Trăim un moment ciudat: niciodată nu s-au vândut mai multe „programe de mentorat”, „coaching transformaţional” sau „metode psihologice” și niciodată nu a fost mai ușor ca ele să fie generate de inteligenţă artificială. O întreagă industrie promite schimbare, claritate și disciplină, dar în spatele acestor promisiuni nu se mai află, de multe ori, un om, ci un robot.
Am fost și eu acolo. Înscrisă într-un amplu program de modificare a stilului de viaţă, menit să mă ajute să integrez obiceiuri bune în rutina zilnică, aveam acces la un mentor nutriţionist disponibil constant pentru ajustări de dietă, încurajări și sprijin emoţional. Știam, desigur, că nu eram singura lui clientă. Și bănuiam că, probabil, zeci de alţi oameni primeau pe Whatsapp mesaje similare celor pe care le primeam eu, doar cu numele modificat. Ceea ce primeam nu era o relaţie reală care să mă responsabilizeze, ci un discurs motivaţional sintetic pentru care plăteam mai mult decât m-aș simţi liberă să recunosc. Însă funcţiona, pentru că, inclusiv așa artificială, relaţia contează enorm pentru a susţine schimbarea. E și aceasta o lecţie incomodă a timpului nostru: în plin potop informaţional, seceta e în relaţii.
Când a venit momentul să aleg dacă să reînnoiesc sau să întrerup abonamentul, am ezitat. Ofertele de reducere se succedau rapid și erau din ce în ce mai generoase. Mesajele scrise se transformau în apeluri, iar tonul era tot mai insistent. În cele din urmă, am decis să merg mai departe pe cont propriu, cu un plan categoric în minte: aveam să-mi construiesc singură un agent AI care să-l înlocuiască pe nutriţionistul meu. Orice adult cu un grad mediu de competenţe digitale ar putea cu ușurinţă economisi timp și bani făcând asta, mă gândeam.
Defectele unei relaţii impecabile
În 2025, platforma ChatGPT avea deja aproximativ 800 de milioane de utilizatori activi săptămânal, majoritatea folosind-o în scopuri personale, nu profesionale. Un raport al Harvard Business Review a constatat că printre cele mai populare utilizări se numără ceea ce utilizatorii numesc, în modul cel mai serios, „terapie”: conversaţii în care chatbotul devine confident, consilier sau înlocuitor temporar al unui specialist uman. Perspectiva seduce. E tentant să primești sprijin, recomandări personalizate, planificare, motivaţie, la orice oră din zi sau din noapte, la o fracţiune din costul emoţional și financiar al terapiei în persoană. Însă, pe măsură ce aceste sisteme se infiltrează în viaţa de zi cu zi, studiile încep să indice și riscuri reale: dependenţa de AI, supraîncrederea în recomandări nevalidate știinţific, înlocuirea interacţiunii umane și perpetuarea unor mituri legate de sănătate.
Deși s-a întâmplat extrem de recent, cei mai mulţi nici nu ne amintim cum a intrat inteligenţa artificială în spaţiul intim al deciziilor noastre zilnice: ce mâncăm, cum muncim, cum ne liniștim, cum ne motivăm. Dar nu această uitare ar trebui să ne tulbure. Mai degrabă, ar trebui să ne lăsăm tulburaţi de o întrebare mai incomodă, și anume: ce se întâmplă atunci când sprijinul care ne ajută să ne schimbăm nu mai vine dintr-o relaţie umană imperfectă, ci dintr-una care funcţionează impecabil? Și ce spune această preferinţă nu despre inteligenţa artificială, ci despre noi?
Piaţa prezenţei
Trăim o criză a relaţiilor de sprijin, o epidemie de singurătate, cum a mai fost numită. Suntem generaţia care are mai mult acces ca oricând la informaţie, la ghiduri, la cele mai bune practici în orice domeniu. În același timp însă, suntem o generaţie care resimte acut lipsa continuităţii pe care ne-ar oferi-o sprijinul cuiva care să ne urmărească în mod constant parcursul, să ne recunoască efortul și să rămână lângă noi chiar și după evaporarea entuziasmului iniţial.
În acest vid s-a instalat o piaţă a prezenţei, fiindcă asta este ceea ce vând coach-ii, mentorii sau terapeuţii pentru transformare personală: prezenţă. Inteligenţa artificială s-a mulat pe nevoie fiindcă relaţiile noastre erau deja mediate de ecrane, asincrone, parţial scriptate. Așa că diferenţa dintre un mentor suprasolicitat și un chatbot bine antrenat a devenit surprinzător de mică. Dar ce poţi aștepta de la un chatbot de stil de viaţă?
Primul pas: mâncarea
Alimentaţia este un teritoriu paradoxal. Știm, în linii mari, ce ar trebui să facem. Știm că legumele sunt bune și că excesul de zahăr nu este. Că proteinele, fibrele și hidratarea contează. Știm, de asemenea, că dietele-minune ne trădează pe termen lung și că schimbarea durabilă presupune formarea unor obiceiuri. Cu toate acestea, puţine domenii generează mai multă confuzie, anxietate și vinovăţie. Tocmai de aceea, alimentaţia este un prim test foarte relevant în evaluarea eficienţei ghidajului artificial: regulile sunt relativ clare, dar aplicarea lor depinde de corpuri reale, contexte personale și o relaţie fragilă cu motivaţia.
Să lărgim cadrul! Studiile recente sugerează că, cel puţin la nivelul principiilor generale, ChatGPT se descurcă surprinzător de bine. Atunci când este întrebat despre alimentaţie pentru afecţiuni precum diabetul de tip 2 sau boala de ficat gras nonalcoolic, recomandările sale sunt, în majoritatea cazurilor, aliniate cu ghidurile clinice: reducerea consumului de alimente ultraprocesate, creșterea aportului de legume, proteine slabe, fibre și hidratare adecvată. Nutriţioniștii care au evaluat aceste răspunsuri le-au considerat, în proporţii semnificative, „adecvate”. Cu alte cuvinte, nu inovatoare, dar corecte. ChatGPT nu inventează, de regulă, teorii nutriţionale exotice. Repetă, coerent, consensul.
Această mediocritate informaţională este, de fapt, unul dintre punctele sale forte. Cei mai mulţi dintre noi nu avem nevoie de o dietă revoluţionară, ci de o revenire constantă la lucruri știute, dar pe care nu le aplicăm constant. Un agent AI poate face exact asta: să ne reamintească, să reformuleze, să adapteze principiile generale la preferinţele noastre declarate (vegetarianism, alergii, obiceiuri culturale) fără să obosească sau să ne judece. În acest sens, el funcţionează mai degrabă ca un mecanism de menţinere a direcţiei, nu ca o sursă de informare.
Informaţie versus discernământ
Problema apare atunci când alimentaţia încetează să mai fie generală și devine foarte specifică. În contexte care presupun restricţii majore, cum ar fi în boala renală cronică, în dezechilibrele metabolice severe, în tulburările alimentare, aceleași studii relevă limitări clare și uneori periculoase: ChatGPT poate oferi, în aceeași conversaţie, principii corecte și recomandări concrete care le contrazic. În unele simulări, dietele generate pentru pacienţi cu afecţiuni renale depășeau cu mult limitele admise de proteine, în ciuda faptului că explicaţiile teoretice erau corecte. Algoritmul știa regulile, dar nu știa când să se oprească.
Această discrepanţă scoate la iveală o diferenţă esenţială între un dietetician uman și un sistem artificial. Spre deosebire de sistemul artificial, omul nu oferă doar informaţie, ci exercită și discernământ. Recunoaște excepţiile. Simte când ceva „nu e în regulă”. Un model de limbaj, în schimb, optimizează pentru coerenţă și completitudine, nu pentru prudenţă. Nu are discernământ moral propriu pentru a ști când tăcerea este necesară.
E drept că, pentru majoritatea oamenilor sănătoși, care nu caută un plan medical strict, ci o structură zilnică mai bună, utilitatea rămâne. Un agent AI personalizat poate oferi planificare, idei de mese, ajustări rapide și, mai ales, continuitate. Nu uită. Nu dispare. Nu își pierde răbdarea. Aici apare însă linia fină dintre sprijin și substituţie. Un agent AI poate încuraja alegeri mai bune, dar nu poate observa pierderea drastică în greutate, nu poate sesiza rigidizarea obsesivă a dietei și nu poate interveni atunci când disciplina se transformă în control. Iar într-un domeniu în care relaţia cu mâncarea este adesea încărcată emoţional, această orbire poate deveni riscantă.
Terapeutul meu, robotul
Dacă alimentaţia este un test de disciplină și continuitate, sănătatea mintală este un test de vulnerabilitate. Aici nu mai vorbim doar despre aplicarea unor reguli cunoscute, ci despre suferinţă, confuzie, frică și sens. Iar faptul că tot mai mulţi oameni aleg să discute aceste lucruri cu un chatbot nu este doar un rezultat al entuziasmului tehnologic, ci un simptom social.
Pentru început, atracţia este ușor de înţeles. Modelele de limbaj sunt antrenate să fie cooperante, să reflecte emoţiile utilizatorului și să menţină conversaţia. Ele spun, aproape întotdeauna, ceea ce este liniștitor de auzit. Dar liniștirea nu este același lucru cu intervenţia. Empatia simulată nu este același lucru cu evaluarea clinică. Iar faptul că cineva se simte „ascultat” nu înseamnă că este, de fapt, în siguranţă.
Aici apare prima ruptură serioasă. Un terapeut uman nu oferă doar validare, ci și fricţiune. Pune întrebări incomode. Observă inconsecvenţe. Recunoaște semnale de alarmă chiar și atunci când nu sunt exprimate explicit. Un chatbot, în schimb, operează exclusiv pe baza textului pe care îl primește și a probabilităţilor statistice care guvernează răspunsul. Dacă utilizatorul nu formulează clar pericolul, sistemul nu are cum să-l „simtă”.
Studiile care au testat reacţia chatboţilor la scenarii de criză sunt, din acest punct de vedere, tulburătoare. În situaţii în care întrebările conţineau aluzii, exprimări indirecte, la gânduri suicidare sau pierderea speranţei, unele sisteme au răspuns literal, oferind informaţii factuale în loc să recunoască subtextul emoţional. Aceasta este o incapacitate din fabrică a chatboţilor. Algoritmul nu poate ști când o întrebare aparent neutră este, de fapt, un strigăt de ajutor.
Însă există și un alt risc, mai dificil de recunoscut. Relaţia cu un chatbot poate deveni o formă de atașament fără reciprocitate. Pentru utilizator, conversaţia este personală, uneori intimă. Pentru sistem, este doar o statistică de limbaj. Această asimetrie e definitorie pentru iluzia unei legături care nu oferă, de fapt, ceea ce promite. Iar în cazuri de vulnerabilitate accentuată, acest tip de atașament poate accentua izolarea în loc să o atenueze, încurajând retragerea din relaţiile umane, mai dificile, dar esenţiale.
Specialiștii în sănătate mintală avertizează că pericolul nu constă doar în sfaturi greșite, ci și în amânarea ajutorului real. Un chatbot poate oferi alinare temporară, suficientă cât să amâne o decizie dificilă: aceea de a căuta sprijin uman. În timp ce utilizatorul „se descurcă” cu ajutorul AI-ului, simptomele pot evolua, iar criza se poate adânci.
Aceasta este, poate, cea mai clară limită a ghidajului artificial. ChatGPT poate conversa despre emoţii, poate oferi exerciţii de reflecţie sau tehnici de respiraţie, poate normaliza stări dificile. Dar nu poate purta responsabilitatea pentru consecinţele acestor conversaţii. Nu poate evalua riscul. Nu poate interveni. Nu poate fi tras la răspundere. Iar într-un domeniu în care miza este siguranţa unei persoane, aceste carenţe nu pot fi trecute cu vederea.
Pe de altă parte, nu mai este o chestiune de opinie dacă inteligenţa artificială are un rol legitim în conversaţiile despre sănătatea mintală. Există studii care arată clar că, folosită ca instrument auxiliar, adică pentru reflecţie ghidată, jurnalizare, structurarea gândurilor sau exerciţii simple de reglare emoţională, IA poate avea efecte benefice măsurabile. Problemele încep în momentul în care acest rol auxiliar se extinde, pe nesimţite, spre substituţie. Cine decide când un chatbot a devenit mai mult decât un suport temporar? Și ce se întâmplă atunci când linia este trecută din constrângere, pentru că alternativa umană este inaccesibilă, prea scumpă sau pur și simplu inexistentă?
Optimizare fără de sfârșit
Productivitatea personală este următoarea staţie, unde se ajunge nutrind convingerea că dacă îţi organizezi perfect timpul, dacă îţi controlezi perfect obiceiurile, dacă îţi optimizezi perfect energia, vei instala, în sfârșit, acea versiune a ta care nu mai suferă de haos, frică, vină. În acest cadru, ChatGPT este un instrument ideal: poate să-ţi facă planuri, să-ţi dea liste, să-ţi rescrie viaţa în pași măsurabili.
La început, folosești sistemul ca să-ţi clarifici gândirea. După un timp, începi să-ţi calibrezi gândirea ca să se potrivească sistemului. Îţi formulezi dorinţele în limbajul pe care îl poate procesa: obiective, KPI-uri personale, rutine, „provocări” pe 21 de zile. Îţi traduci viaţa interioară în formate gestionabile printr-un software. Iar ceea ce nu încape în aceste formate – de exemplu, ambivalenţa, tristeţea fără motiv, epuizarea care nu se rezolvă cu o pauză de zece minute – riscă să fie tratat ca o eroare de execuţie, nu ca un adevăr despre tine.
Dacă, zi de zi, ne construim viaţa în jurul prompt-urilor, al micro-îmbunătăţirilor și al validării instant, vom ajunge, fără să ne fi propus asta, să iubim controlul, predictibilitatea și confortul. Vom ajunge să evităm tot ce e greu de gestionat: conflictele reale, conversaţiile lungi, tăcerile, întrebările la care nu există răspuns corect.
De aceea, chiar și discuţia mai avansată, despre bunăstarea digitală, capătă o nuanţă paradoxală: un ecran îţi amintește să lași ecranul deoparte. Un sistem care există ca să te ţină în conversaţie îţi sugerează să iei pauză. Înainte, disciplina era o virtute formată prin relaţii și limite. Acum tinde să devină o funcţie de produs, un set de setări.
Liantul
Lucrurile se complică atunci când același instrument auxiliar este chemat să funcţioneze simultan în mai multe registre existenţiale. Atunci când aceluiași sistem îi încredinţăm, simultan, alimentaţia, reglarea emoţională și micile ritualuri de productivitate, nu mai externalizăm doar sarcini, ci discernământul propriu: capacitatea de a decide ce contează, când să ne oprim și cui să cerem ajutor.
O viaţă trăită din plin presupune onorarea dimensiunii noastre de fiinţe sociale. Și, da, un algoritm poate livra adevăruri plauzibile, poate mima răbdarea, înţelegerea, chiar împreuna-simţire. Relaţiile reale, însă, sunt o cu totul altă specie. Într-o relaţie reală trăim profunzimea reciprocităţii, dar nu suntem feriţi de risc. Uneori trăim conflict, alteori experimentăm rușine, cerem și oferim iertare și lucrăm pentru reparare.
Iar ceea ce leagă toate aceste lucruri nu este tehnologia, ci răspunsul pe care îl oferim inconștient unor întrebări cu valenţă teologică: „Ce mă va salva?”, „Ce mă va face întreg?”. În cultura contemporană, aceste întrebări nu mai sunt adresate lui Dumnezeu, ci diverșilor actori cotidieni.
Tehnologia intră în scenă fără să își ceară scuze pentru că un număr tot mai mare dintre noi răspundem la întrebările anterioare prin idealizarea relaţiilor fără risc, acelea care nu ne expun defectele, nu ne contrazic, nu ne obligă să reparăm nimic, nu ne cer nimic. Sunt comode.
Un exerciţiu de onestitate
Altfel spus, problema nu este că ne dorim o schimbare, ci că o căutăm în locuri unde nu o putem găsi sau că îi cerem să joace un rol mai mare decât cel care îi este posibil. Relaţiile fără risc, previzibile și controlabile, pot susţine ajustări comportamentale, dar nu pot purta greutatea întregirii noastre ca fiinţă. În tradiţia creștină, transformarea benefică este întotdeauna rodul unei întâlniri care presupune conștientizarea propriilor limite, vulnerabilizare și asumare: să fii cunoscut fără a fi idealizat, să fii iubit fără a fi scutit de responsabilitate.
Asta nu înseamnă că un agent AI este inutil, ci doar că trebuie numit corect. Un agent AI este strict un instrument de structură, nu o sursă de sens. Este un sprijin pentru obiceiuri, nu un înlocuitor de comunitate. Poate reduce zgomotul de fond și de aceea poate ajuta la organizarea mintală, dar nu poate decide el ce merită iubit. Altfel, dacă îl lăsăm să ocupe rolul de sursă, riscăm să ne micșorăm singuri viaţa, până încape într-un prompt.
Astăzi, inteligenţa artificială ne obligă la un exerciţiu de onestitate faţă de propriile noastre nevoi. Ce căutăm, de fapt, când cerem ghidaj? Informaţie? Structură? Sau o formă de a nu fi singuri în efortul de a trăi mai bine? Dacă este vorba de primele două, AI-ul poate fi, într-o măsură destul de mare, un aliat. Dar dacă este vorba de a treia, ne expunem riscului de a accepta o versiune caricaturală a relaţiei de care avem, de fapt, nevoie.
E drept că e o veritabilă provocare să îi refuzăm tehnologiei rolurile care nu i se cuvin. Și e una a cărei dificultate pare să crească în paralel cu diversificarea instrumentelor care democratizează tehnologia. Dar, indiferent că ne place sau nu, acesta este astăzi testul noii maturităţi: capacitatea de a ști când un ghid artificial este suficient și când avem nevoie de un om. De aceea, momentan, nutriţionistul meu AI a rămas doar un exerciţiu de gândire. De gândire neartificială și, până la proba contrarie, critică.











