Aceasta este o istorie de viaţă care ne cere să renunţăm la clișee și stereotipuri. Să fii orb nu înseamnă să fii sortit izolării și tristeţii. Dizabilităţile pot să trezească la acţiune resurse neștiute, mai ales când devenim conștienţi de nevoile unei clase întregi de persoane. Senatorul Floyd Morris, la data interviului, era președintele Senatului din Jamaica.

Excelenţă, vă mulţumesc foarte mult că aţi acceptat invitaţia mea.

Plăcerea este de partea mea.

Dacă vi s-ar cere să vă prezentaţi în numai câteva cuvinte, cum v-aţi caracteriza?

Sunt Floyd Morris, un frate creştin din Jamaica, frumoasa insulă din Caraibe. M-am născut într-o familie de condiţie modestă, iar acum sunt preşedintele Senatului din Jamaica.

Vă rog să vorbiţi mai mult despre începuturile dumneavoastră.

Am avut o copilărie obişnuită, mi-a plăcut să joc fotbal şi cricket, asemenea celorlalţi băieţi de vârsta mea. Cu toată sărăcia, am avut parte de o viaţă minunată. La 13 ani m-am îmbolnăvit de glaucom, ceea ce a făcut ca la 20 de ani să orbesc.

Familia dumneavoastră era copleșită de sărăcie sau eraţi totuși independenţi financiar?

Câte ceva din ambele. Eu am fost crescut de un singur părinte, căci tata emigrase în Canada, aşa că mama, care era croitoreasă, a trebuit să aibă grijă de mine. Ea muncea pentru a-şi întreţine familia şi, deşi uneori situaţia noastră financiară era dificilă, nu depindeam de ajutorul bănesc al nimănui.

Vă amintiţi ce influenţe religioase v-au marcat copilăria?

Da. Familia mea frecventa ceea ce se numea Biserica lui Dumnezeu, unde bunicul era diacon. Mama avea grijă ca în fiecare duminică să iau parte la şcoala duminicală. Am mers la biserică de la o vârstă fragedă; acolo mi-am format deprinderile sociale. Aveam teste cu istorisirile din Scriptură, aşa că trebuia să studiem Biblia. Povestirile biblice mi-au devenit cunoscute de la o vârstă fragedă.

Credeţi că acest lucru a influenţat perspectiva dumneavoastră asupra vieţii?

Cu siguranţă. Creştinismul ocupă un loc foarte însemnat în societatea jamaicană. Este multă diversitate. Valorile religioase sunt preţuite în societatea din Jamaica.

Să ne întoarcem la îmbolnăvirea de glaucom atunci când aveaţi 13 ani. Boala aceasta era răspândită printre copii?

Nu. Atunci când a constatat că aveam glaucom, doctorul mi-a spus că eram primul copil de acea vârstă diagnosticat de el. Totuși boala era principala cauză de orbire în acea perioadă. În Jamaica sunt 30-40 de mii de persoane nevăzătoare.

Ce simţăminte aţi trăit atunci când aţi aflat? Vi s-a spus că vă puteaţi pierde vederea?

Mi s-a spus că, dacă tensiunea oculară nu avea să fie ţinută sub control, în cele din urmă aveam să-mi pierd vederea. Am fost distrus de perspectiva de a fi orb la vârsta aceea. Eram frământat şi tulburat. Uneori mă simţeam deprimat, dar am o fire luptătoare, aşa că nu m-am dat bătut.

Ce înseamnă că nu v-aţi dat bătut?

Nu am lăsat ca această problemă să mă doboare. Am vrut să-mi continui studiile. Atunci când m-am îmbolnăvit de glaucom eram în clasa a noua și am mers la școală până când am absolvit liceul.

Ştiind că aveaţi să deveniţi nevăzător în scurt timp, aţi încercat să vă bucuraţi cât mai mult de simţul văzului, citind mai mult, jucând fotbal şi cricket mai mult sau făcând mai mult ceea ce vă plăcea?

La început nu mă preocupa asta, nu mă domina ideea că aveam să fiu orb. Mă aflam în faza de negare. Nu conștientizam și nu acceptam că vederea mea se deteriora şi că aveam să ajung în cele din urmă la orbire. Aşa că m-am comportat ca şi până atunci, dar în cele din urmă pierderea completă a vederii a devenit realitate.

Ce s-a întâmplat după aceea? Aţi spus că aveaţi 20 de ani.

Experienţa a fost foarte traumatizantă. Eram descurajat. Aveam 20 de ani, eram în floarea vârstei şi pe atunci nu ştiam ce posibilităţi are o persoană nevăzătoare. Niciunul dintre cunoscuţii mei nu înţelegea că, datorită avansului tehnologiei moderne, o astfel de persoană putea duce o viaţă normală în cadrul societăţii. Mă gândeam că urma să am nevoie de un însoţitor, care să mă hrănească, să îmi spele hainele şi să facă lucrurile pe care eu nu le puteam face.

Ce v-a făcut totuşi să nu vă daţi bătut? De unde aţi avut puterea de a merge mai departe?

Mama m-a ajutat foarte mult. Am avut parte de sprijinul fratelui mai mare, de sprijinul surorilor

mele şi al tuturor rudelor. Susţinerea celor din jur mi-a dăruit un licăr de speranţă. Totuși ei nu fuseseră instruiţi cum să fie de folos persoanelor nevăzătoare, astfel că m-au putut ajuta doar în anumite privinţe. Lucrurile s-au schimbat atunci când am plecat din Saint Mary şi m-am dus în Kingston, capitala Jamaicăi, pentru cursuri destinate nevăzătorilor, la Societatea Jamaicană pentru Nevăzători. Am învăţat să citesc şi să scriu folosind alfabetul Braille şi să mă deplasez singur prin oraş cu ajutorul unui baston alb. Am luat parte la cursuri de recapitulare a lucrurilor învăţate până atunci şi la cursuri de dactilografiere, iar apoi m-am înscris la Colegiul Mico, unde mi-am reluat studiile la seral, susţinând examenele pentru a fi admis la Universitatea Indiilor de Vest.

Am realizat că mă puteam deplasa singur, că puteam merge la facultate, pentru a deveni fie expert contabil, fie realizator de emisiuni radio, aşa cum îmi doream, astfel că eram foarte bucuros.

Ce domeniu de studiu aţi ales?

Am studiat comunicarea prin mass-media.

Vă amintiţi când aţi devenit interesat să lucraţi în mass-media?

În timp ce mă aflam în Saint Mary şi începusem să-mi pierd vederea, ascultam adesea emisiunea realizată de Dorraine Samuels la unul dintre posturile locale de radio. Îmi plăcea la nebunie emisiunea realizată de ea; era o prezentatoare foarte bună. Într-o zi am format numărul emisiunii lui Dorraine Samuels şi am stat de vorbă cu ea. Ea mi-a explicat cum puteam ajunge realizator de emisiuni de radio, iar cuvintele ei mi-au trezit interesul. Ea mi-a spus că şi alte persoane nevăzătoare lucrau în radio şi m-a îndrumat spre Institutul de Comunicare în Masă din Caraibe. Mi-a spus să mă înscriu în Societatea Jamaicană pentru Nevăzători, ca să am sprijinul necesar, să mă descurc în lipsa văzului.

Doamna Samuels a aflat vreodată ce rezultate remarcabile au avut sfaturile pe care vi le-a dat?

Categoric. Păstrăm permanent legătura și suntem prieteni buni.

În prezent, sunt gazda unei emisiuni radiofonice în care se abordează, din diferite perspective, teme legate de persoanele cu dizabilităţi şi de vârstnici. Aşadar am ocazia de a practica meseria dorită.

După studii, aţi început să lucraţi în mass-media?

Ei bine, nu. Am început să fiu interesat de politică, fiindcă după ce am absolvit cursurile de licenţă la Universitatea Indiilor de Vest m-am înscris la un program de master în ştiinţele administraţiei și am aderat la o organizaţie locală a Partidului Naţional al Poporului. În timp, am ajuns să fiu numit senator, în 1998, devenind prima persoană nevăzătoare care a intrat în Parlamentul Jamaicăi.

În 2001 am fost numit secretar de stat, funcţie pe care am ocupat-o până în 2007, când partidul meu a pierdut alegerile. În 2011, când am câştigat alegerile, am fost numit din nou în acea funcţie și am fost desemnat şi preşedinte al Senatului.

Nu cunosc sistemul politic din Jamaica. Aţi spus că aţi fost numit senator. Membrii Senatului nu sunt aleși prin vot popular?

În Jamaica se foloseşte sistemul Westminster. Organul legislativ este bicameral, fiind format din Camera Reprezentanţilor şi Senat. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleși în cele 63 de circumscripţii electorale, iar Senatul este format din 21 de persoane, numite pe baza recomandării prim-ministrului şi a liderului opoziţiei.

În ce constă distincţia dintre cele două camere ale Parlamentului?

Camera Reprezentanţilor elaborează legi şi adoptă bugetul. Senatul se mai numeşte Camera Superioară. Membrii Senatului examinează toate legile elaborate de camera inferioară, pentru a se asigura că acestea nu încalcă niciuna dintre prevederile Constituţiei. Dar şi senatorii pot elabora legi.

Ce v-aţi dori cel mai mult să realizaţi în timpul cât ocupaţi această funcţie importantă în cadrul vieţii publice din ţara dumneavoastră?

În Jamaica, nimeni nu discuta despre persoanele cu dizabilităţi, care sunt în jur de 400 de mii, circa 15% din populaţia ţării. Asupra acestor chestiuni mi-am concentrat atenţia în perioada cât am fost senator şi am jucat un rol esenţial în negocierea Convenţiei Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi. În 2007, Jamaica a devenit prima ţară care a ratificat această convenţie.

Aşadar faptul că vă implicaţi în îmbunătăţirea legislaţiei vă aduce multă satisfacţie. Practic vorbind, aveţi convingerea că viaţa acestor persoane a fost cu adevărat îmbunătăţită ca urmare a legilor iniţiate de dumneavoastră?

Ei bine, îmbunătăţirea vieţii persoanelor cu dizabilităţi este un proces în desfăşurare, iar acum adoptăm legile necesare. Odată cu trecerea timpului, vom observa o îmbunătăţire a vieţii persoanelor cu dizabilităţi. Nu ne-am atins încă obiectivele, dar sunt sigur că, în decurs de 10-15 ani, după ce legislaţia îmbunătăţită de noi va fi aplicată pe deplin, societatea va fi transformată în privinţa drepturilor acestor persoane.

În domeniul educaţiei, legislaţia favorizează dezvoltarea unui sistem de învăţământ specializat pe nevoile persoanelor cu dizabilităţi sau mai degrabă includerea acestor persoane în şcolile obişnuite?

Legea favorizează înscrierea lor în şcolile obişnuite, permiţând de asemenea, în mod excepţional, instruirea specializată în cazul persoanelor cu dizabilităţi multiple. Legea prevede ca instituţiile de învăţământ să le asigure persoanelor cu dizabilităţi instruirea necesară, acest lucru nerezumându-se la accesul fizic al acestora, ci şi la acordarea posibilităţii ca ele să înveţe să folosească limbajul semnelor, mijloacele tehnice moderne, alfabetul Braille şi alte lucruri.

Aveţi cunoștinţă dacă, prin faptul că sunteţi o persoană foarte cunoscută pe scena politică, aţi avut impact asupra vieţii anumitor persoane?

Desigur. Atunci când călătoresc prin ţară, întâlnesc persoane care îmi spun: „Eu şi membrii bisericii la care merg vă admirăm foarte mult.” Mulţi tineri îmi spun: „Sunteţi eroul meu!” Ei vor să păstreze legătura cu mine, aşa că îmi vizitează pagina de Facebook sau comunicăm prin alte mijloace. Și nu e vorba doar de persoane cu dizabilităţi.

Senatorul Floyd Morris

V-aţi referit de mai multe ori la tehnica modernă care vă ajută să interacţionaţi cu cei din jur.

Pentru ajutarea persoanelor nevăzătoare şi cu tulburări de vedere au fost create multe aplicaţii de sinteză vocală, cum ar fi Job Access with Speech (JAWS), NonVisual Desktop Access sau altele. Eu folosesc aplicaţia JAWS. Aşadar pot folosi toate programele din Microsoft Office: pot redacta un document în Word, pot folosi programul Excel. De asemenea, pot comunica cu alte persoane folosind e-mailul, conturile de Facebook şi Twitter.

Deci e-mail-urile pe care mi le-aţi trimis chiar azi dimineaţă au fost scrise de dumneavoastră?

Îmi port singur corespondenţa.

La un moment dat, viaţa dumneavoastră spirituală a fost marcată de anumite schimbări.

Toate reuşitele din viaţa mea se datorează faptului că în această perioadă am îmbrăţişat credinţa adventistă. Acest lucru s-a petrecut într-un mod neobişnuit. Când locuiam în Saint Mary, multe persoane veneau la mine acasă pentru a ne ruga împreună şi îmi amintesc că unele dintre ele mi-au spus că sigur făcusem un păcat foarte grav, din moment ce am ajuns să-mi pierd vederea. Vorbele lor mi-au produs multă durere.

Una dintre surorile mele, care lucra la spital, cunoştea o asistentă medicală adventistă. Aceasta a venit la mine acasă, unde ne-am rugat şi am studiat împreună Biblia. Ea m-a încurajat foarte mult şi mi-a spus: „Floyd, chiar dacă ai o tulburare de vedere, vreau să ştii că Dumnezeu te iubeşte.” Am început să merg la biserica adventistă din Port Mary. Chiar atunci a trebuit să plec din Saint Mary şi să merg la Kingston, însă planul lui Dumnezeu era ca eu să mă alătur Bisericii Adventiste. Am început să urmez cursuri la Societatea Jamaicană pentru Nevăzători. O doamnă, numită Jacqueline Dawes, i-a sunat pe cei de la această organizaţie, spunând că era impresionată de situaţia mea şi că dorea să-mi ofere sprijinul său. Am stat de vorbă cu această doamnă, care mi-a spus că e adventistă și care m-a invitat să merg la biserica ei. Toată familia ei m-a susţinut foarte mult. Experienţa întâlnirii cu aceşti oameni m-a făcut să doresc să-mi predau pe deplin viaţa lui Hristos, în decembrie 1991.

În ce moduri faptul că aţi decis să-L urmaţi pe Dumnezeu şi să vă încredeţi în El a influenţat implicarea dumneavoastră în viaţa publică din Jamaica?

Eu sunt călăuzit de principii, iar principiile mele izvorăsc din Biblie. Viaţa mea este călăuzită de principiul onestităţii. Cariera mea politică a început în 1998 şi până în ziua de azi nimeni nu a pus la îndoială integritatea mea, nu am fost implicat în nicio ilegalitate. Chiar faptul că am fost numit preşedinte al Senatului arată că oamenii mă privesc drept o persoană imparţială şi corectă. Îmi iubesc semenii, iubesc Jamaica şi vreau să văd această ţară transformată într-o societate democratică modernă. Principiile vieţii mele spirituale, izvorâte din Biblie, mă ajută în participarea la dezbateri publice şi la adoptarea de politici. Datorită acestor principii, am câştigat încrederea prim-ministrului Jamaicăi şi a altor lideri politici şi am cu toţi aceştia o relaţie foarte bună, fapt pentru care Îi aduc slavă lui Dumnezeu.

Liderii politici ai Jamaicăi ştiu care este orientarea dumneavoastră religioasă?

Categoric. Eu le vorbesc despre credinţa mea. Sunt bucuros să fac acest lucru, nu sunt ruşinat de credinţa mea.

V-aţi confruntat cu situaţii dificile, în care învăţăturile biblice să intre în contradicţie cu aşteptările celor din jurul dumneavoastră, mai ales ale celor care v-au numit în această funcţie?

Când apar asemenea situaţii, toată lumea ştie care sunt convingerile mele. Înaintea alegerilor din 2011, eu am fost directorul de campanie al unuia dintre candidaţi şi îmi amintesc că au existat îngrijorări în privinţa faptului că, fiind adventist, nu aveam să particip la evenimentele ţinute în serile de vineri şi în Sabat, iar vinerea şi sâmbăta sunt cele mai importante zile în timpul unei campanii electorale. Nu s-au făcut presiuni asupra mea sau a candidatului pe care îl susţineam. Acesta a obţinut victoria, a câştigat alegerile.

Asta aduce discuţia noastră la o încheiere fericită, deschizând drumul pentru o continuare în altă ocazie. Vă mulţumesc!

Traducere: Luciana Moisescu