l-au generat.

Viaţă împotriva minţii

Dezechilibrul mental provocat de expunerea la rău este direct proporţional cu intensitatea traumei suferite. Supravieţuitorii masacrului din Utøya (Norvegia) oferă, în acest sens, un exemplu cu tremurător. Mulţi dintre cei scăpaţi cu viaţă din atentatul comis de Anders Breivik abia fac faţă azi vinovăţiei actualizate constant de întrebarea „de ce am scăpat EU?“. Din nou, o reacţie surprinzătoare. Persoanele traumatizate de oroarea celor văzute nu se pot bucura de propria supravieţuire, fiindcă practic se luptă să îşi recapete viaţa.

Unul dintre supravieţuitori, Khalid Taleb Ahmed (32 de ani), e nevoit să ia medicamente ca să şteargă din minte imaginea fratelui său, Ismail, zăcând mort la poalele unei stânci, întro baltă de sânge. Psihologul l-a învăţat totuşi să îşi vadă trauma ca pe o poartă prin care poate trece, notează Der Spiegel. L-a învăţat că în capul lui rulează un film şi că el este cel care are telecomanda care poate opri acest film.

Şi Marte Fevang Smith continuă să se zbată pentru viaţa ei. Tânăra de 18 ani a supravieţuit după ce a fost împuşcată, doar pentru că glonţul i-a ratat creierul cu doi milimetri. Însă Marte nu se poate bucura de acest miracol. De la momentul tragediei nu se mai simte bine decât acasă, înconjurată de hainele, dvd-urile şi cosmeticele ei, care îi dau un sentiment de siguranţă.

Nu mai merge cu autobuzul, pentru că simte că aglomeraţia este o situaţie pe care nu o poate controla. Nu s-a mai dus să danseze, fiindcă exact asta a făcut în seara de dinaintea masacrului, când tabăra tineretului laburist la care participa organizase un concert al formaţiei norvegiene Datarock. De fiecare dată când aude această formaţie la radio, Marte închide aparatul. Când a auzit formaţia ultima dată, era cu prietena ei Maria, care a murit împuşcată de Breivik.

Viaţa Martei a fost în aşa măsură zguduită de ce s-a întâmplat pe mica insulă în formă de inimă, încât mersul la şcoală, care, potrivit psihologilor, i-ar fi structurat timpul şi ar fi ajutat-o să facă faţă mai bine situaţiei, a devenit imposibil. Nu mai putea să se concentreze la ore, începea să tremure şi să plângă când auzea zgomote puternice şi imagini violente îi apăreau necontrolat în minte.

Fără sens?

Răul pe care îl trăim (fie că ni se întâmplă chiar nouă, fie că asistăm la el întâmplându-se altora) ne poate restructura gândirea. Analizând la rece, fără a condamna reacţia vreuneia dintre părţi, observăm cu uşurinţă mutaţii surprinzătoare la nivel de gândire atât în cazul lui Jaycee, care îşi apără abuzatorul, cât şi în cazul norvegienilor care, deşi au scăpat cu viaţă, nu reuşesc să îşi legitimeze supravieţuirea. Ambele situaţii arată cât de dificil este pentru mintea umană să integreze o experienţă tragică.

Tragicul vine întotdeauna ca o surpriză şi emoţiile asociate lui sunt adesea copleşitoare. După o tragedie, omul se vede dezrădăcinat, privat de sensul pe care şi l-a hrănit zi de zi, şi aruncat într-o existenţă în care nu mai are puncte de reper credibile şi stabile.

Pe lângă durere, omul are de înfruntat şi o confuzie paralizantă, generată de faptul că nu se poate disocia de nevoia lui de sens atunci când nu înţelege circumstanţele în care se află. De fapt, mintea umană nu poate concepe, în mod real, lipsa unui sens. E un paradox aici, fiindcă însăşi afirmaţia că ceva „e lipsit de sens“ reprezintă o direcţie. Chiar şi „a nu avea sens“ reprezintă un sens.

Scop în suferinţă

Din fericire, aceeaşi nevoie după sens este şi cea care ne poate ajuta să ne recăpătăm viaţa după o traumă personală. O opinie elocventă asupra acestei şanse o oferă psihiatrul austriac de origine iudaică Viktor Frankl. După ce a supravieţuit calvarului din patru lagăre de concentrare naziste, el a ajuns la concluzia că orice suferinţă are un sens. Aceasta nu înseamnă că pentru a găsi un sens în viaţă e nevoie să suferim. E bine să facem tot ce putem pentru a evita suferinţa, spunea Frankl. Nu ea dă sensul vieţii. Cu toate acestea, chiar și atunci când este inevitabilă, suferinţa are un sens.

Frankl avea atâta încredere în puterea terapeutică a sensului, încât a înfi inţat o şcoală de psihiatrie centrată pe restaurarea sensului în viaţa pacienţilor şi este pe drept numit „părintele logoterapiei“.

Privind la religie ca la cadrul în care omul îşi atinge sensul ultim, Frankl obişnuia să spună (parafrazându-l pe Nietzsche) că cine înţelege de ce trece prin anumite circumstanţe, de ce suferă, poate suporta orice suferinţă. El punea aşadar accentul pe viziune. Iar perspectiva lui are un puternic ecou biblic. Scriptura face apel la o transformare continuă a minţii: „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia“ (Romani 12:2). Într-un sens mai larg, am putea interpreta versetul ca spunând „dacă lumea este rea şi dacă în jur se întâmplă numai nenorociri, nu vă modelaţi mintea după aceste lucruri. Chiar dacă suferinţa e o constantă, nu durerea este reperul.“ Iată în schimb soluţia: „Să vă transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu.“ Ca un veritabil motto al sănătăţii mintale pentru creştini, pasajul arată spre reperul ultim al schimbării interioare: voia lui Dumnezeu.

Luxul de a ști „de ce“

Ca unul care a văzut şi a trăit ororile inegalabile ale nazismului, Frankl ştia că, în timpul unei crize prelungite, sensul este un lux. Însă este un lux pe care, în luciditate, şi-l poate asuma orice om. Atunci când nu găsim explicaţia unei situaţii, putem să îi creăm chiar noi un sens, lucrând asupra singurei noastre posesiuni inalienabile: „ultima dintre libertăţile omeneşti: aceea de a-şi alege atitudinea într-un anumit set de circumstanţe“. Într-o situaţie deznădăjduită, spunea Frankl, omul are un potenţial unic, specific, de „a transforma o tragedie personală în triumf, (…) o nenorocire într-o realizare umană“[1]. Când este confruntat cu circumstanţe pe care nu le poate schimba (o boală incurabilă, un handicap, o situaţie tragică de viaţă), atunci este provocat să se schimbe el însuşi.[2]

E adevărat că suferinţa nu este distribuită egal printre oameni (şi chiar dacă ar fi , lucrul acesta nu i-ar afecta intensitatea). Însă un lucru este valabil în dreptul tuturor oamenilor, indiferent de situaţia lor: dragostea lui Dumnezeu, care nu se schimbă. Despre Acest Dumnezeu Biblia învaţă că ne-a numărat până şi firele de păr din cap şi că nimic nu se petrece pe acest Pământ fără ca El să ştie şi să-I pese, nici măcar moartea unei vrăbii. Sensul pe care îl oferă un astfel de Dumnezeu sparge graniţele prezentului şi promite că viitorul cu El va răzbuna orice durere. Binecuvântarea creştinului este că, prin credinţă, acest viitor poate fi real în inima lui, chiar înainte ca ochii lui să îl vadă.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.

Te-ar putea interesa și: Fără sens, dar nu și fără scop. Suferinţa transfigurată prin credinţă